AFFAIRE YILDIZ ET TAȘ c. TURQUIE (N° 4)

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 3847/02) îndreptată împotriva Republicii Turciei și depusă la Curte de doi cetățeni ai acestui stat, D-nii Mehmet Emin Yıldız și Erdal Taș („regenții"), la 24 decembrie 2001 în baza art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Regenții sunt reprezentați de D-nele Ö. Kiliç și A. Üstün, avocați la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat agent în scopul procedurii în fața Curții.

La 13 martie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului pretensiile bazate pe art. 6 și 10 din Convenție.

La 20 iunie 2006, bazând-se pe art. 29 § 3, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei ar fi examinate în același timp. PE FOND I.

La 30 ianuarie 2001, cotidianul 2000'de Yeni Gündem publică un articol intitulat „Diyarbakır Barıș Mesajı verdi" („Diyarbakır a trimis un mesaj de pace") – „Halk Barıș dedi" („Poporul cere pace"). În articolul în cauză, Osman Öcalan, unul din conducătorii PKK[1], le cerea guvernului turc să-și modifice politica în estul țării. Partea relevantă a articolului litigios poate fi citit după cum urmează: „Pentru Medya TV, Osman Öcalan, unul din responsabilii PKK, a analizat asasinatul lui Gaffar Okan, director al siguranței din Diyarbakır, și evenimentele ulterioare. El a declarat că kurzii doreau să trăiască în uniune cu Turcia și că făceau tot ceea ce trebuiau în această privință. Afirmând că PKK încurajase poporul să participe la înmormântarea lui Gaffar Okan și că un mesaj de pace fusese dat la înmormântare, Öcalan critică declarațiile autorităților după ceremonie. Subliniind că mesajul de pace trebuia perceput în mod just și că evoluția trebuia să se facă pe calea democratizării, Osman Öcalan a dat următoarea declarație: „Statul pare să spună „ați văzut, noi am câștigat". Trebuie să se întrebe ce au dat ei poporului. Se discută mereu dacă limba kurdă trebuie să existe sau nu. Dacă mesajul poporului din Diyarbakır nu este auzit în mod just și se spune „putem câștiga fără a da ceva kurzilor", situația poate fi complet inversată la chemarea conducerii noastre, partidului nostru sau a oricui kurd. Turcia pierde (...) Afirmând că kurzii erau forța cea mai dinamică a frontului de democratizare și că s-au poziționat pentru rezolvarea problemelor naționale, sociale și altele în sistem democratic, Öcalan observă că insistența Statului de a nu se democratiza pregătea terenul pentru diferite ingerințe ale forțelor străine (...) Nu trebuie abuzată răbdarea Afirmând că Abdullah Öcalan, liderul PKK, făcea eforturi pentru pace și democrație, în pofida condițiilor crude de izolare, și că kurzii aveau o abordare cu bun simț, Osman Öcalan sublinia faptul că nu trebuia abuzată această atitudine. Öcalan afirmă: „De unde suntem, un pas înainte trebuie făcut acum. Cerem asta cu voce tare. Orientarea Turciei spre război nu este în interesul Turciei nici în cel al kurzilor. Evenimentul din Diyarbakır [asasinatul directorului siguranței] este exemplul flagrant al absenței de soluție la ora actuală (...)"

La 31 ianuarie 2001, procurorul Republicii din fața curții de siguranță a Statului la Istanbul acuză regenții de publicare de declarații ale organizațiilor teroriste, infracțiune pedepsită de art. 6 §§ 2 și 4 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

La 8 mai 2001, curtea de siguranță a Statului, compusă din trei magistrați civili, respinge excepția regenților bazată pe principiul libertății de exprimare și informare, și îi condamnă respectiv la amenzi de 1.632.375.000 lire turce (TRL) [aproximativ 1.610 euro (EUR)] și 816.187.500 TRL [aproximativ 805 EUR].

