AFFAIRE ERDAL TAȘ c. TURQUIE (N°3)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17445/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și cu care s-a sesizat Curtea, de un cetățean al acestui stat, Dn. Erdal Taș («reclamantul»), pe 10 aprilie 2002, în virtutea articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Dna İ. Bilmez și Dna O. Yıldız, avocate la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

La 30 martie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului obiecțiile legate de neînformarea privind avizul procurorului general și de vatămare a libertății de exprimare. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate concomitent. ÎN FAPT

Pe 20 martie 2001, ziarul 2000'de Yeni Gündem a publicat două articole intitulate respectiv «Yeni oyunlar oynanıyor» (Se joacă noi complote) și «Barıș güneș gibi ısıtacak» (Pacea va încălzi ca soarele), care relatau respectiv declarațiile lui Osman Öcalan, membru al consiliului de conducere al organizației ilegale PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului) și ale lui Abdullah Öcalan, fost lider al acestei organizații.

Primul articol se traduce după cum urmează: «Membrul consiliului de conducere al PKK, Osman Öcalan, a declarat că a primit două propuneri din partea anumitor puteri internaționale pentru a permite evadarea liderului PKK Öcalan din închisoarea din Imrali. Membrul consiliului de conducere al PKK, Osman Öcalan, a indicat că anumite puteri internaționale doreau să frământe noi complote împotriva liderului PKK. Öcalan, care a avertizat autoritățile statului și puterile internaționale, a atras atenția asupra faptului că o posibilă acțiune nefavorabilă putea cauza un război care ar putea genera pierderi mari. Membrul consiliului de conducere al PKK, Osman Öcalan, care a participat noaptea trecută la o emisiune intitulată Gündem difuzată pe canalul Medya TV, a făcut declarații șocante care vor zgudui actualitatea. Începând discursul prin a ruga Statele Unite ale Americii, Rusia, țările Europei, Turcia și poporul kurd să ia în considerare declarațiile sale importante cu multă seriozitate, Osman Öcalan a declarat că anumite cercuri compuse din puteri internaționale și anumite puteri din Turcia le-au prezentat o propunere în aprilie 1999. Declarând că propunerea consta în a-l răpi pe liderul PKK, Abdullah Öcalan, «de oriunde din lume în siguranță pentru a-l livra PKK», Osman Öcalan a adăugat: «Această propunere ne-a ajuns înainte de judecată. Am luat-o în considerare și am amânat-o.» Precizând totuși că în martie 2000 o altă cercură a prezentat o propunere în același sens, Osman Öcalan a declarat: «Nu am considerat că o asemenea întreprindere ar fi corectă. Prima propunere a fost făcută de puteri care doreau continuarea războiului. Intenția lor era următoarea: dacă liderul nostru ar fi fost răpit, războiul ar fi reînceput. Nu doreau ca războiul să se termine.» Osman Öcalan, care a explicat că acest plan a fost examinat amănunțit de PKK, dar că o asemenea propunere nu putea fi acceptată de ei, a continuat după cum urmează: «Partidul nostru a respins această propunere în ciuda seriozității ei. O a doua propunere a fost făcută pentru că s-au gândit «nu fac încredere». Credeau că războiul ar continua indiferent de preț. Am perseverat în procesul de pace și am respins propunerea.» Articolul în cauză era ilustrat cu o fotografie a lui Osman Öcalan, sub care se putea citi următoarea notă: Osman Öcalan a precizat că a primit informații potrivit cărora o «atentare» ar fi comisă împotriva liderului PKK înainte de audiența din fața CEDO, și a atras atenția asupra faptului că o asemenea întreprindere putea cauza un mare război.

Al doilea articol se traduce după cum urmează: «Liderul PKK, Abdullah Öcalan, care a dorit ca sărbătoarea Newroz să fie celebrată pe baza unui spirit de libertate, pace, unitate, prietenie și frăție, a cerut ca voința democratică a poporului să se exprime cu mai mult entuziasm și prin participare masivă. Öcalan a difuzat un mesaj de Newroz prin intermediul avocaților săi. În mesajul său, Öcalan a precizat că credea că sărbătoarea Newroz va fi celebrată cu entuziasmul unei sărbători care pune în evidență dorința unei păci libere, echitabile și onorabile. Öcalan a spus: «(...) Aș dori să precizez că vom continua să facem ceea ce ne revine pentru a salva Turcia din această atmosferă de ostilități și a o scoate din acest cerc vicios, înainte ca aceasta să nu cadă în ultranaționalism. Poporul nostru, având conștiința acestei responsabilități, trebuie să acorde importanță acestui proces de democrație, pace și soluție. Limbajul soluției este concilierea și pacea și acest limbaj necesită evitarea comportamentelor care ar putea cauza violență». Afirmând că pacea va încălzi această geografie la fel ca soarele, liderul PKK Öcalan a declarat: «Odată cu primăvara, soarele va încălzi mai mult decât de obicei, popoarele se vor apropia de libertate mai mult decât de obicei. Doresc ca sărbătoarea Newroz să aducă libertate și frăție popoarele din Mesopotamia, Anatolia și întregul Orientul Mijlociu, pe baza principiilor democratice și laice. Doresc ca sărbătoarea Newroz din 2001 să fie celebrată pe baza unui spirit de libertate, pace, unitate, prietenie și frăție, ca poporul nostru să poată exprima voința sa democratică cu mai mult entuziasm și prin participare masivă, în conformitate cu culorile și tradițiile sale.»

