ÎCCJ, Decizia nr. 230/2012
ÎCCJ, Decizia nr. 230/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cererii de
revizuire de față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 134 din 8 iunie 1998
a Tribunalului Bihor, secția penală, în baza art. 176 lit. d) C. pen. cu
aplicarea art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.M. la o pedeapsă de 22
ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), C.
pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei, fiind dispusă față de
acesta și măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea
timp de 5 ani după executarea pedepsei, potrivit dispozițiilor art. 112 lit. d)
C. pen. raportat la art. 116 C. pen.
În baza art. 334 C.
proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor săvârșite de
inculpat astfel:
- din art. 211 alin.
(3) C. pen. în art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru
această infracțiune inculpatul fiind condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare;
- din art. 26 C. pen.
raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. și art. 26 C.
pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., în art.
25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen.
cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la
pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 14 din Decretul nr. 466/1979
raportat la art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a fost condamnat
inculpatul la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.
În baza dispozițiilor
art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 lit. a) C. pen., art. 13 C. pen.
au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea
mai grea, de 22 de ani închisoare sporită cu trei ani, în final inculpatul
executând pedeapsa de 25 de ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. și măsura de siguranță a
interzicerii de a se afla în municipiul Oradea, timp de 5 ani după executarea
pedepsei.
Prin aceeași sentință
a fost condamnat și inculpatul H.G. la o pedeapsă de 22 ani închisoare și 10
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și
măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5
ani după executarea pedepsei, potrivit art. 112 lit. d) C. pen. raportat la art.
116 C. pen. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C. pen.,
raportat la art. 13 C. pen.
În baza dispozițiilor
art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor
comise de inculpat, astfel:
- din art. 211 alin.
(3) C. pen. în art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.,
infracțiune pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6
ani închisoare.
- din art. 20 C. pen.
raportat la art. 176 lit. d) C. pen. și art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin.
(1) C. pen. în art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu
aplicarea art. 13 C. pen. pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă
de 3 ani și 4 luni închisoare.
În baza dispozițiilor
art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. și art. 13 C.
pen. a fost condamnat inculpatul, la pedeapsa de 1 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit.
a) C. pen., art. 34 lit. a) C. pen., art. 35 C. pen. și art. 13 C. pen. s-au
contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 22 de ani închisoare
sporită cu 3 ani închisoare, dispunându-se executarea, în final, a pedepsei de
25 de ani închisoare, 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.
a), b), c) și 5 ani interzicerea (ca măsură de siguranță) de a se afla în
municipiul Oradea.
În temeiul
dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a
faptelor săvârșite de inculpata R.E.G.
- din art. 262 C.
pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. în art. 26 C. pen. raportat la art. 176
lit. c), d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și c) C. pen.
și art. 76 alin. (2) C. pen., inculpata fiind condamnată la o pedeapsă de 9 ani
închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)
și c) C. pen. și măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul
Oradea timp de 3 ani după executarea pedepsei;
- din art. 20 C. pen.
raportat la art. 176 lit. d) și art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C.
pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art.
13 C. pen., art. 74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76 alin. (2) lit. d C. pen.,
pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 10 luni
închisoare.
În baza art. 14 din
Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.,
aceeași inculpată a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit.
a) C. pen., art. 34 lit. a) C. pen., art. 35 C. pen. cu aplicarea art. 13 C.
pen. pedepsele au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare,
care a fost sporită cu 1 an închisoare, inculpata urmând a executa pedeapsa
principală de 10 ani închisoare, 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.
64 lit. a), b), c) C. pen. (ca pedeapsă complementară) și 3 ani interzicerea
(ca măsură de siguranță) dreptului de a se afla în municipiul Oradea după
executarea pedepsei.
În baza art. 350 C.
proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpaților, iar în baza
dispozițiilor art. 88 C. pen. a fost dedusă prevenția la zi.
