ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1061/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2872 din 26 octombrie 2009 Tribunalul Arad, secția comercială, a respins excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității pasive a pârâtei RA D.E.F.R.F. București și a M.C.P.N. București, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prematurității acțiunii formulate de reclamanta SC M.P. SRL (actual SC A.I.R.A.M.C.

SRL Arad); a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă, a obligat pârâtele să încheie contract autentic de vânzare cumpărare cu reclamanta, având ca obiect imobilul situat în Arad, înscris în CF Arad, nr. topografic al parcelei , la prețul de piață de 390.000 Ron, conform expertizei tehnice judiciare, în caz contrar sentința urmând să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; a autorizat-o pe reclamantă să-și intabuleze dreptul de proprietate, condiționat de plata efectivă a prețului și taxelor corespunzătoare, a dispus Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să efectueze operațiunile corespunzătoare în sistemul de publicitate imobiliară și a respins acțiunea față de Consiliul Local al Municipiului Arad.

Făcând o trecere în revistă a cauzei instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamanta SC M.P. SRL, prin care a solicitat obligarea pârâtei RA D.E.F.R.F. Bucuresti la încheierea, cu reclamanta, a contractului de vânzare-cumpărare asupra spațiului cu altă destinație situat în Arad, compus din ”Cinematograful” în suprafață de 1.027 mp și în caz de refuz hotărârea judecătorească să țină loc de contract, a fost soluționată prin sentința comercială nr. 2863 din 10 decembrie 2007 de către Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA D.E.F.R.F.

Bucuresti și admisă acțiunea precizată formulată de reclamantă, iar apelurile declarate de cele două pârâte împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 128/A din 17 iulie 2008, conform căreia a fost desființată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. În rejudecarea cauzei tribunalul a constatat că prin contractul de închiriere locatorul RA D.E.F.R.F. București a închiriat către SC M.P. SRL (actual SC A.I.R.A.M.C. SRL Arad) imobilul identificat ca fiind „spațiul de 1042 mp situat în clădirea Cinematografului din Arad, și că expertiza tehnica judiciară efectuată în cauză a stabilit că obiectul contractului este apartamentul , cinematograf situat în Arad, înscris în CF Arad, contractul având și un act adițional prin care s-a prelungit durata acestuia cu 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2005. Instanța a reținut că reclamanta a transmis pârâtei RA D.E.F.R.F.

Bucuresti o cerere de cumpărare a imobilului închiriat, înregistrată din 15 decembrie 2002, la acea dată fiind în vigoare Legea nr. 630/2002 care la art. 11 lit. d) prevedea că din patrimoniul cinematografiei naționale aflat în administrația Centrului Național al Cinematografiei fac parte și săli și grădini de spectacol cinematografic, iar art. 12 alin. (3) din aceeași lege reglementa că aceste bunuri se află în proprietatea privată a statului, astfel că la data la care reclamanta și-a manifestat intenția de a cumpăra spațiul în litigiu era posibilă vânzarea imobilului, însă nu exista nici obligația, nici intenția manifestată de a fi vândut, neexistând niciun acord de voință în acest sens și ca răspuns la această cerere pârâta RA D.E.F.R.F.

Bucureștia comunicat reclamantei Ordinul M.C.P.N. București din 28 octombrie 2004, punându-i în vedere reclamantei ca în termen de 5 zile de la primirea acestei adrese să-și exprime opțiunea cu privire la cumpărarea sau încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauze irevocabile de vânzare, prin negociere directă, înscrisul echivalând cu o ofertă fermă de vânzare, valabilă. A mai reținut instanța că la data de 28 martie 2005, prin adresă M.C.P.N. București a solicitat sistarea pentru moment a oricărei proceduri de închiriere, concesionare sau vânzare a sălilor și grădinilor de cinematograf administrate, până la stabilirea patrimoniului RA D.E.F.R.F.