Pe 28 martie 2001, procurorul din cauze de securitate a statului de la Instanța de Securitate a Statului din Istanbul («Instanța de Securitate a Statului») l-a acuzat pe reclamant, în calitatea sa de redactor-șef, pentru publicarea declarațiilor conducătorilor unei organizații teroriste, pe baza articolului 6 §§ 2 și 4 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Pe 19 iunie 2001, Instanța de Securitate a Statului l-a găsit vinovat pe reclamant de faptele care i se impuiau și l-a condamnat la plata unei amenzi de 684 450 000 de lire turce (TRL) (aproximativ 655 euro). A pronunțat de asemenea închiderea ziarului litigios pentru cinci zile în virtutea articolului 2 § 1 suplimentar la legea nr. 5680.

Pe 24 decembrie 2001, pronunțând hotărârea în lumina avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamantului, Curtea de Casație a confirmat decizia instanței de fond.

La o dată neprecizată, reclamantul s-a stabilit în Elveția și ziarul în cauză și-a încheiat activitățile. Reclamantul nu a plătit suma amenzii.

Potrivit Guvernului, ingerința litigioasă este justificată în raport cu art. 10 § 2 al Convenției, în măsura în care articolul în cauză face propagandă pentru PKK, o organizație teroristă. A. Privind admisibilitatea 1. Articolul intitulat «Yeni oyunlar oynanıyor»

Curtea constată că nu este contestat între parti că condamnarea litigioasă a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Nu este de asemenea contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea obiective legitime, și anume securitatea națională, apărarea ordinii și integritatea teritorială, în sensul articolului 10 § 2 (vezi Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Rămâne de determinat dacă măsura litigioasă era «necesară într-o societate democratică».

Sub acest aspect, Curtea reamintește rolul esențial al presei într-o societate democratică (vezi Goodwin c. Regatul Unit, hotărâre din 27 martie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II, p. 500, § 39, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [GC], nr. 21980/93, § 59, CEDO 1999-III). Dacă aceasta are obligația de a comunica, în conformitate cu datoriile și responsabilitățile ei, informații și idei privind toate chestiunile de interes public, nu trebuie să depășească anumite limite, ținând mai ales la protecția intereselor vitale ale statului, cum ar fi securitatea națională sau integritatea teritorială, împotriva ameninței terorismului, sau pentru apărarea ordinii sau prevenirea infracțiunilor (Sürek și Özdemir c. Turcia [GC], nr. 23927/94 și 24277/94, § 58, 8 iulie 1999).

Oricum, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să evalueze în primul rând dacă există o nevoie socială imperioasă susceptibilă de a justifica restricția adusă acestei libertăți, exercițiu pentru care se bucură de o marjă largă de apreciere. Atunci când afirmațiile litigioase incită la folosirea violenței împotriva unui individ, al unui reprezentant al statului sau al unei părți a populației, autoritățile naționale se bucură de o marjă mai largă de apreciere în examinarea necesității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare (Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV).

Când și exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor naționale, ci de a verifica, sub unghiul articolului 10, deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea marjei lor de apreciere. Pentru a face acest lucru, trebuie să considere ingerința în cauză în lumina întregii cauze (vezi, printre altele, Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 28, § 46), în special din perspectiva termenilor folosiți în textul incriminat, a contextului publicării și ținând seama de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (vezi İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 60, 10 octombrie 2000).

În cazul de față, reclamantul a fost condamnat pentru a fi difuzat declarații emanând de la un conducător al unei organizații teroriste. În articolul în cauză, Osman Öcalan, membru al consiliului de conducere al PKK, vorbește despre complote pentru a relansa confruntările. Dacă este adevărat că declarațiile litigioase sunt în sensul unei neîntorarceri la violență, Curtea constată ambiguitatea declarațiilor lui Osman Öcalan, care nu ezită să sublinieze că o intervenție considerată ostilă ar cauza «un război care ar putea duce la pierderi mari» sau «un mare război».