În baza art. 14 C.
proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpații au fost obligați în solidar la plata
sumei de 4.000.000 lei în favoarea părții civile V.I., câte 200.000 lei lunar
în favoarea minorilor N.I.A. și N.A.I. începând cu data de 31 octombrie 1995
până la majorat și 10.000.000 lei daune morale în favoarea părții civile G.E.
S-a constatat că
partea vătămată V.T. nu a formulat pretenții civile în cauză.
În baza dispozițiilor
art. 118 lit. b) și e) C. proc. pen. au fost confiscate în favoarea statului
două spray-uri paralizante; în temeiul art. 118 lit. b) C. pen. au fost
confiscate corpurile delicte indicate în rechizitoriu. Au fost obligați
inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat.
S-a reținut, în
esență că, inculpații, potrivit unui plan dinainte stabilit, aflându-se în
criză de bani, au hotărât să atace persoane despre care cunoșteau că posedă
mari sume de bani, inclusiv taximetriști, pentru obținerea sumelor de care
aveau nevoie. În acest scop inculpații M.M. și H.G. s-au înarmat, s-au urcat în
mașina părții vătămate N.A. împreună cu inculpata R.E.G., aplicând (primii doi
inculpați) lovituri victimei ce au determinat decesul acesteia. Ulterior, cadavrul
acesteia a fost abandonat într-o zonă relativ izolată, paza celor doi inculpați
fiind asigurată de inculpata R.E.G.
Autoturismul condus
de victimă nu a putut fi sustras datorită pierderii cheilor.
Ulterior,
neatingându-și obiectivul propus, de obținere a unor sume de bani, inculpații
au luat alt taxi, condus de partea vătămată V.T., au indicat zona în care
doreau să ajungă, iar într-o zonă izolată inculpatul H.G. a solicitat oprirea
autovehiculului, partea vătămată a coborât din autoturism, inculpata R.E.G.
aplicându-i un spray paralizant pe față, iar inculpatul H.G. i-a aplicat o
lovitură de măciucă. Partea vătămată a reușit să fugă, iar inculpații s-au
ascuns temporar în albia Crișului Repede, apoi au obținut o sumă de bani prin
gajarea unei verighete și-au părăsit localitatea.
Sentința anterior
arătată a fost desființată prin decizia nr. 92/ A din 7 mai 1999 a Curții de
Apel Oradea, secția penală, în Dosarul nr. 2211/1999, prin care au fost admise
apelurile inculpaților.
Pedepsele rezultante
au fost descontopite, au fost înlăturate sporurile aplicate și:
- în baza art. 11 pct.
2 lit. a) C. proc. pen. și art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea
inculpatului M.M. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C.
pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art.
13 C. pen. și art. 25 C. pen. și art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1)
C. pen. cu referire la art. 13 C. pen.
- în baza art. 11 pct.
2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost
achitat inculpatul H.G. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 176 lit.
d) C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. și art. 211 alin. (1) C. pen. cu
referire la art. 13 C. pen.
- în baza art. 11 pct.
2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost
achitată inculpata R.E.G. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C.
pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
Au fost contopite, în
temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. a) C. pen.
pedepsele de 3 ani și 4 luni închisoare (aplicate pentru infracțiunea prevăzută
de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C.
pen.) și 1 an și 6 luni închisoare (aplicate pentru infracțiunea prevăzută de art.
14 din Decretul 466/1976 raportat la art. 312 C. pen. cu referire la art. 13 C.
pen.) aplicate inculpatului H.G., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 4 luni
închisoare, sporită cu 1 an închisoare urmând a se executa 4 ani și 4 luni cu
aplicarea art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen. S-a dispus menținerea inculpatului
în stare de arest și deducerea arestului preventiv până la 7 mai 1999.
În baza art. 33 lit.
a) C. pen. și art. 34 lit. a) C. pen. s-a dispus contopirea pedepsei de 10 luni
închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen.
raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13 C. pen. cu aplicarea
art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 lit. d) C. pen. și 1 an și 6 luni
închisoare aplicată inculpatei R.E.G. pentru comiterea infracțiunii prevăzute
de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 cu referire la art. 312 alin. (1) C. pen.