În considerentele sale, considerând că este vorba de publicarea unei declarații a unui conducător al unei organizații teroriste și că asemenea publicații nu puteau beneficia de libertatea de informare, conform prevederilor art. 10 din Convenție, curtea concluzionează că elementele constitutive ale infracțiunii pedepsite de art. 6 §§ 2 și 4 din legea nr. 3713 sunt reunite. În plus, considerând că publicarea declarației litigioase constituia – în sine – tulburare a ordinii publice, ordonează interzicerea ediției cotidianului pentru o perioadă de trei zile, în aplicarea art. 2 § 1 adiția la legea asupra presei nr. 5680.

La 9 iulie 2001, ținând seama de parerul procurorului general, nenotificat regenților, Curtea de Casație confirmă sentința de primă instanță.

Regenții fiind plecați respectiv în Germania și Elveția, pedepsele nu au fost executate. II.

Art. 2 § 1 adiția la legea nr. 5680 asupra presei prevede că ziarul care publică un articol pedepsit de această lege poate fi interzis din publicare pentru o perioadă de trei zile la o lună.

Legea nr. 4778, care intră în vigoare la 11 ianuarie 2003, adaugă un nou alineat la art. 316 din codul de procedură penală, conform căruia parerul procurorului general la Curtea de Casație trebuie să fie acum notificat părților interesate. Legea nr. 4829, care intră în vigoare la 19 martie 2003, precizează că parerul procurorului general la Curtea de Casație trebuie notificat în special acuzaților și apărării lor, și că aceștia din urmă pot răspunde în termen de șapte zile după notificarea parer.

Aceste modificări legislative recente au fost introduse în noul cod de procedură penală adoptat de legea nr. 5271, care intră în vigoare la 17 decembrie 2004 (a se vedea în special art. 297 din noul cod de procedură penală).

Guvernul consideră că regenții nu pot pretinde a fi victime ale unei încălcări de drepturi garantate de Convenție, deoarece nu îndeplineau calificările pentru a asigura funcțiile de proprietar și redactor șef al cotidianului în cauză conform prevederilor dreptului intern.

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia prin „victimă", art. 34 din Convenție desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, existența încălcării exigențelor Convenției concepânduse chiar în absența prejudiciului (Brumărescu c. România [MC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII). O persoană nu poate pretinde a fi „victimă", în sensul art. 34 din Convenție, decât dacă este sau a fost direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă: trebuie să sufere sau să riște să sufere direct efectele (Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, pp. 15-16, § 39, Norris c. Irlanda, hotărâre din 26 octombrie 1988, seria A nr. 142, p. 15, §§ 30 și următorii, și Monnat c. Elveția, nr. 73604/01, § 31, 21 septembrie 2006).

În spețe, Curtea constată că curtea de siguranță a Statului condamna regenții datorită calității lor de proprietar și redactor șef al unui cotidian, fără a căuta verificarea dacă îndepliniseră calificările cerute pentru a asigura funcțiile respective, conform prevederilor dreptului intern. Nu este contestat că regenții sunt direct afectați de sentința de condamnare în cauză. De acolo, cu rost să respingem această direcție a excepției Guvernului. 2. Cu privire la termenul de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Susține că formularul de cerere a fost expediat Curții la 14 ianuarie 2002 și nu a fost, prin urmare, prezentat în termenul de șase luni de la data deciziei interne definitive, și anume 9 iulie 2001, conform art. 34 din Convenție.

Curtea observă că regenții trimiseră formularul de cerere prin poștă la 24 decembrie 2001, ștampila poștei făcând dovadă, și că a ajuns la Curte la 14 ianuarie 2002. În scrisoarea sa din 29 ianuarie 2002, Curtea a indicat 14 ianuarie 2002 ca fiind data sosiriierii cererii. Ținând seama de ștampila poștei, Curtea constată că cererea a fost introdusă în termenul de șase luni de la decizia internă definitiv, conform art. 34 din Convenție. Excepția Guvernului în acest sens trebuie respinsă. 3. Cu privire la epuizarea căilor de recurs interne

În final, Guvernul susține că regenții nu epuizaseră căile de recurs interne, fără a indica care ar fi trebuit exercitate.

Curtea constată că regenții introdusesera cererea în urma sentinței Curții de Casație, pronunțată la 9 iulie 2001 pe recursul în casație, ultimul recurs obișnuit în dreptul intern turc în materie penală. Respinge deci această direcție a excepției. 3. Concluzie

Curtea constată deci că această parte a cererii nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să o declare admisibilă. II.