București, întreaga corespondență ulterioară confirmând faptul că s-a menținut voința de a vinde imobilul și continuarea procedurii deja începută și cu toate acestea, acțiunile pârâtelor s-au limitat la caracterul declarativ al intenției de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, nematerializarea acestei intenții determinând reclamanta să promoveze acțiunea de față (19 iulie 2006). La data de 13 decembrie 2006 reclamanta a emis adresa prin care și-a manifestat din nou intenția de a cumpăra imobilul. Anterior acestei date, respectiv la 14 noiembrie 2006 pârâta RA D.E.F.R.F. Bucuresti i-a solicitat reclamantei să prezinte până la 24 noiembrie 2006, situația privind valoarea investiției făcute de aceasta la imobil, scopul solicitării fiind aplicarea strategiei de vânzare, această adresă constituind un alt acord de voință în vederea vânzării-cumpărării imobilului, acordul fiind realizat sub imperiul Legii nr. 630/2002 și al Oficiului M.C.P.N.

București din 28 octombrie 2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind vânzarea prin negociere directă și încheierea contractelor de leasing pentru unele active aflate în patrimoniul RA D.E.F.R.F. București, menținute în continuare cu toate că au intervenit mai multe modificări legislative (Oficiului M.C.P.N. București din 5 septembrie 2005, O.G. nr. 39/2005, H.G. nr. 1874 din 21 decembrie 2006, Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Legea nr. 303/2008). Față de aceste considerente instanța a conchis că există o ofertă de vânzare a imobilului din partea M.C.P.N. București RA D.E.F.R.F. București și o acceptare a ofertei din partea SC M.P.

SRL (actual SC A.I.R.A.M.C. SRL Arad) și potrivit concluziilor expertizei administrate și efectuate în cauză prin care s-a stabilit valoarea de piață a imobilului la suma de 390.000 Ron, a fost stabilit și ultimul element esențial prevăzut de art. 948 C. civ. pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că a admis în parte cererea, respingând totodată și afirmațiile reclamantei cuprinse în precizarea acțiunii conform cărora obiectul închirierii a fost și apartamentul de la aceeași adresă în baza concluziilor expertizei tehnice, cu motivarea că apartamentul nu face corp comun cu apartamentul. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA D.E.F.R.F. Bucureștiși a pârâtului M.C.P.N.

București, instanța a reținut ca RA D.E.F.R.F. București este parte în contractul de închiriere încheiat cu reclamanta și pârâtul M.C.P.N. București avea atribuții în ceea ce privește vânzarea imobilului, aceasta neputându-se face decât cu acordul său, motiv pentru care a respins excepția. A fost respinsă de asemenea și excepția inadmisibilității acțiunii deoarece la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 imobilul în litigiu nu mai putea fi trecut de câtre pârâte în categoria imobilelor ce urmau să treacă în proprietatea unor terți și nici în categoria imobilelor cărora să li se schimbe regimul juridic, deoarece proprietarul acestui imobil îi promisese deja reclamantului iar promisiunea a fost acceptată, neaducerea ei la îndeplinire până la data modificării legislației datorându-se culpei promitentului, culpă de care nu se poate prevala și, conform art. 969 C. civ.

convențiile legal făcute au putere delege între părțile contractate, această convenție scoțând bunurile de sub prevederile legii adoptată ulterior acesteia. Instanța a respins excepția prematurității acțiunii față de considerentul că abrogarea unui act normativ nu înlătură efectele produse deja de acesta, actul de abrogare neproducând niciun efect în ceea ce privește acordul de voință asupra naturii și obiectului contractului precum și a situației juridice a acestuia, iar opinia pârâtei RA D.E.F.R.F. Bucuresti cum că, printr-o astfel de acțiune, reclamanta poate solicita cel mult constatarea dreptului de a negocia cu pârâta un contract de vânzare-cumpărare a spațiului și abia apoi de a-l încheia, constituie o recunoaștere implicită a dreptului reclamantei de a cumpăra spațiul, negocierea fiind lipsită astfel de interes.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel M.C.P.N. București și RA D.E.F.R.F. București. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelurile ca nefondate, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 119/A din 7 iunie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că nu a operat transferul bunului în litigiu conform Legii nr. 303/2008 pct. 1, nefiind respectate dispozițiile cuprinse în același articol pct. 4 și 5 și față de acest aspect nu se poate impune reclamantei să fi notificat intenția de cumpărare Consiliului Local conform pct. 10 și față de acest aspect, apelantele își invocă propria culpă raportat la faptul că nu au îndeplinit obligațiile legale de transfer ce le reveneau.