și art. 13 C. pen. în pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare,
sporită la 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen.
Pentru inculpatul M.M.
a fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 C.
pen. și pentru toți inculpații pedepsele complementare prevăzute de art. 64 lit.
a) și b) C. pen.
S-a dispus punerea de
îndată în libertate a inculpatului M.M. și R.E.G., dacă nu sunt arestați sau
condamnați în altă cauză, constatând că pedepsele aplicate au fost executate.
A fost respinsă
cererea de despăgubiri civile formulată de părțile civile V.I., N.I.A. și N.A.I.
Au fost menținute
dispozițiile sentinței apelate ce nu contraveneau deciziei instanței de apel.
S-a reținut, în
esență, că probele administrate în cursul urmăririi penale, a cercetării
judecătorești și în fața instanței de apel, sub aspectul infracțiunii prevăzute
de art. 176 lit. d) C. proc. pen., contradictorii într-o anumită măsură, nu
sunt apte a înlătura prezumția de nevinovăție de care inculpații beneficiază.
De asemenea, cu privire la infracțiunea de tâlhărie reținută și în sarcina
inculpatului M.M. s-a constatat că nu a fost probată participarea sa, în orice
calitate, la comiterea faptei.
Recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost admis prin decizia nr. 4332
din 7 noiembrie 2000 a Secției penale a Curții Supreme de Justiție.
S-a reținut că
declarațiile inculpaților care exprimă adevărul sunt cele din faza urmăririi
penale ce se coroborează cu alte probe și dovedesc săvârșirea infracțiunilor
reținute în sarcina lor de instanța de fond.
S-a reținut, de
asemenea, că partea vătămată V.T. a recunoscut din grup pe inculpata R.E.G. ca
fiind persoana care l-a atacat, pulverizându-i în față un spray paralizant,
aceasta fiind însoțită de un bărbat (ceea ce confirmă declarațiile celor doi inculpați
ce au recunoscut fapta).
Cu privire la
infracțiunea de omor s-a reținut că inculpatul M.M. și R.E.G. au recunoscut
săvârșirea faptei, urmele de sânge găsite pe haina inculpatului M.M.
coroborându-se cu declarațiile inculpaților; declarațiile inculpaților în
timpul urmăririi s-au dat în prezența apărătorilor, astfel că, în ansamblul său,
hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, impunându-se casarea
deciziei instanței de apel.
Prin sentința penală nr.
39 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă ca
nefondată contestația la executare formulată de petentul condamnat M.M.,
împotriva sentinței penale nr. 134 din 8 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul
Bihor, în Dosarul nr. 554/1996 cu motivarea că cererea de contestație la
executare se referă la aplicarea unei pedepse nelegale, deci la o eroare
judiciară, care nu poate fi înlăturată pe calea contestației la executare,
textul de lege fiind destul de concludent, în sensul că „cauza de micșorare a
pedepsei” trebuie să fi apărut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, deci în cursul executării.
Prin decizia penală nr.
557 din 11 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I-a
Penală în Dosarul nr. 5215/3/2011, în temeiul art. 385
15
pct. 2 lit.
d) C. proc. pen., s-a admis recursul declarat de contestatorul M.M. împotriva
sentinței susmenționate, s-a casat, în totalitate sentința recurată și, în
fond, rejudecând: în baza art. 461 C. proc. pen. și art. 7 din CEDO a fost
admisă contestația la executare formulată de petentul condamnat M.M.; s-a redus
pedeapsa principală rezultantă de 22 de ani închisoare la pedeapsa de 20 de ani
închisoare, ca urmare a reducerii de la 22 de ani închisoare la 20 de ani
închisoare, a pedepsei principale aplicate pentru infracțiunea cea mai gravă,
care a atras cea mai mare condamnare, respectiv pentru infracțiunea prevăzută
de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și s-a menținut
sporul de 3 ani închisoare, în final pedeapsa rezultantă de executat fiind de
23 de ani închisoare.