Regenții afirmă că în calitatea lor de proprietar și redactor șef al cotidianului, publicaseră articolul incriminat pentru a informa opinia publică despre evenimente actuale. Publicul nu trebuie să se limiteze doar la informațiile care-i sunt transmise cu autorizarea autorităților oficiale ale Statului sau bine la informațiile aprobate sau considerate adecvate pentru public de Stat. Aceasta este un principiu fundamental al unei societăți democratice. Ca proprietar și redactor șef al unui ziar publicat legal, interesații nu trebuie dați responsabili pentru articolul publicat.

Guvernul constată că instanțele interne condamnaseră regenții din cauza publicării unei declarații emanând de la un conducător al unei organizații teroriste. Această condamnare era conformă celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenție, care permite asemenea măsuri atunci când e vorba de menținerea securității naționale, protejarea integrității teritoriale și a siguranței publice.

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, reamintește că anumite afirmații din declarația membrului consiliului direcției PKK puteau crea efecte negative în regiune și servi la provocarea publicului.

Pentru Guvern, ingerința era în scopul de a descuraja puternic promovarea de concepte periculoase contrare principiilor consacrate de Convenție.

Cu privire la pedepsele infligite regenților, Guvernul susține că erau adecvate și proporționale cu scopul urmărit.

Curtea observă că nu contestă între părți că condamnarea litigioasă constituia ingerință în dreptul regenților la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. De asemenea, nu este contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea mai scop legitim, și anume protejarea ordinii publice, a securității naționale și a integrității teritoriale în sensul art. 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie la această apreciere. În spațiu, disputa poartă pe chestiunea dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică".

Curtea tratat deja cauze ridicând întrebări similare celor din spețe și constată încălcarea art. 10 din Convenție (a se vedea în special Ceylan c. Turcia [MC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk c. Turcia [MC], nr. 22479/93, § 74, CEDO 1999-VI, İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Karkın c. Turcia, nr. 43928/98, § 39, 23 septembrie 2003, și Kızılyaprak c. Turcia, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea examinat prezenta cauză la lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu furnizase nici un fapt nici argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față. Accordă atenție particulară termenilor folosiți în informație și contextului în care a fost publicată. În acest sens, ținut seama de circumstanțele care înconjoară cazul supus examinării, în special dificultăți legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, cit. mai sus, § 60, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, p. 1568, § 58).

Articolul litigios pentru care regenții au fost condamnați, în calitatea lor de proprietar și redactor șef al cotidianului 2000'de Yeni Gündem, consta în rezumat al afirmațiilor lui Osman Öcalan, conducătorul PKK. Acesta criticau politica autorităților privind chestiunea kurdă și invitau-o să o modifice.

Curtea observă că curtea de siguranță a Statului limitase la estimarea că articolul în cauză conținea declarații ale unui conducător al unei organizații teroriste și că elementele constitutive ale infracțiunii, după cum definit de dispoziție, sunt reunite. Cu toate acestea, motivele figurând în deciziile instanțelor interne nu pot fi considerate în sine suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul regenților la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (nr. 4) [MC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Reamintește în special că faptul că un membru al unei organizații interzise acordă interviuri sau face declarații nu poate în sine justifica ingerință în dreptul ziarului la libertatea de exprimare (a se vedea Özgür Gündem c. Turcia, nr. 23144/93, § 63, CEDO 2000-III). Curtea observă în special că dacă anumite pasaje sunt critici serioase la adresa politicii statului, ele nu exhortă la folosirea violenței, nici la rezistență armată, nici la răscoală, și că nu este vorba despre discurs de ură, care, în ochii Curții, este elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [MC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV, și Gerger c. Turcia [MC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999). În acest context, Curtea considera utile sublinia faptul că libertatea de exprimare nu permite presei să servească de tribună pentru transmiterea ideilor de violență prin, printre altele, declarațiile membrilor organizațiilor interzise (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 3) [MC], nr. 24735/94, § 41, 8 iulie 1999).

