ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2331/2012

Asupra conflictului negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28

septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanții Comuna Vama Buzăului,

Consiliul Local al Comunei Vama Buzăului, Primarul Comunei Vama Buzăului și C.T.N.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi a Județului Brașov,

anularea Deciziei nr. 37 din 20 iulie 2011 și a Încheierii nr. 1 din 12

septembrie 2011.

în conflict.

Prin sentința civilă nr. 411/ CA din

25 ianuarie 2012, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului

Brașov invocată de pârâta Camera de Conturi a Județului Brașov și a declinat

competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanții Comuna Vama

Buzăului, Consiliul Local al Comunei Vama Buzăului, Primarul Comunei Vama

Buzăului și C.T.N., în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi a Județului

Brașov, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Pentru a pronunța această soluție,

Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor pct. 227 și pct. 228 din anexa 1

din Hotărârea nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea

și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și a constatat faptul

că prezentul litigiu intră în categoria celor date în competența curților de

apel, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

instanțe aflate în conflict.

Prin decizia nr. 38/ F din 22 februarie

2012, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis

excepția de necompetență materială a Curții de Apel Brașov, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și

Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a apreciat că procedura de soluționare a contestației împotriva

deciziei Curții de Conturi Brașov, respinsă prin Încheierea nr. 1 din 12

septembrie 2011 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă

Camera de Conturi Brașov, are natura juridică a unei proceduri administrative

prealabile, iar Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130 din 4 noiembrie 2010, nu

constituie lege organică specială, astfel încât instanța de contencios

administrativ competentă material să soluționeze litigiile rezultate din

activitatea Curții de Conturi este tribunalul, față de obiectul acțiunii,

respectiv anularea Deciziei nr. 37 din 20 iulie 2011 a Camerei de Conturi a

Județului Brașov.

Înalta Curte, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C.

proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta

Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea

Deciziei nr. 37 din 20 iulie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Brașov

și anularea Încheierii nr. 1 din 12 septembrie 2011 a Curții de Conturi a României,

emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate anterior.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de

act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de

chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se

impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate

constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și

210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație

în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale

menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi

prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care

îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act

administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene

ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise

de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același

regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a

contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din

regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse

judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi,

respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea

Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice

speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele

expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge

total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi,

revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

județeană.

În cazul în care, în procedura

instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine

desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o

încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie

astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a

cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal,

întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice

și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării

este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de

Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile

în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar

între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii

excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

În cauza dedusă judecății,

contestația împotriva Deciziei nr. 37 din 20 iulie 2011 emisă de Camera de

Conturi a Județului Brașov a fost respinsă prin Încheierea nr. 1 din 12

septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, astfel încât Înalta

Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C.

proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță,

în favoarea Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamanții Comuna Vama Buzăului, Consiliul Local al Comunei

Vama Buzăului, Primarul Comunei Vama Buzăului și C.T.N. și pe pârâta Camera de

Conturi a Județului Brașov, în favoarea Tribunalului Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 mai 2012.