Pentru a pronunța
această decizie, s-a reținut că, aplicarea față de inculpatul M.M. a pedepsei
de 22 de ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 raportat la art.
176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., săvârșită la data de 30
octombrie 1995, s-a făcut cu încălcarea flagrantă a principiului legalității
pedepsei, încălcare constând în aceea că i s-a aplicat o pedeapsă mai mare
decât pedeapsa maximă ce era prevăzută de legea în vigoare la momentul comiterii
faptei.
Având în vedere
soluția instanței de recurs și epuizarea căilor interne de atac, revizuentul condamnat
M.M. a formulat cerere, în temeiul art. 34 din Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, împotriva statului român
invocând:
- încălcarea art. 6
paragraful 1 din Convenție - constând în aceea că nu a beneficiat de un proces
echitabil, Curtea Supremă de Justiție condamnând-l fără a-l audia și în lipsa
altor noi probe administrate, ulterior achitării revizuentului de instanța de
apel. A mai invocat și faptul că, Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat
decizia; deși s-a susținut că a recunoscut faptele în prezența unui avocat, a
făcut acest lucru fără a fi avut posibilitatea de a beneficia înainte de o
întrevedere confidențială cu aceasta; în plus, recunoașterile sale nu se
coroborau cu nicio altă probă din dosar.
- încălcarea art. 6
paragraful 3 lit. c) din Convenție - constând în aceea că nu a beneficiat de
asistență juridică efectivă pe parcursul procedurii; nu a beneficiat de dreptul
de a avea întrevederi confidențiale cu avocatul său, iar în procedura de
recurs, ceilalți doi inculpați și el însuși au fost reprezentați de același
avocat numit din oficiu, avocat ce a solicitat doar respingerea recursului parchetului;
a mai arătat că, instanța supremă a trecut la judecarea cauzei pe fond, fără a
ține cont de una dintre propriile sale decizii anterioare, prin care se
dispusese numirea a câte unui avocat din oficiu pentru fiecare inculpat.
- încălcarea art. 3, art.
5 paragraful 1 și 2, art. 6 paragraful 1, 2 și 3 lit. a), b) și d), art. 8 și art.
10 din Convenție
S-a solicitat suma de
100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la 19 iunie 2012, definitivă în
condițiile art. 44 paragraful 2 din Convenție, cu privire la cererea
revizuentei a stabilit următoarele:
A avut loc
încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție în ceea ce privește condamnarea
petentului de către Curtea Supremă de Justiție, fără a fi fost audiat și fără a
fi fost administrate, în mod direct probe.
Hotărăște că nu
are rost să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din
Convenție, vizând lipsa de motivare a hotărârii Curții Supreme de Justiție.
A avut loc o
încălcare a art. 6 paragraful 3 din Convenție, în ceea ce privește lipsa de
apărare a petentului în cadrul procedurii de recurs.
Hotărăște că nu
are rost să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 3 lit.
c) din Convenție, în ceea ce privește confidențialitatea întrevederilor între
petent și avocatul său
Hotărăște:
a) ca statul pârât
să-i plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, suma de 5000 de euro, plus orice sumă ce ar
putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumă ce va fi
convertită în moneda națională a statului pârât, la cursul de schimb valabil la
data plății;
b) ca, începând de la
expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, această
sumă să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a
facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această
perioadă, majorată cu 3 puncte procesuale.
Declară cererea
inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere și respinge cererea de reparații
echitabile în rest.
Prin cererea de
revizuire formulată de petent, în temeiul art. 408
1
C. proc. pen. și
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,
la 20 septembrie 2012, acesta a solicitat desființarea deciziei nr. 4332 din 7
noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul
nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11
martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală, în Dosarul
nr. 5215/3/2010, punerea de îndată în libertate de sub puterea mandatului de
executare al pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul București,
secția a II-a penală, și trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului la
Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În temeiul
dispozițiilor art. 408
1
alin. (5) C. proc. pen., s-a solicitat
suspendarea executării deciziei penale nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 până la
soluționarea cererii de revizuire.