Curtea observă, de asemenea, că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când e vorba de măsurarea proporționalității ingerințe. Constată că în spațiu, curtea de siguranță a Statului condamnase regenții la amenzi grele de aproximativ 1.610 EUR și 805 EUR respectiv, și ordonase interzicerea ediției cotidianului pentru o perioadă de trei zile (paragrafe 8 și 9 mai sus).

În consecință, în spețe, Curtea concluzionează că condamnarea regenților se dovedește disproporționată cu scopurile vizate și, de acolo, nu „necesară într-o societate democratică". A existat deci încălcarea art. 10 din Convenție. III.

Curtea reamintește examinare un grief identic cu cel prezentat de regeni și a concluzionat la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție datorită non-comunicării parer procurorului general, ținând seama de natura observațiilor acestuia și imposibilitate pentru o persoană să răspundă în scris (a se vedea Göç c. Turcia [MC], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V, și Abdullah Aydın c. Turcia (nr. 2), nr. 63739/00, § 30, 10 noiembrie 2005).

Curtea examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizase nici un fapt nici argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față.

De acolo, art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat în spețe. IV.

Regenții susțin că au suferit prejudiciu material pe care-l evaluează la 2.000 EUR fiecare. Conform lor, condamnarea lor, cu alte multele de același gen, deteriorase situația financiară; fuseseră obligați să plece în străinătate datorită presiuni pe care o sufereau pentru că nu erau în măsură să-și achite amenda. Cer, de asemenea, repararea prejudiciului moral pe care-l evaluează la 5.000 EUR fiecare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Privind prejudiciul material invocat, Curtea consideră că dovezile prezentate nu permit cuantificarea în mod precis a celui rezultând din încălcarea art. 10 din Convenție (în același sens, a se vedea Karakoç și altele c. Turcia, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). De acolo, Curtea respinge această cerere. Dimpotrivă, consideră că oportun să acorde fiecăruia din regeni 2.400 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Regenții cer 2.160 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Afirmă că prezentarea cauzei a necesitat un lucru de 16 ore, la rată de 120 EUR ora. Cer, de asemenea, 1.638 EUR pentru reprezentarea lor, conform tarifului minim al onorariilor uniunii barourilor Turciei, precum și 300 EUR pentru cheltuielile generale, cum ar fi telefon, fax, poștă, papeterie și traducere.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.000 EUR, toate cheltuielile incluse, și o acordă regenților în comun. C. Dobânda moratorie

Curtea considera potrivit baza rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibilul cererii rămase; 2. Constată că a existat încălcarea art. 10 din Convenție; 3. Constată că a existat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să vireze, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de a fi convertite în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 2.000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciu moral fiecăruia din regeni; ii. 1.000 EUR (mie euro) pentru cheltuieli și costuri regenților în comun; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 decembrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefa Președinte [1]. Partidul Lucrătorilor din Kurdistan

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 3847/02) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Mehmet Emin Yıldız et Erdal Taș (« les requérants »), ont saisi la Cour le 24 décembre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es Ö. Kiliç et A. Üstün, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 13 mars 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 et 10 de la Convention au Gouvernement.