Din perspectiva Curții, declarațiile litigioase nu pot fi apreciate independent de personalitatea autorului lor. Deși această circumstanță nu ar putea în sine să justifice ingerința litigioasă, trebuie să se constate importanța pe care o au aceste declarații, dată fiind faptul că provin de la o personalitate influență a organizației în cauză. Aceasta le conferă o semnificație deosebită pentru cititorii lor și tind nu doar să legitimeze o acțiune armată, ci și să o încurajeze, dată fiind faptul că poate fi necesară. De asemenea, trebuie să se observe că ostilitățile dintre forțele de securitate și membrii organizației menționate au dus la numeroase pierderi de vieți omenești și la declararea stării de urgență în cea mai mare parte a regiunii sud-estice a Turciei, care s-a ridicat acum.

De aceea, Curtea consideră că declarațiile litigioase, publicate așa cum sunt, fără nici un comentariu jurnalistic pentru a le prezenta sau analiza, și deoarece provin de la un înalt oficial al PKK, pot parea că incită la folosirea violenței, la rezistență armată, sau la răscoală. Dar aceasta este, din perspectiva Curții, un element esențial de luat în considerare (Halis Doğan c. Turcia (nr. 3), nr. 4119/02, § 34, 10 octombrie 2006).

Mai mult, deși este adevărat că reclamantul nu s-a asociat personal cu declarațiile exprimate în articolul incriminat, a oferit totuși o tribună autorului și a permis difuzarea lor. Prin aceasta, partajează indirect «datoriile și responsabilitățile» pe care le asumă autorii la difuzarea opiniilor lor publicului (vezi, mutatis mutandis, Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, § 49, CEDO 1999-VI). Încărcat de linia editorială a ziarului, reclamantul nu poate fi exonerat de toată responsabilitatea privind conținutul acestuia, dreptul de a comunica informații neputând servi drept alibi sau pretext pentru difuzarea unor declarații care ascund un apel la violență (Sürek c. Turcia (nr. 3) [GC], nr. 24735/94, §§ 40-41, 8 iulie 1999) sau difuzarea declarațiilor grupărilor teroriste (Kaya c. Turcia (dec.), nr. 6250/02, 22 martie 2007).

În fine, natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei vatămări a dreptului la libertatea de exprimare. În cazul de față, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi și instanțele naționale au pronunțat o măsură de închidere temporară a ziarului în cauză, pentru o perioadă de cinci zile. Sub acest aspect, Curtea reamintește că prevederea sancțiunilor descurajatoare în dreptul intern poate fi necesară atunci când declarațiile constituie o incitare la violență, la rezistență armată, sau la răscoală.

De aceea, Curtea consideră că condamnarea reclamantului, având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în asemenea cazuri, nu poate fi considerată disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite. Rezultă că această obiecție este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Articolul intitulat «Barıș güneș gibi ısıtacak»

Curtea constată că această obiecție nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea constată că nu este contestat între parti că condamnarea litigioasă a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 al Convenției. Nu este de asemenea contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea obiective legitime, și anume securitatea națională, apărarea ordinii și integritatea teritorială, în sensul articolului 10 § 2 (Yağmurdereli, precitat). Diferendul se referă la întrebarea dacă ingerința era «necesară într-o societate democratică».

Curtea reamintește principiile generale care rezultă din jurisprudența sa în materie (vezi, printre altele, Ceylan c. Turcia [GC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk, precitat, § 74, și İbrahim Aksoy, precitat, § 80). Ea va examina cauza în lumina acestor principii.

Ea a acordat atenție deosebită termenilor folosiți în articolul incriminat și contextului publicării sale. Sub acest aspect, a ținut seama de circumstanțele care înconjoară cazul supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (vezi, İbrahim Aksoy, precitat, § 60 și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil 1998-IV, p. 1568, § 58).

În cazul de față, reclamantul a fost condamnat pentru a fi difuzat declarații emanând de la un conducător al unei organizații teroriste. În articolul în cauză, Abdullah Öcalan adresează un mesaj cu ocazia sărbătorii Newroz.