S-a arătat că a fost
condamnat, în recurs, pe baza unor probe ce nu au fost coroborate cu ansamblul
probator, fără administrarea de noi probe ulterior soluției de achitare
pronunțată de instanța de apel, fără a fi audiat și fără a i se permite să își
susțină punctul de vedere cu privire la recursul parchetului și că toți
inculpații din cauză au beneficiat de serviciile aceluiași apărător din oficiu,
deși interesele lor erau contrare, astfel încât apreciază că soluția instanței
de recurs a fost nejustificată.
Analizând cererea de
revizuire prin prisma dispozițiilor speciale prevăzute de art. 408
1
C.
proc. pen., se constată că această cerere este întemeiată pe considerentele ce
urmează:
Raportând cererea
formulată la prevederile art. 408
1
alin. (1) și (2) C. proc. pen.,
rezultă că aceasta respectă condițiile prevăzute de norma legală invocată,
respectiv:
- printr-o hotărâre
definitivă a CEDO s-a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenție (în
speța art. 6 paragraful 1 și 3 lit. c));
- consecințele grave
ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent și sunt
reprezentate, în esență, de consecințele condamnării revizuentului la o
pedeapsă privativă de libertate, în urma unei proceduri judiciare ce nu a
respectat garanțiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 și 3 lit. c) din
Convenție;
- cererea a fost
formulată de persoana al cărui drept a fost încălcat, revizuentul M.M. având
legitimitate procesuală activă
- cererea de revizuire
a fost introdusă în termenul de 1 an, expres prevăzut de lege, calculat de la
data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Se va reține sub
aspectul încălcări dreptului la un proces echitabil, prin modul de soluționare
a cauzei în care revizuentul a avut calitate de inculpat, că potrivit prevederilor
art. 20 din Constituție, dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (ratificată de România prin
Legea nr. 31/1994) urmau a se aplica prioritar, chiar în absența, la momentul
judecării recursului a unei reglementări speciale procesual penale.
Totodată, în mod
independent de soluția ce s-ar fi pronunțat în recurs, încălcarea dreptului
prevăzut de art. 6 paragraful 1 cu distincțiile arătate în hotărârea CEDO,
respectiv, neaudierea nemijlocită a revizuentului și a coinculpaților și lipsa
administrării nemijlocite a probelor care să întemeieze soluția de condamnare,
au determinat o vătămare. Aceasta constă în pronunțarea unei soluții de
condamnare în urma unei proceduri judiciare ce nu a respectat, între altele,
garanțiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 și 3 lit. c) din Convenție.
Rezultă, așadar că
unicul remediu apt a înlătura consecințele încălcării dreptului la un proces
echitabil, constatată prin hotărârea CEDO, îl reprezintă desființarea hotărârii
instanței de recurs și dispunerea rejudecării cauzei de către această instanță,
cu respectarea drepturilor revizuentului.
În rejudecarea
recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva
deciziei nr. 92/ A din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală,
privind pe inculpații M.M., H.G. și S. (fostă R.) E.G., instanța de recurs va
face aplicarea dispozițiilor art. 385
14
raportat la art. 385
16
C. proc. pen.
Având în vedere că
revizuentul M.M. se află în stare de deținere, ca efect al admiterii cererii de
revizuirii și desființării hotărârii instanței de recurs, se vor anula
mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de
Tribunalul București, secția a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298
din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de
Tribunalul Bihor și se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului
M.M. de sub puterea mandatelor de executare sus menționate, dacă nu este
arestat în altă cauză.
Cu privire la cererea
de suspendare a hotărârii de condamnare, formulată de revizuentul M.M. se
constată următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 408
1
alin. (5) C. proc. pen., după sesizare,
instanța învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire întemeiată pe
dispozițiile art. 408
1
C. proc. pen. poate din oficiu, sau la
cerere, să dispună suspendarea executării hotărârii atacate.