De asemenea instanța de apel a reținut că în mod corect a apreciat prima instanță faptul că oferta de vânzare a fost făcută în baza Ordinului M.C.P.N. București din 28 octombrie 2004, în condițiile în care Legea nr. 630/2002 prevedea posibilitatea vânzării de imobile, iar imobilul în cauză nu era exceptat de la o astfel de vânzare și, odată acceptată oferta de vânzare, pârâții nu puteau să revină asupra acesteia nici direct, și nici indirect, prin excluderea obiectului ofertei de pe lista activelor disponibile, listă aprobată de M.C.P.N. București.

Ca urmare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 imobilul în litigiu nu mai putea fi trecut în categoria imobilelor ce urmau să treacă în proprietatea unor terți și nici în categoria imobilelor cărora să li se schimbe regimul juridic, deoarece proprietarul imobilului îi promisese deja reclamantului vânzarea imobilului, promisiune acceptată de către reclamantă, astfel că neîndeplinirea promisiunii atrage culpa promitentului, culpă de care nu se poate prevala după modificarea legislației, determinând astfel respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Cu privire la prematuritatea acțiunii instanța de apel a apreciat că această excepție este nefondată, pentru aceleași motive invocate și de instanța de fond.

Pe fondul litigiului instanța de apel a reținut acordul de voință al celor două părți în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare realizat prin adresa din 14 noiembrie 2006, procesul verbal din 23 noiembrie 2006 și adresa din 13 decembrie 2006, reținând că nu poate fi ignorat principiul tempus regis actum și nici neretroactivitatea legii, astfel că acest acord de voință a rămas în vigoare și după modificarea legii, adresa din 28 martie 2005 a M.C.P.N. București neputând suspenda executarea obligațiilor asumate, Ordinul ministrului M.C.P.N. București din 5 septembrie 2005 neputând determina ineficiența acordului stabilit și reînceperea unei noi proceduri bazată pe O.G. nr. 39/2005, H.G.

nr. 1874/2006, neputând duce la abandonarea demersurilor anterioare și începerea altora în condițiile acestui act normativ, Legea nr. 303/2008 neputând indisponibiliza bunul, cu atât mai mult cu cât acesta mai era încă trecut în anexa nr. 1 a O.G. nr. 39/2005, doar din culpa pârâților care nu au fost consecvenți cu dispozițiile din propriile acte normative și nu au finalizat în termen procedura. Considerând că nu este necesar ca din oficiu să fie efectuate alte probe cu privire la stabilirea prețului de vânzare, instanța de apel a respins și aceste critici. Împotriva acestei decizii, atât pârâtul M.C.P.N. București cât și pârâta RA D.E.F.R.F. București au declarat recurs. Pârâtul M.C.P.N. București a învederat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. A susținut în recursul său că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și încălcarea greșită a legii invocând dispozițiile pct. 8 din Legea nr. 303/2008, dispozițiile art. II pct. 11, din Legea nr. 328/2006 care contravin art. 136 alin. (4) teza I din legea fundamentală potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile, precum și pct. 12 din același act normativ și a arătat că bunul care face obiectul litigiului se află în domeniul public și nu prezintă relevanță dacă s-a încheiat protocolul de predare-primire întrucât transferul dreptului de proprietate asupra imobilului s-a realizat de jure chiar dacă de facto protocolul de predare-primire nu a fost încheiat.

În mod eronat a reținut instanța de apel că nu sunt aplicabile prevederile Legii 303/2008 potrivit principiului tempus regis actum, imobilul în speță fiind în prezent în domeniul public, devenind inalienabil. În acest sens a invocat deciziile nr. 1217/2008 și nr. 1415/2009 ale Curții Constituționale, precum și deciziile nr. 1598/2009 și nr. 1600/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Recurenta pârâtă RA D.E.F.R.F. București a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului acesteia și pe cale de consecință respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Și-a motivat recursul în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. susținând nelegalitatea deciziei atacate, pe care a apreciat-o ca fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, arătând că au fost ignorate prevederile Legii nr. 303/2008 în temeiul cărora imobilele aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea RA D.E.F.R.F. București menționate în anexa la O.G. nr. 39/2005 au trecut în domeniul public al unităților administrativ teritoriale și în administrarea consiliilor locale județene sau municipale și în lumina acestor dispoziții, imobilele în cauză fac parte din domeniul public având un caracter inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. A arătat în continuare că aplicarea Legii nr. 303/2008 s-a făcut greșit instanța reținând că nu poate fi indisponibilizat bunul cu atât mai mult cu cât acesta mai era încă trecut în anexa nr. 1 a OG nr. 39/2005 doar din culpa pârâților și în mod greșit a fost aplicat principiul tempus regit actum, invocând decizia nr. 1217/2008 a Curții Constituționale.