Curtea observă că circumstanțele prezentei cauze se apropie de cele descrise în hotărâri precum Halis Doğan c. Turcia (nr. 2) (nr. 71984/01, §§ 37-40, 25 iulie 2006), și Çapan c. Turcia (nr. 71978/01, §§ 41-44, 25 iulie 2006) și de hotărârile Yıldız și Taș c. Turcia (nr. 1), (nr. 2), (nr. 3) și (nr. 4) (nr. 77641/01, 77642/01, 477/02 și 3847/02, 19 decembrie 2006), și mai recent Demirel și Ateș c. Turcia (nr. 10037/03 și 14813/03, §§ 34-41, 12 aprilie 2007). Ea consideră util să reamintească că misiunea de informare comportă în mod necesar «datorii și responsabilități» și limite pe care organele de presă trebuie să și le impună pe cont propriu. Aceasta este în special cazul atunci când relatarea media transmite declarații emanând de la persoane care se reclamă din apartenența lor la grupări teroriste și atunci când o asemenea publicare poate fi de natură să furnizeze o tribună autorilor lor pentru a propaga idei de violență și de respingere a democrației (mutatis mutandis Stankov și Organizația macedoneană unită Ilinden c. Bulgaria, nr. 29221/95 și 29225/95, § 103, CEDO 2001-IX, și Demirel și Ateș, precitat, § 36).

Cu toate acestea, după ce a examinat motivele din deciziile instanțelor interne, Curtea consideră totuși că aceasta nu ar putea fi considerată în sine ca fiind suficientă pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Într-adevăr, dacă declarațiile litigioase nu pot fi apreciate independent de personalitatea autorului lor, această circumstanță nu ar putea în sine să justifice ingerința litigioasă (sub acest aspect, vezi printre altele Halis Doğan c. Turcia (nr. 2), Çapan c. Turcia, și Demirel și Ateș c. Turcia, precitate, unde erau în cauză declarații emanând de la conducători ai organizației incriminate).

Este adevărat că mesajul lui Abdullah Öcalan a fost publicat așa cum era, fără nici un comentariu jurnalistic pentru a-l prezenta sau analiza. Lucrul acesta fiind spus, Curtea nu constată nici o ambiguitate în declarațiile lui Abdullah Öcalan. Mesajul lui difuzat cu ocazia sărbătorii Newroz nu conține nici un apel la folosirea violenței, la rezistență, nici la răscoală, și nu este un discurs plin de ură, ceea ce este din perspectiva Curții elementul esențial de luat în considerare (vezi, a contrario, Sürek (nr. 1), precitat, § 62, și Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

În fine, natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea ingerință. În cazul de față, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi și instanțele naționale au pronunțat o măsură de închidere temporară a ziarului în cauză, pentru o perioadă de cinci zile. Faptul că amenda nu a fost plătită nu diminuează în nici un fel gravitatea ingerință litigioasă.

De aceea, Curtea consideră că condamnarea reclamantului se dovedește a fi disproporționată în raport cu obiectivele vizate și, prin urmare, non «necesară într-o societate democratică». A avut loc deci o încălcare a articolului 10 al Convenției.

Curtea constată că această obiecție nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea reamintește că a examinat în alte cauze o obiecție identică cu cea prezentată de reclamant și a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției din cauza necomunicării avizului procurorului general, ținând seama de natura observațiilor acestuia și de imposibilitatea unui justiciabil de a-i răspunde în scris (vezi Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V).

Curtea a examinat prezenta cauză. Ea consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt sau argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față.

De aceea, ea concluzionează la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea observă că măsura de care se plânge reclamantul reprezintă un efect secundar al condamnării sale, constitutiv al încălcării articolului 10 constatată de Curtă (§35 mai sus). De aceea, ea consideră că nu este nevoie să examineze separat această obiecție (vezi Öztürk, precitat, § 76, CEDO 1999-VI).

Reclamantul susține că a suferit un prejudicium material pe care-l evaluează la 10 000 de euro (EUR). El explică că ziarul a trebuit să-și încheie definitiv activitățile din cauza numărului mare de condamnări și că el însuși a fost obligat să plece din Turcia și să se stabilească în străinătate, neputând plăti amenzile care i se impuneau. Cere de asemenea repararea unui prejudicium moral pe care l-o evaluează la 10 000 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Pentru ceea ce privește prejudiciumul material susținut, Curtea consideră că dovezile prezentate nu permit cuantificarea cu precizie a celui care rezultă din încălcarea articolului 10 al Convenției (în același sens, vezi Karakoč și alții c. Turcia, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Privind amenda, se observă că reclamantul nu a plătit-o niciodată. De aceea, Curtea respinge această cerere. În schimb, ea consideră că este cazul să acorde reclamantului 1 000 EUR pentru prejudicium moral. B. Frais și dépens