Având în vedere
împrejurarea că, la acest termen de judecată, 6 noiembrie 2012, instanța a
acordat cuvântul părților atât cu privire la cererea de revizuire, cât și cu
privire la cererea de suspendare a executării pedepsei, Înalta Curte de Casație
și Justiție apreciază că, în această situație, eventuala admitere a cererii de
suspendare a executării pedepsei nu își mai produce efectele, întrucât a fost
depășit momentul procesual pentru ca aceasta să aibă funcționalitate, aspect,
de altfel, susținut și de apărătorul ales al revizuentului condamnat.
Ca atare, cererea de
suspendare a executării pedepsei va fi respinsă ca rămasă fără obiect.
În ceea ce privește
susținerile apărătorului revizuentului, în sensul că nu sunt incidente, în
cauză, dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. pen. - conform cărora, instanța
poate lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condițiile
legii - Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază
că acestea sunt nefondate, având în vedere împrejurarea că toate cele trei
forme de revizuire (revizuirea de drept comun, revizuirea în cazul hotărârilor
CEDO, revizuirea în cazul deciziilor Curții Constituționale) sunt cuprinse în
aceeași secțiune - Secțiunea II. Revizuirea -, astfel încât, în lipsa unor
dispoziții exprese, revizuirea prevăzută de art. 408
1
C. proc. pen. se
completează cu dispozițiile revizuirii de drept comun.
Mai mult decât atât,
Completul de 5 Judecători, învestit cu o astfel de cerere de revizuire, este
obligat să se pronunțe și cu privire la măsura preventivă solicitată de
reprezentantul Ministerului Public, în condițiile în care scopul hotărârilor
pronunțate de CEDO este întotdeauna de a se asigura un proces echitabil.
Potrivit dispozițiilor
art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni
pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna
desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri
preventive:
a) reținerea;
b) obligarea de a nu
părăsi localitatea;
c) obligarea de a nu
părăsi țara
;
d) arestarea
preventivă.
Din analiza
dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că scopul măsurilor
preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau
împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,
de la judecată sau de la executarea pedepsei.
Cu privire la măsura
preventivă a obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte de Casație și
Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că luarea acestei măsuri
presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. -
respectiv să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală.
Examinând
îndeplinirea, în concret, a condițiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., se
constată că, în cauză, există probe și indicii temeinice ce nasc bănuiala
plauzibilă și rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpatul
a comis faptele reținute prin rechizitoriu.
Pe de altă parte,
coinculpata S. (fostă R.) E.G., urmare parcurgerii unei proceduri similare a
fost condamnată definitiv de către instanța de rejudecare, prin decizia penală nr.
3658 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, reținându-se că, vinovăția acesteia în comiterea faptei rezultă din
coroborarea declarațiilor acesteia cu declarațiile coinculpatului M.M., cu
procese verbale de confruntare, cu procesele verbale de constatare tehnico-științifică,
cu declarațiile martorilor și cu alte mijloace de probă administrate în dosar.
În motivarea deciziei
Curții Europene a Drepturilor Omului, cu ocazia soluționării cererii formulată
de M.M., privind încălcarea unor drepturi procesuale, a fost analizată, în
detaliu, și cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 408
1
C.
proc. pen., formulată de coinculpata S.E., ulterior pronunțării de către CEDO a
unei hotărâri de condamnare față de statul român.
Pe cale de consecință,
instanța europeană a luat act de condamnarea, din nou, a acestei inculpate ca
urmare a rejudecării recursului și nu au existat niciun fel de obiecții cu
privire la modalitatea în care s-a desfășurat această procedură, de această
dată, cu respectarea drepturilor constatate inițial ca fiind încălcate.
De asemenea, Înalta
Curte de Casație și Justiție apreciază că această măsură preventivă se impune
și în raport de împrejurarea că inculpatul are și alte antecedente penale în
afara faptelor care i s-au imputat în prezenta cauză, aspect ce rezultă din
copia certificatului de cazier judiciar depus la dosar de reprezentantul
Ministerului Public.
În consecință, Înalta
Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, există probe și indicii
temeinice care să facă verosimilă și rezonabilă presupunerea că inculpatul M.M.
a săvârșit faptele reținute în rechizitoriu.