A susținut în continuare că excepția inadmisibilității acțiunii a fost soluționată greșit, că motivarea instanței de apel a încălcat în mod grav principiul aplicării legii civile și că a nesocotit forța juridică a unui act normativ în vigoare adoptat în condițiile legii, cu referire la Legea nr. 303/2008, întrucât este de netăgăduit faptul că aplicarea acestui act normativ este obligatorie, urmând a-și produce efectele pentru care a fost adoptat și în virtutea principiului neretroactivității, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare, fără a putea fi considerată retroactivă, atât situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, cât și situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare.

În acest context a arătat că, făcând aplicarea acestui principiu, chiar și în condițiile în care ar fi existat un acord de voință, transferul nu se putea face în condițiile acestui act normativ, care face imposibilă transmiterea dreptului de proprietate, bunul în litigiu fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. De asemenea recurenta a nesocotit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 303/2008 care prevăd că imobilele menționate în anexa 1 a O.G. nr. 39/2005 trec în domeniul public al unităților administrativ teritoriale de la data intrării în vigoare a legii, astfel că în mod greșit a reținut instanța de apel că în lipsa unui protocol de predare-primire către noul administrator și proprietar, nu poate fi făcută dovada trecerii imobilului în domeniul public, transferul operând chiar prin efectul legii.

Întrucât recursurile privesc aceleași probleme și au același temei de drept vor fi analizate împreună, atât sub aspectul soluționării fondului cât și a excepțiilor, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Este de necontestat că între reclamanta SC M.P. SRL (actual SC A.I.R.A.M.C. SRL Arad) și pârâta RA D.E.F.R.F.

București a fost încheiat contractul de închiriere din 2 martie 1999 având ca obiect folosința cinematografului din Arad, precum și actul adițional din 20 septembrie 2004 prin care s-a prelungit termenul închirierii până la 1 ianuarie 2010 și tot atât de adevărat este că reclamanta a solicitat cumpărarea imobilului închiriat, la început cu cererea din 5 decembrie 2002, temeiul de drept fiind art. 11 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 și ulterior a formulat adresa din 13 decembrie 2006 prin care și-a manifestat intenția de a încheia contractul de vânzare-cumpărare pentru același spațiu, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 39/2004. Este, de asemenea, de reținut, că imobilul nu putea fi vândut decât în baza unei strategii emise de Ministerul Culturii și Cultelor și aprobată prin hotărâre de guvern, așa cum dispuneau prevederile art. 67 alin. (1) din O.G.

nr. 39/2004, strategie reglementată prin Normele Metodologice aprobate prin Ordinul nr. 2461 din 28 octombrie 2004, abrogat la rândul său de Ordinul nr. 2258 din 5 septembrie 2005, ambele emise de Ministerul Culturii și Cultelor, devenit ulterior M.C.P.N. București, împrejurare față de care calitatea procesuală pasivă a acestuia este de necontestat, fiind corect respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive. În acest context temeiul de drept al procedurii de vânzare a rămas art. 67 din O.G. nr. 39/2004, în baza căruia pârâta i-a cerut reclamantei să-i prezinte situația cuprinzând valoarea investiției efectuate de care urma a se ține cont în aplicarea strategiei de vânzare, așa cum rezultă din adresa din 14 noiembrie 2006 emisă de RA D.E.F.R.F.