Le 20 juin 2006, se prévalant de l'article 29 § 3, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 30 janvier 2001, le quotidien 2000'de Yeni Gündem publia un article intitulé « Diyarbakır Barıș Mesajı verdi » (« Diyarbakır a envoyé un message de paix ») – « Halk Barıș dedi » (« Le peuple demande la paix »). Dans l'article en question, Osman Öcalan, l'un des dirigeants du PKK [1] , exhortait le gouvernement turc à modifier sa politique dans l'est du pays. La partie pertinente de l'article litigieux peut se lire comme suit : « Pour Medya TV, Osman Öcalan, l'un des responsables du PKK, a analysé l'assassinat de Gaffar Okan, directeur de la sûreté de Diyarbakır, et les événements ultérieurs. Il a déclaré que les Kurdes voulaient vivre en union avec la Turquie et qu'ils faisaient tout ce qu'ils devaient à ce sujet. Affirmant que le PKK avait encouragé le peuple à participer aux obsèques de Gaffar Okan et qu'un message de paix avait été donné lors des obsèques, Öcalan a critiqué les déclarations des autorités après la cérémonie. Soulignant que le message de paix devait être perçu d'une manière juste et que l'évolution devait se faire sur la voie de la démocratisation, Osman Öcalan a fait la déclaration suivante : « L'Etat semble dire « avez-vous vu, c'est nous qui avons gagné ». Il faut demander ce qu'ils ont donné au peuple. On discute toujours la question de savoir si la langue kurde doit exister ou non. Si le message du peuple de Diyarbakır n'est pas entendu d'une manière juste et que l'on dit « nous pouvons gagner sans rien donner aux Kurdes », la situation peut être inversée complètement sur l'appel de notre leadership, de notre parti ou de quiconque kurde. C'est la Turquie qui perd (...) Affirmant que les Kurdes étaient la force la plus dynamique du front de démocratisation et qu'ils avaient pris position pour la résolution des problèmes nationaux, sociaux et autres dans un système démocratique, Öcalan a noté que l'insistance de l'Etat à ne pas se démocratiser préparait le terrain pour les diverses ingérences des forces étrangères (...) Il ne faut pas abuser de la patience Affirmant qu'Abdullah Öcalan, le leader du PKK, faisait des efforts pour la paix et la démocratie, malgré les conditions cruelles de l'isolement, et que les Kurdes avaient une approche de bon sens, Osman Öcalan mis l'accent sur le fait qu'il ne fallait pas abuser de cette attitude. Öcalan a affirmé : « De là où nous sommes, un pas en avant doit être fait maintenant. Nous demandons cela à haute voix. L'orientation de la Turquie vers la guerre n'est pas dans l'intérêt de la Turquie ni dans celui des Kurdes. L'événement de Diyarbakır [l'assassinat du directeur de la sûreté] est l'exemple flagrant de l'absence de solution à l'heure actuelle (...) »

Le 31 janvier 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul accusa les requérants d'avoir publié des déclarations d'organisations terroristes, infraction réprimée par l'article 6 §§ 2 et 4 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 8 mai 2001, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats civils, rejeta le moyen des requérants tiré du principe de la liberté d'expression et d'information, et les condamna respectivement à une amende de 1 632 375 000 livres turques (TRL) [environ 1 610 euros (EUR)] et 816 187 500 TRL [environ 805 EUR].

Dans ses attendus, considérant qu'il s'agissait de la publication d'une déclaration d'un dirigeant d'une organisation terroriste et que de telles publications ne pouvaient bénéficier de la liberté d'information, telle que prévue par l'article 10 de la Convention, la cour conclut que les éléments constitutifs de l'infraction réprimée par l'article 6 §§ 2 et 4 de la loi n o 3713 étaient réunis. En outre, estimant que la publication de la déclaration litigieuse constituait – en soi – un trouble à l'ordre public, elle ordonna l'interdiction d'édition du quotidien pour une durée de trois jours, en application de l'article 2 § 1 additionnel à la loi sur la presse n o 5680.

Le 9 juillet 2001, au vu de l'avis du procureur général, non notifié aux requérants, la Cour de Cassation confirma le jugement de première instance.

Les requérants étant partis respectivement en Allemagne et en Suisse, les peines ne furent pas exécutées. II.

L'article 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680 sur la presse prévoit que le journal qui a publié un article réprimé par cette loi peut être interdit de publication pour une durée de trois jours à un mois.

La loi n o 4778, entrée en vigueur le 11 janvier 2003, a ajouté un nouvel alinéa à l'article 316 du code de procédure pénale, selon lequel l'avis du procureur général près la Cour de cassation doit être désormais notifié aux parties concernées. La loi n o 4829, entrée en vigueur le 19 mars 2003, a précisé que l'avis du procureur général près la Cour de cassation doit être notifié notamment aux accusés et à ses défenseurs, et que ces derniers peuvent y répondre dans un délai de sept jours suivant la notification de l'avis.

Ces dernières modifications législatives ont été introduites dans le nouveau code de procédure pénale adopté par la loi n o 5271, entrée en vigueur le 17 décembre 2004 (voir notamment l'article 297 du nouveau code de procédure pénale). EN DROIT

Les requérants se plaignent que la condamnation litigieuse a méconnu leur droit à la liberté d'expression ainsi que du défaut de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation. Ils invoquent les articles 6 et 10 de la Convention. I.

