ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3498/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3433 din 17 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului C.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie; a constatat refuzul nejustificat al pârâtei în soluționarea cererii de redobândire a cetățeniei române; a obligat pârâta autoritate publică să procedeze la analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamant în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; a respins cererea de acordare de daune cominatorii formulată de reclamant; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 21/1991, reclamanta a solicitat, potrivit art. 12 alin. (2) din acest act normativ, redobândirea cetățeniei române prin cerere adresată misiunii diplomatice a României la Chișinău, autoritatea publică competentă având obligația de a înregistra cererea formulată în vederea parcurgerii procedurii prevăzută de dispozițiile Legii nr. 21/1991. S-a mai reținut că, în condițiile în care legea specială în materie, respectiv Legea nr. 21/1991, nu prevede un termen în care autoritatea pârâtă cu atribuții în domeniu are obligația de a soluționa cererile formulate de persoane care doresc redobândirea cetățeniei române, se impune respectarea dispozițiilor cuprinse în norma generală și a dreptului oricărui cetățean la soluționarea cererii, într-un termen rezonabil.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, în considerarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., instanța a respins această solicitare, apreciind că prin constatarea refuzului nejustificat al pârâtului și obligarea acestuia la analizarea cererii formulate de reclamant în termenul solicitat se produce o acoperire a prejudiciului moral suferit de către acesta. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, prevede procedura și termenele în care cererile de redobândire a cetățeniei române sunt înregistrate la secretariatul tehnic al Comisiei pentru Cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie și sunt analizate în ședințele Comisiei din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 11 raportat la art. 8 alin. (1) lit. b) și e) din Lege, astfel încât nu se poate reține în sarcina Autorității Naționale pentru Cetățenie un refuz nejustificat de soluționare a cererii, nici în fapt și, mai ales, nici în drept, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.” Recurenta arată că cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, depusă la misiunea diplomatică a României la Chișinău, a fost transmisă Autorității Naționale pentru Cetățenie și înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei pentru Cetățenie sub nr. 23263/RD din 11 decembrie 2009, că Președintele Comisiei a dispus, prin rezoluție, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. a) și c) din Lege, solicitarea de relații autorităților abilitate cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) și e) și a fixat, totodată,

termenul la care Comisia va verifica îndeplinirea condițiilor necesare redobândirii cetățeniei române, potrivit art. 11, în data de 29 martie 2010. Se arată că, întrucât la acea dată nu erau comunicate relațiile solicitate, cererea nu a putut fi soluționată, însă, după primirea tuturor relațiilor, comisia a analizat și avizat pozitiv cererea de redobândire în ședința din data de 20 septembrie 2010, urmând ca raportul motivat cu propunerea Comisiei să fie înaintat Președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie pentru aprobarea, prin ordin, a cererii de redobândire a cetățeniei române, conform art. 18 alin. (2) și 19 alin. (1) din Lege. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

În cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată. Critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru Cetățenie.

Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte.

Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva sentinței civile nr. 3433 din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant C.D. a sumei de 1.350 RON, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.