În raport de
dispozițiile art. 136 C. proc. pen., se constată că, în cauză, scopul măsurilor
preventive poate fi atins prin aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu
părăsi țara, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 145
1
raportat la art. 145 C. proc. pen. și art. 143 alin. (1) C. proc. pen.,
existând probe și indicii temeinice privind comiterea de către inculpat a
infracțiunilor pentru care este trimis în judecată.
Se apreciază,
totodată, că obligațiile pe care, potrivit art. 145 alin. (1)
1
lit.
a)-d) și alin. (1)
2
lit. c) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat
să le respecte sunt apte a asigura normala desfășurare a procesului penal,
nerespectarea acestora cu rea credință având drept consecință luarea măsurii
arestării preventive.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că este necesar ca,
pe lângă obligațiile mai sus menționate, să se impună inculpatului obligația de
a nu intra în contact cu ceilalți inculpați și martori din cauză, în condițiile
în care pe de o parte, coinculpata Spânu (fostă Rotariu) se află în stare de
libertate și, pe de altă parte, instanța europeană a impus readministrarea
probatoriului.
În consecință, Înalta
Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va respinge cererea de
suspendare a executării deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme
de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a
fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca
rămasă fără obiect.
În temeiul
dispozițiilor art. 408
1
pct. 11 lit. b) C. proc. pen. va admite cererea
de revizuire, va desființa decizia nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții
Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel
cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010,
numai în ceea ce îl privește pe revizuentul M.M. și va trimite cauza spre
rejudecare Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Va anula mandatele de
executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul
București, secția a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13
decembrie 2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de
Tribunalul Bihor.
Va dispune punerea de
îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare
a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul București,
secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13 decembrie
2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de Tribunalul Bihor,
dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 145
1
alin. (1) și (2) C. proc. pen., va dispune luarea față de inculpatul M.M. a
măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Potrivit art. 145
1
raportat la art. 145 alin. (1)
1
și (1)
2
C. proc. pen., pe
durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul va fi obligat să
respecte următoarele obligații:
- să se prezinte la
instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la
organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului
de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
- să nu își schimbe
locuința fără încuviințarea organului judiciar;
- să nu dețină, să nu
folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu ia legătura,
direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalți inculpați și martorii din
cauză.
Atrage atenția
inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2)
2
și alin. (3) C.
proc. pen.
Va dispune efectuarea
cuvenitelor comunicări conform art. 145
1
raportat la art. 145 alin.
(2)
1
C. proc. pen.
În baza art. 192 C.
proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuentul M.M.,
până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de
suspendare a executării deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme
de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a
fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca
rămasă fără obiect.
Admite cererea de
revizuire formulată, în temeiul art. 408
1
C. proc. pen., de
revizuentul M.M. împotriva deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții
Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel
cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010.
Desființează, în
parte, decizia sus menționată, numai în ceea ce îl privește pe revizuentul M.M.
și trimite cauza spre rejudecare Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Anulează mandatele de
executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul
București, secția a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13
decembrie 2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de
Tribunalul Bihor.
Dispune punerea de
îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare
a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul București,
secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13 decembrie
2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de Tribunalul Bihor,
dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 145
1
alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispune luarea față de inculpatul M.M. a
măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Potrivit art. 145
1
raportat la art. 145 alin. (1)
1
și (1)
2
C. proc. pen., pe
durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul este obligat să
respecte următoarele obligații:
- să se prezinte la
instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la
organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului
de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
- să nu își schimbe
locuința fără încuviințarea organului judiciar;
- să nu dețină, să nu
folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu ia legătura,
direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalți inculpați și martorii din
cauză.
Atrage atenția
inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2)
2
și alin. (3) C.
proc. pen.
Dispune efectuarea
cuvenitelor comunicări conform art. 145
1
raportat la art. 145 alin.
(2)
1
C. proc. pen.
Onorariul
apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuentul M.M., până la prezentarea
apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului
Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.