Le Gouvernement considère que les requérants ne peuvent pas se prétendre victimes d'une violation de droits garantis par la Convention, étant donné qu'ils ne remplissaient pas les qualités pour assurer les fonctions de propriétaire et de rédacteur en chef du quotidien en question selon les dispositions du droit interne.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle par « victime », l'article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l'acte ou l'omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 50, CEDH 1999 ‑ VII). Un requérant ne peut se prétendre « victime », au sens de l'article 34 de la Convention, que s'il est ou a été directement touché par l'acte ou omission litigieux : il faut qu'il en subisse ou risque d'en subir directement les effets ( Otto-Preminger-Institut c. Autriche , arrêt du 20 septembre 1994, série A n o 295 ‑ A, pp. 15-16, § 39, Norris c. Irlande , arrêt du 26 octobre 1988, série A n o 142, p. 15, §§ 30 et suiv, et Monnat c. Suisse , n o 73604/01, § 31, 21 septembre 2006).

En l'espèce, la Cour constate que la cour de sûreté de l'Etat a condamné les requérants en raison de leur qualité de propriétaire et rédacteur en chef d'un quotidien, sans chercher à vérifier s'ils avaient rempli les qualifications demandées pour assurer lesdites fonctions, conformément aux dispositions du droit interne. Il n'est pas contesté du reste que les requérants sont directement touchés par l'arrêt de condamnation en question. Dès lors, il y a lieu de rejeter cette branche de l'exception du Gouvernement à cet égard. 2. Sur le délai de six mois

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que le formulaire de requête a été envoyé à la Cour le 14 janvier 2002 et n'a, par conséquent, pas été présenté dans le délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive, à savoir le 9 juillet 2001, conformément à l'article 34 de la Convention.

La Cour note que les requérants ont envoyé le formulaire de requête par la poste le 24 décembre 2001, le cachet de la poste faisant foi, et que celui-ci est arrivé à la Cour le 14 janvier 2002. Dans son courrier du 29 janvier 2002, la Cour a indiqué le 14 janvier 2002 comme étant la date d'arrivée de la requête. En prenant en considération le cachet de la poste, la Cour constate que la requête a été introduite dans le délai de six mois à partir de la décision interne définitive, conformément à l'article 34 de la Convention. L'exception du Gouvernement à cet égard doit être rejetée. 3. Sur l'épuisement des voies de recours internes

En dernier lieu, le Gouvernement soutient que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes, sans indiquer celles qu'ils auraient dû exercer.

La Cour constate que les requérants ont introduit leur requête à la suite de l'arrêt de la Cour de cassation, rendu le 9 juillet 2001 sur le pourvoi en cassation, dernier recours ordinaire en droit interne turc en matière pénale. Elle rejette donc cette branche de l'exception. 3. Conclusion

La Cour constate ainsi que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

Les requérants affirment qu'en leur qualité de propriétaire et rédacteur en chef du quotidien, ils ont publié l'article incriminé en vue d'informer l'opinion publique sur des événements actuels. Le public ne doit pas se limiter aux seules informations qui lui sont transmises sur autorisation des autorités officielles de l'Etat ou bien aux informations approuvées ou considérées comme adéquates pour le public par l'Etat. Il s'agit là d'un principe fondamental d'une société démocratique. En tant que propriétaire et rédacteur en chef d'un journal, publié légalement, les intéressés ne doivent pas être tenus pour responsables de l'article publié.

Le Gouvernement constate que les juridictions internes ont condamné les requérants en raison de la publication d'une déclaration émanant d'un dirigeant d'une organisation terroriste. Cette condamnation était conforme au deuxième paragraphe de l'article 10 de la Convention, lequel permet de telles mesures lorsqu'il s'agit du maintien de la sécurité nationale, de la protection de l'intégrité territoriale et de la sûreté publique.

Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, il rappelle que certains propos de la déclaration du membre du conseil de direction du PKK pouvaient créer des effets négatifs dans la région et servir à la provocation du public.