București, fiind demarată corect procedura de vânzare. Prin procesul verbal din 23 noiembrie 2006 ambele părți au constatat că derularea contractului de închiriere a avut loc în bune condiții, chiriașul îndeplinindu-și obligațiile contractuale. La data de 21 decembrie 2006 Guvernul României a emis H.G. nr. 1174 pentru aprobarea Strategiei privind vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, precum și a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea RA D.E.F.R.F. București, act normativ care a fost anulat prin decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Legea nr. 303/2008 care a aprobat O.G.

nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia a modificat art. II pct. 1 în sensul că „la data intrării în vigoare a prezentei legi, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea RA D.E.F.R.F.

București, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, și în administrarea consiliilor locale respective”, precum și pct. 11 în sensul că în cazul și grădinilor de spectacol cinematografic care la data preluării fac obiectul unui contract de închiriere ce prevede în mod expres obligativitatea difuzării de film cinematografic, autoritățile administrației publice locale pot iniția procedura de privatizare în favoarea contractantului, în baza dispozițiilor Legii nr. 346/2004, dacă difuzarea de film cinematografic s-a făcut constant și au fost respectate toate clauzele contractuale.

În aceste împrejurări Curtea constată că nelegal au reținut ambele instanțe de judecată că în cauză au fost îndeplinite toate cerințele pentru obligarea recurentei pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât pe de o parte, momentul demarării procedurii de vânzare-cumpărare nu este echivalent cu finalizarea acesteia, demararea acestei proceduri neavând prin sine valoarea unui contract de vânzare-cumpărare și așa cum prevede art. 129 5 C. civ.

vânzarea este perfectă între părți și proprietatea urmează a fi strămutată la cumpărător numai când părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului; pe de altă parte, nu poate fi acceptată teoria ofertei urmată de acceptarea acesteia cu valoare de contract, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de bază cerute de ofertă ca latură a consimțământului, de a fi fermă, precisă și completă, atât timp cât între părți nu a existat un acord cu privire la preț, cu atât mai mult cu cât nu a fost ofertat niciodată un preț al bunului ce face obiectul strategiei de vânzare, prețul fiind constatat de cele două instanțe nu ca acord al părților expresie a voinței lor ci, prin efectuarea unui raport de expertiză judiciară.

Pe parcursul soluționării cauzei regimul juridic al imobilului în cauză supus vânzării a fost reglementat prin O.G. nr. 39/2005 art. 67, care condiționa vânzarea imobilului de strategia de vânzare emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, aprobată prin H.G., fiind astfel emis Ordinul nr. 2461/2004 abrogat de Ordinul nr. 2258/2005 ambele ale Ministerului Culturii și Cultelor, H.G. nr. 1874/2006 anulată prin decizia nr. 2579/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, O.G. nr. 39/2005 suferind modificări și completări, până la publicarea O.G. nr. 7/2008 și ulterior Legea nr. 303/2008 când imobilul în cauză a fost trecut în domeniul public, devenind inalienabil.

În aceste condiții și față de împrejurarea că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii dispozițiilor art. II pct. 11 raportat la pct. 1 al aceluiași articol din Legea nr. 303/2008 pentru modificarea O.G.

nr. 7/2008, acțiunea introductivă formulată și precizată de reclamantă se constată a fi nefondată, context în care se va admite recursul cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii apelurilor celor două părți, urmând a fi schimbată sentința atacată în sensul respingerii acesteia așa cum a fost precizată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la respingerea excepțiilor invocate în cauză, care au fost analizate și soluționate corect, cu amendamentul că acțiunea reclamantei nu este inadmisibilă, niciun act normativ neinterzicând o astfel de cerere, împrejurare față de care nu poate fi reținută inadmisibilitatea acesteia, cercetarea acțiunii fiind legată de soluționarea ei sub aspectul temeiniciei, context în care corect a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții M.C.P.N. București și RA D.E.F.R.F. București; va modifica decizia civilă nr. 119/A din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul că va admite apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței nr. 2872 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Arad, secția comercială; va schimba în parte sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea precizată a reclamantei, formulată împotriva pârâtelor M.C.P.N. București și RA D.E.F.R.F. București; va menține în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de pârâții M.C.P.N. București și RA D.E.F.R.F. București. Modifică decizia civilă nr. 119/A din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul că admite apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței nr. 2872 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Arad, secția comercială. Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea precizată a reclamantei, formulată împotriva pârâtelor M.C.P.N. București și RA D.E.F.R.F. București. Menține în rest dispozițiile sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.