Reclamantul solicită de asemenea 2 500 EUR pentru cheltuielile și dépensele suportate în fața Curții. Nu furnizează nici o justificare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dépenselor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, Curtea constată că reclamantul nu și-a detaliat pretențiile în măsura în care nu furnizează un calcul al lucrării efectuate de avocații săi și nici nu justifică cheltuielile pretins suportate. Cu toate acestea, ea consideră că reclamantul a suportat cu siguranță cheltuieli și dépenses pentru prezentarea cererilor sale și consideră rezonabil să le ramburseze la suma fixă de 500 EUR. Îi acordă deci această sumă pentru procedura din fața Curții. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, în unanimitate, admisibilă restul cererilor privind obiecțiile trase din articolele 6 § 1 și 10 (privind articolul intitulat Barıș güneș gibi ısıtacak) și cu majoritate inadmisibilă pentru rest; 2. Declară, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 10 al Convenției; 3. Declară, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 4. Declară, în unanimitate, că nu este nevoie să examineze separat obiecția trasă din art. 1 al Protocolului nr. 1; 5. Declară, în unanimitate: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, sumele următoare a fi convertite în noi lire turce la cursul aplicabil la data reglementării: i. 1 000 EUR (o mie euro) pentru prejudicium moral; ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru frais și dépens; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 septembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Boștjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17445/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Erdal Taș (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 avril 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es İ. Bilmez et O. Yıldız, avocats à İstanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Le 30 mars 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés du défaut de communication de l'avis du procureur général et de l'atteinte à la liberté d'expression au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 20 mars 2001, le quotidien 2000'de Yeni Gündem publia deux articles intitulés respectivement « Yeni oyunlar oynanıyor » (De nouveaux complots se jouent) et « Barıș güneș gibi ısıtacak » (La paix réchauffera comme le soleil), lesquels relataient respectivement les déclarations d'Osman Öcalan, membre du conseil de direction de l'organisation illégale PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan) et d'Abdullah Öcalan, ancien chef de cette organisation.

Le premier article se traduit comme suit : « Le membre du conseil de direction du PKK, Osman Öcalan, a déclaré avoir reçu deux propositions par certaines puissances internationales pour permettre l'évasion du leader du PKK Öcalan de la prison d'İmralı. Le membre du conseil de direction du PKK, Osman Öcalan, a indiqué que certaines puissances internationales voulaient ourdir de nouveaux complots contre le leader du PKK. Öcalan qui a averti les autorités étatiques et les puissances internationales, a attiré l'attention sur le fait qu'une éventuelle action défavorable pouvait causer une guerre pouvant entrainer de grandes pertes. Le membre du conseil de direction du PKK, Osman Öcalan, qui a participé la nuit dernière à une émission intitulée Gündem diffusée sur la chaîne Medya TV, a fait des déclarations chocs qui vont bouleverser l'actualité. Commençant son discours en priant les Etats-Unis d'Amérique, la Russie, les pays de l'Europe, la Turquie et le peuple kurde de prendre en considération ses déclarations importantes avec beaucoup de sérieux, Osman Öcalan a déclaré que certains milieux composés des puissances internationales et de certaines puissance de la Turquie, leur avaient fait une proposition courant avril 1999. Déclarant que la proposition consistait à enlever le leader du PKK, Abdullah Öcalan, « de n'importe quel endroit du monde en toute sécurité pour le livrer au PKK », Osman Öcalan a ajouté : « Cette proposition nous est parvenue avant le jugement. Nous l'avons pris en considération et mise en suspens. » Précisant cependant qu'en mars 2000 un autre milieu avait fait une proposition dans le même sens, Osman Öcalan a déclaré : « Nous n'avons pas considéré qu'une telle entreprise fût correcte. La première proposition était faite par les puissances qui voulaient la poursuite de la guerre. Leur intention était le suivant : si notre leader se faisait enlever, la guerre recommencerait. Elles ne voulaient pas que la guerre se termine. » Osman Öcalan qui a expliqué que ce plan a été examiné minutieusement par le PKK mais qu'une telle proposition ne pouvait pas être acceptée par eux, a poursuivi comme suit : « Notre parti a refusé cette proposition malgré son sérieux. Une deuxième proposition a été faite parce qu'ils se sont dits « ils ne font pas confiance ». Ils pensaient que la guerre continuerait à n'importe quel prix. Nous avons persévéré dans le processus de paix et nous avons refusé la proposition. » L'article en question était illustré d'une photo d'Osman Öcalan, sous laquelle on pouvait lire l'annotation suivante : Osman Öcalan a précisé avoir reçu des informations selon lesquelles un « attentat » serait perpétré à l'encontre du leader du PKK avant l'audience devant la CEDH, et a attiré l'attention sur le fait qu'une telle entreprise pouvait entraîner une grande guerre.

Le second article se traduit comme suit : « Le leader du PKK, Abdullah Öcalan, qui a souhaité la célébration de la fête de Newroz sur la base d'un esprit de liberté, de paix, d'unité, d'amitié et de fraternité, a demandé que la volonté démocratique du peuple s'exprime avec plus d'enthousiasme et par une participation massive. Öcalan a diffusé un message de Newroz par l'intermédiaire de ses avocats. Dans son message, Öcalan a précisé qu'il croyait que la fête de Newroz sera célébrée avec l'enthousiasme d'une fête mettant en avant le désir d'une paix affranchie, équitable et honorable. Öcalan a dit : « (...) Je voudrais préciser que nous continuerons à faire ce qui nous revient afin de sauver la Turquie de ce milieu d'hostilités et la sortir de ce cercle vicieux, avant qu'elle ne tombe dans l'ultranationalisme. Notre peuple ayant conscience de cette responsabilité doit accorder de l'importance à ce processus de démocratie, de paix et de solution. Le langage de la solution est la conciliation et la paix et ce langage nécessite d'éviter les comportements pouvant entraîner la violence ». Affirmant que la paix réchauffera cette géographie autant que le soleil, le leader du PKK Öcalan a déclaré : « Avec le printemps, le soleil réchauffera plus que d'habitude, les peuples vont se rapprocher de la liberté plus que d'habitude. Je souhaite que la fête de Newroz apporte la liberté et la fraternité aux peuples de la Mésopotamie, de l'Anatolie et de l'ensemble du Moyen-Orient, fondés sur les principes démocratique et laïque. Je souhaite que la fête de Newroz de 2001 soit célébrée sur la base d'un esprit de liberté, de paix, d'unité, d'amitié et de fraternité, que notre peuple puisse exprimer sa volonté démocratique avec plus d'enthousiasme et par une participation massive, en conformité avec ses couleurs et ses traditions. »

Le 28 mars 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'İstanbul (« la cour de sûreté de l'État ») inculpa le requérant, en sa qualité de rédacteur en chef, pour avoir publié les déclarations des dirigeants d'une organisation terroriste, sur le fondement de l'article 6 §§ 2 et 4 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 19 juin 2001, la cour de sûreté de l'État reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna au paiement d'une d'amende de 684 450 000 livres turques (TRL) (environ 655 euros). Elle prononça en outre la fermeture du quotidien litigieux pendant cinq jours en vertu de l'article 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680.

Le 24 décembre 2001, statuant à la lumière de l'avis du procureur général qui ne fut pas communiqué au requérant, la Cour de cassation confirma la décision de première instance. 11. À une date non précisée, le requérant s'installa en Suisse et le quotidien en question mis fin à ses activités. Le requérant ne s'acquitta pas du montant de l'amende. II.

L'article 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680 sur la presse, tel qu'en vigueur à l'époque des faits, prévoyait la fermeture pour une durée de trois jours à un mois d'un journal ayant publié un article réprimé par cette loi. EN DROIT I.

Selon le Gouvernement, l'ingérence litigieuse est justifiée au regard de l'article 10 § 2 de la Convention, dans la mesure où l'article en question fait la propagande du PKK, une organisation terroriste. A. Sur la recevabilité 1. L'article intitulé « Yeni oyunlar oynanıyor »

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes, à savoir la sécurité nationale, la défense de l'ordre ainsi que l'intégrité territoriale, au sens de l'article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). Reste à déterminer si la mesure litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique ». 17. À cet égard, la Cour rappelle le rôle essentiel de la presse dans une société démocratique (voir Goodwin c. Royaume-Uni , arrêt du 27 mars 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II, p. 500, § 39, et Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 59, CEDH 1999 ‑ III). S'il lui incombe de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d'intérêt général, elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection des intérêts vitaux de l'État, tels la sécurité nationale ou l'intégrité territoriale, contre la menace du terrorisme, ou en vue de la défense de l'ordre ou de la prévention du crime ( Sürek et Özdemir c. Turquie [GC], n os 23927/94 et 24277/94, § 58, 8 juillet 1999).

Or, c'est en premier lieu aux autorités nationales qu'il revient d'évaluer s'il existe un besoin social impérieux susceptible de justifier la restriction apportée à cette liberté, exercice pour lequel elles jouissent d'une grande marge d'appréciation. Là où les propos litigieux incitent à l'usage de la violence à l'égard d'un individu, d'un représentant de l'État ou d'une partie de la population, les autorités nationales jouissent d'une marge d'appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d'une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV).

Lorsqu'elle exerce son contrôle, la Cour n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions nationales mais de vérifier, sous l'angle de l'article 10, les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Pour ce faire, elle doit considérer l'ingérence en cause à la lumière de l'ensemble de l'affaire (voir, entre autres, Lingens c. Autriche , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 103, p. 28, § 46), notamment au regard des termes employés dans l'écrit incriminé, au contexte de sa publication et tenir compte des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 60, 10 octobre 2000).

En l'espèce, le requérant a été condamné pour avoir diffusé les déclarations émanant d'un dirigeant d'une organisation terroriste. Dans l'article en question, Osman Öcalan, membre du conseil de direction du PKK, fait état de complots pour relancer les affrontements. S'il est vrai que les propos litigieux vont dans le sens d'un non-retour à la violence, la Cour note l'ambiguïté des propos d'Osman Öcalan, lequel ne manque pas de souligner qu'une intervention jugée hostile, causerait « une guerre pouvant entrainer de lourdes pertes » ou « une grande guerre ».

Aux yeux de la Cour, les déclarations litigieuses ne sauraient s'apprécier indépendamment de la personnalité de leur auteur. Si cette circonstance ne saurait en soi justifier l'ingérence litigieuse, force est de constater l'importance que ces propos revêtent, dès lors qu'ils émanent d'une personnalité influente de l'organisation litigieuse. Ils se voient ainsi conférer une portée particulière pour leurs lecteurs et tendent non seulement à légitimer une action armée mais également à encourager celle-ci, dès lors qu'elle peut s'avérer nécessaire. Il convient aussi de noter que les hostilités entre les forces de sécurité et les membres de ladite organisation ont entraîné de nombreuses pertes humaines et la proclamation de l'état d'urgence dans la plus grande partie de la région du Sud-est de la Turquie, aujourd'hui levé.

Aussi, la Cour considère que les déclarations litigieuses, publiées telles quelles, sans aucun commentaire journalistique pour les présenter ou analyser, et parce qu'elles émanent d'un haut responsable du PKK, peuvent passer pour inciter à l'usage de la violence, à la résistance armée, ou au soulèvement. Or, c'est là, aux yeux de la Cour, un élément essentiel à prendre en considération ( Halis Doğan c. Turquie (n o 3) , n o 4119/02, § 34, 10 octobre 2006).

En outre, s'il est vrai que le requérant ne s'est pas personnellement associé aux déclarations exprimées dans l'article incriminé, il n'en a pas moins fourni une tribune à son auteur et permis leur diffusion. Par là, il partage indirectement les « devoirs et responsabilités » que les auteurs assument lors de la diffusion de leurs opinions auprès du public (voir, mutatis mutandis , Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 49, CEDH 1999 ‑ VI). En charge de la ligne éditoriale du quotidien, le requérant ne saurait s'exonérer de toute responsabilité quant à son contenu, le droit de communiquer des informations ne pouvant servir d'alibi ou de prétexte à la diffusion de propos qui recèlent un appel à la violence ( Sürek c. Turquie (n o 3) [GC], n o 24735/94, §§ 40-41, 8 juillet 1999) ou à la diffusion de déclarations de groupements terroristes ( Kaya c. Turquie (déc.), n o 6250/02, 22 mars 2007).

Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité d'une atteinte au droit à la liberté d'expression. En l'espèce, le requérant a été condamné au paiement d'une amende et les juridictions nationales ont prononcé une mesure de fermeture temporaire du quotidien en question, portant sur une durée de cinq jours. À cet égard, la Cour rappelle que le fait de prévoir des sanctions dissuasives en droit interne peut se révéler nécessaire lorsque les déclarations constituent une incitation à la violence, à la résistance armée, ou au soulèvement.

Partant, la Cour estime que la condamnation du requérant, eu égard à la marge d'appréciation dont jouissent les autorités nationales en pareil cas, ne peut être considérée comme disproportionnée aux buts légitimes poursuivis. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. L'article intitulé « Barıș güneș gibi ısıtacak »

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 de la Convention. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes, à savoir la sécurité nationale, la défense de l'ordre ainsi que l'intégrité territoriale, au sens de l'article 10 § 2 ( Yağmurdereli, précité). Le différent porte sur la question de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour rappelle les principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, entre autres, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk, précité , § 74, et İbrahim Aksoy , précité, § 80). Elle examinera l'affaire à la lumière de ces principes.

Elle a porté une attention particulière aux termes employés dans l'article incriminé et au contexte de sa publication. À cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir, İbrahim Aksoy , précité, § 60 et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

En l'espèce, le requérant a été condamné pour avoir diffusé les déclarations émanant d'un dirigeant d'une organisation terroriste. Dans l'article en question, Abdullah Öcalan adresse un message à l'occasion de la fête de Newroz.

La Cour note que les circonstances de la présente affaire se rapprochent de celles décrites dans des arrêts tels que Halis Doğan c. Turquie (n o 2) (n o 71984/01, §§ 37-40, 25 juillet 2006), et Çapan c. Turquie (n o 71978/01, §§ 41-44, 25 juillet 2006) ainsi que les arrêts Yıldız et Taș c. Turquie (n o 1) , (n o 2), (n o 3) et (n o 4) (n os 77641/01, 77642/01, 477/02 et 3847/02, 19 décembre 2006), et plus récemment Demirel et Ateș c. Turquie (n o 10037/03 et 14813/03, §§ 34-41, 12 avril 2007). Elle estime utile de rappeler que la mission d'information comporte nécessairement des « devoirs et des responsabilités » ainsi que des limites que les organes de presse doivent s'imposer spontanément. C'est particulièrement le cas lorsque le récit médiatique relaye des déclarations émanant de personnes qui se réclament de leur appartenance à des groupements terroristes et qu'une telle publication peut être de nature à fournir une tribune à leurs auteurs pour propager des idées de violence et de rejet de la démocratie (mutatis mutandis Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie , n os 29221/95 et 29225/95, § 103, CEDH 2001 ‑ IX, et Demirel et Ateș , précité, § 36).

En l'occurrence, ayant examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes, la Cour estime toutefois que ceux-ci ne sauraient être considérés en tant que tels, comme suffisant pour justifier l'ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression. En effet, si les déclarations litigieuses ne peuvent s'apprécier indépendamment de la personnalité de leur auteur, cette circonstance ne saurait en soi justifier l'ingérence litigieuse (à cet égard, voir parmi d'autres Halis Doğan c. Turquie (n o 2) , Çapan c. Turquie, et Demirel et Ateș c. Turquie, précités, où étaient en cause des déclarations émanant de dirigeants de l'organisation incriminée).

Certes le message d'Abdullah Öcalan a été publié tel quel, sans aucun commentaire journalistique pour le présenter ou l'analyser. Ceci étant, la Cour ne relève pas d'ambiguïté dans les déclarations d'Abdullah Öcalan. Son message diffusé à l'occasion de la fête de Newroz ne contient aucun appel à l'usage de la violence, à la résistance, ni au soulèvement, et il ne s'agit pas d'un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l'élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek (n o 1), précité, § 62, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence. En l'occurrence, le requérant a été condamné au paiement d'une amende et les juridictions nationales ont prononcé une mesure de fermeture temporaire du quotidien en question, portant sur une durée de cinq jours. Le fait que l'amende n'ait pas été payée ne diminue en rien la gravité de l'ingérence litigieuse.

Partant, la Cour considère que la condamnation de requérant s'avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle avoir examiné dans d'autres affaires un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V).

La Cour a examiné la présente affaire. Elle considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, elle conclut à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Le requérant estiment que la mesure portant fermeture temporaire du quotidien en cause porte atteinte à l'article 1 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international (...) »

La Cour observe que la mesure dont se plaint le requérant représente un effet accessoire de sa condamnation, constitutive de la violation de l'article 10 constatée par la Cour (paragraphe 35 ci-dessus). Partant, elle estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément ce grief (voir Öztürk, précité, § 76, CEDH 1999-VI). IV.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu'il évalue à 10 000 euros (EUR). Il explique que le quotidien a dû définitivement cesser son activité à la suite des nombreuses condamnations et que lui-même a été contraint de quitter la Turquie pour s'installer à l'étranger, n'étant pas en mesure de payer les amendes qui lui étaient infligées. Il réclame en outre la réparation d'un dommage moral qu'il évalue à 10 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant du dommage matériel allégué, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de quantifier de manière précise celui résultant de la violation de l'article 10 de la Convention (dans le même sens, voir Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Quant à l'amende, il apparaît que le requérant ne s'est jamais acquitté de celle-ci. Partant, la Cour rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 1 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate que le requérant n'a pas ventilé ses prétention dans la mesure où il ne fournit pas de décompte du travail effectué par ses avocats ni ne justifient les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois que le requérant a indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de ses requêtes et estime raisonnable de les rembourser à hauteur d'une somme forfaitaire de 500 EUR. Elle lui alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l'unanimité, le restant de la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 10 (concernant l'article intitulé Barıș güneș gibi ısıtacak ) et à la majorité irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 3. Dit, à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit, à l'unanimité, qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 5. Dit, à l'unanimité, a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; ii. 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette, à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président