Pour le Gouvernement, l'ingérence avait pour but de décourager de manière ferme la promotion de concepts dangereux contraires aux principes consacrés par la Convention.

En ce qui concerne les peines infligées aux requérants, le Gouvernement soutient qu'elles étaient appropriées et proportionnelles au but poursuivi.

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit des requérants à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait plusieurs buts légitimes, à savoir la protection de l'ordre public, de la sécurité nationale et de l'intégrité territoriale au sens de l'article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l'occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 10 de la Convention (voir, notamment, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 80, 10 octobre 2000, Karkın c. Turquie , n o 43928/98, § 39, 23 septembre 2003, et Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle a porté une attention particulière aux termes employés dans l'information et au contexte dans lequel elle a été publiée. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

L'article litigieux pour lequel les requérants ont été condamnés, en leur qualité de propriétaire et rédacteur en chef du quotidien 2000'de Yeni Gündem , consistait en un résumé des propos d'Osman Öcalan, le dirigeant du PKK. Celui-ci critiquait la politique des autorités au sujet de la question kurde et les invitait à la modifier.

La Cour relève que la cour de sûreté de l'Etat s'est bornée à estimer que l'article en cause contenait des déclarations d'un dirigeant d'une organisation terroriste et que les éléments constitutifs de l'infraction, telle que définie par la disposition susmentionnée étaient réunis. Toutefois, les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l'ingérence dans le droit des requérants à la liberté d'expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle rappelle en particulier que le fait qu'un membre d'une organisation interdite accorde des entretiens ou fasse des déclarations ne saurait en soi justifier une ingérence dans le droit du journal à la liberté d'expression (voir Özgür Gündem c. Turquie , n o 23144/93, § 63, CEDH 2000 ‑ III). La Cour observe notamment que si certains passages sont des critiques sérieuses à l'égard de la politique étatique, ils n'exhortent pas à l'usage de la violence, ni à la résistance armée, ni au soulèvement, et qu'il ne s'agit pas d'un discours de haine, ce qui est, aux yeux de la Cour, l'élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999). Dans ce contexte, la Cour estime utile de souligner le fait que la liberté d'expression ne permet pas à la presse de servir de tribune de transmission des idées de violence à travers, entre autres, les déclarations des membres des organisations interdites (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 3) [GC], n o 24735/94, § 41, 8 juillet 1999).

La Cour relève en outre que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence. Elle constate qu'en l'occurrence, la cour de sûreté de l'Etat a condamné les requérants à des amendes lourdes d'environ 1 610 EUR et 805 EUR respectivement, et a ordonné l'interdiction d'édition du quotidien pour une durée de trois jours (paragraphes 8 et 9 ci-dessus).

Par conséquent, en l'espèce, la Cour conclut que la condamnation des requérants s'avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l'article 10 de la Convention. III.

La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par les requérants et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V, et Abdullah Aydın c. Turquie (n o 2) , n o 63739/00, § 30, 10 novembre 2005).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, l'article 6 § 1 de la Convention a été violé en l'espèce. IV.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel qu'ils évaluent à 2 000 EUR chacun. Selon eux, leur condamnation, avec plusieurs autres du même genre, a détérioré leur situation financière ; ils ont été contraints de partir à l'étranger en raison de la pression qu'ils subissaient car ils n'étaient pas en mesure de s'acquitter de l'amende. Ils réclament en outre la réparation d'un dommage moral qu'ils évaluent à 5 000 EUR chacun.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant du dommage matériel allégué, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de quantifier de manière précise celui résultant de la violation de l'article 10 de la Convention (dans le même sens, voir Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à chacun des requérants 2 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 2 160 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils affirment que la présentation de leur cause a nécessité un travail de 16 heures, à raison de 120 EUR l'heure. Ils demandent en outre 1 638 EUR pour leur représentation, selon le tarif minimum des honoraires de l'union des barreaux de Turquie, ainsi que 300 EUR pour les frais généraux, tels que téléphone, fax, courrier, papeterie et traduction.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR, tous frais confondus, et l'accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral à chacun des requérants ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens aux requérants conjointement ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan