Tekin și Baltaș împotriva Turciei

La originea cauzei se află două cereri (nr. 42554/98 și 42581/98) dirigite împotriva Republicii Turcia și depuse la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 2 iunie 1998, de doi cetățeni ai acestui stat, d-nii Haydar Tekin și Çetin Baltaș („reclamanții"), în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții, care au beneficiat de asistență judiciară, sunt reprezentați de dna M. Beștaș, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura din fața Curții.

Pe 12 aprilie 2001, prima secțiune a declarat cererile parțial inadmisibile și a hotărât să comunice Guvernului critici pe baza articolelor 5 §§ 3 și 4 precum și 6 §§ 1 și 2, luate izolat sau în conexiune cu art. 13 din Convenție.

La 27 martie 2003, pe baza articolului 29 § 3, Curtea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună.

În observațiile lor din 20 ianuarie și 17 aprilie 2003 respectiv, d-nii Tekin și Baltaș au readus critici pe baza articolelor 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție (lipsa independenței și imparțialității curții de siguranță a statului care i-a condamnat și absence notificării avizului procurorului general la Curtea de Casație). Aceștia erau critici declarate inadmisibile la stadiul anterior al procedurii, pentru a fi premature.

La 5 iulie 2005, Curtea a hotărât să comunice critica privind art. 6 § 3 b) din Convenție doar în ceea ce privește reclamantul Baltaș. EN FAIT I.

La 15 septembrie 1992, în jurul orei 17:15, a avut loc un violent conflict pe podul Değirmendere la Kozluk; nouă persoane și-au pierdut viața și cinci au fost rănite. O operațiune poliție a fost lansată de secția antiterorism a prefecturii de poliție din Batman. Astfel, în jurul orei 23:00, d-l Tekin și a doua zi d-l Baltaș au fost arestați și depuși în arest la sediul prefecturii de poliție.

D-nii Tekin și Baltaș au făcut declarații la poliție respectiv pe 22 septembrie și 3 octombrie 1992.

La 8 octombrie 1992, după ce au fost ascultați de procurorul republicii la tribunalul de pace din Batman, reclamanții au fost aduși în fața judecătorului unic al acestei jurisdicții. Acesta a ordonat reținerea lor preventivă și, având în vedere natura faptelor imputate reclamanților, a declarat că nu era competent în favoarea curții de siguranță a statului din Diyarbakır („curia de siguranță a statului").

La 6 noiembrie 1992, procurorul republicii la curia de siguranță a statului („procurorul") a pus sub acuzare pe reclamanți pentru separatism și atentare la integritatea statului, infracțiune pedepsită de art. 125 din codul penal și pasibilă de pedeapsă capitală.

În fața curții de siguranță a statului, dezbaterile au deschis pe 9 noiembrie 1992. Până la 16 aprilie 1998, aceasta a ținut patruzeci și una de ședințe. Pe parcursul acestei perioade, avocații reclamanților au cerut de douăzeci și patru de ori eliberarea clienților lor în curs de procedură, invocând în special absența elementelor justificând reținerea lor preventivă.

Judecătorii de fond au respins aceste cereri, „având în vedere natura și tipul infracțiunii imputate, starea probelor și conținutul dosarului", sau fără motivație.

Prin hotărâre din 11 mai 1999, curia de siguranță a statului a declarat reclamanții vinovați de faptele imputate. A condamnat d-l Tekin la închisoare pe viață, în aplicarea articolului 125 din codul penal. Cât privește d-l Baltaș, după ce a reîncadrat faptele, a aplicat art. 169 din același cod și l-a condamnat pe interesent la pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare. În aceeași zi, judecătorii de fond au ordonat eliberarea d-lui Baltaș, având în vedere durata reținerii sale anterioare.

Reclamanții au atacat în reviziune această hotărâre. Curtea de Casație a ținut o ședință pe 29 mai 2000, la încheierea căreia și reclamantul Tekin a beneficiat de eliberare condiționată. Prin hotărâre pronunțată pe 16 iunie 2000, înalta curte a anulat hotărârea atacată în privința ambilor reclamanți. În hotărârea sa, a concluzionat că faptele imputate d-lui Baltaș și Tekin ar fi trebuit să fie calificabile respectiv sub aspectul articolelor 168 și 169 din codul penal.

Astfel, dosarul cauzei a fost trimis din nou curții de siguranță a statului. Prin hotărâre din 30 mai 2002, aceasta l-a condamnat pe d-l Baltaș la doisprezece ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 168 § 2 din codul penal, și a declarat procedura prescrisă în privința d-lui Tekin, în temeiul articolelor 102 § 4 și 104 din codul penal.

La un al doilea recurs depus de d-l Baltaș, pe 24 februarie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță.

După amendamentul adus codului penal în temeiul legii nr. 5237, în favoarea d-lui Baltaș, și prin hotărâre suplimentară din 8 iunie 2005, curtea de asise din Diyarbakır a redus pedeapsa pronunțată împotriva lui și l-a condamnat în fine la șase ani și trei luni de închisoare. II.

Legislația privind statutul curților de siguranță a statului este descrisă în hotărârea Öcalan c. Turcia [MC], (nr. 46221/99, §§ 52-54, CEDO 2005-...). ÎN DREPT I. PRIVIND PRETINSA VIOLĂ A ARTICOLELOR 5 §§ 3 și 4 DIN CONVENȚIE

Reclamanții se plâng de durata excesivă a reținerii lor preventive precum și de absența unui recurs efectiv privind legalitatea reținerii lor, în încălcarea dispozițiilor articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție, redactate după cum urmează: „Orice persoană arestată sau reținută în condițiile prevăzute la §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în curs de procedură (...). (...) 4. Orice persoană privată de libertate prin arestare sau reținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, astfel încât acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității reținerii sale și să ordoneze eliberarea dacă reținerea este ilegală." A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține că reclamantul Baltaș ar fi trebuit, după condamnarea la o pedeapsă de închisoare mai scurtă decât durata reținerii preventive deja suferite (§14 mai sus), să intenteze calea de recurs în despăgubire prevăzută de art. 1 § 7 din legea nr. 466 (§20 mai sus).

Reclamantul Baltaș nu se pronunță pe acest punct.

Curtea observă de la început că condițiile recurului în cauză n-au fost niciodată îndeplinite în cazul reclamantului, deoarece în perioada la care se referă Guvernul, nicio hotărâre definitivă nu fusese pronunțată. În orice caz, Curtea constată că interesații se plâng de durata excesivă a reținerii lor preventive și nu de o absență a căilor de drept pentru a obține o despăgubire pentru reținerea lor. Critica reclamanților cade deci sub articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, în timp ce calea de recurs invocată de Guvern privește doar art. 5 § 5. Rezultă că excepția preliminară se dovedește a fi lipsită de fundament (vezi Demir și alții c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 37). Curtea observă, de asemenea, că criticile nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Cu privire la fond 1. art. 5 § 3

Guvernul nu se pronunță.

Curtea constată mai întâi că d-l Tekin a fost arestat pe 15 septembrie 1992 și eliberat condiționat pe 29 mai 2000. Reținerea sa preventivă a durat deci mai mult de șapte ani și opt luni. Cât privește d-l Baltaș, arestat pe 16 septembrie 1992 și eliberat condiționat pe 11 mai 1999, acesta a rămas reținut pentru șase ani și aproape opt luni.

Ea reamintește apoi că autorităților judiciare naționale le revine mai întâi să vegheze ca, într-un caz dat, durata reținerii preventive a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele susceptibile de a dezvălui sau exclude existența unui adevărat imperativ de interes public justificând, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale, și trebuie să-și exprime motivele în deciziile care respinge cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor din respectivele decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesent în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu violă a articolului 5 § 3 din Convenție (vezi Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecție 1998-VIII, § 154).

În acest sens, persistența unor motive plauzibile pentru a suspiciona persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în reținere, dar după un anumit timp aceasta nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi "relevante" și "suficiente", aceasta cercetează în continuare dacă autoritățile naționale competente au exercitat o "diligență deosebită în urmărirea procedurii (vezi, printre altele, Mansur c. Turcia, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, § 52).

În cauza de față, rezultă din elementele dosarului că curia de siguranță a statului a pronunțat în mod regulat menținerea în reținere a reclamanților, pe baza unei formule aproape întotdeauna identice, pentru a nu spune stereotipice, trimițând la natura crimei imputate, starea probelor și conținutul dosarului. De mai multe ori, a omis să justifice decizia sa (paragrafele 12 și 13 mai sus).

Din perspectiva Curții, dacă "starea probelor" poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici grave de vinovăție și, dacă în general aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, ele nu pot fi suficiente în sine pentru a justifica menținerea reținerii litigioase pe o perioadă atât de lungă (Mansur, citate anterior, § 56).

Prin urmare, Curtea consideră că menținerea în reținere a reclamanților pe perioadele litigioase constituie violă a articolului 5 § 3 din Convenție. 2. art. 5 § 4

Guvernul menționează calea de recurs mai sus (§24).

Curtea se referă la concluziile sale (§25 mai sus) asupra inadecvării căii de recurs menționate, precum și la concluziile sale privind violarea articolului 5 § 3 (paragrafele 30-32). Ea concluzionează, din aceleași motive, că a existat violă a articolului 5 § 4. II. PRIVIND PRETINSA VIOLĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE LUAT IZOLAT SAU COMBINAT CU ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE

Reclamanții susțin că curia de siguranță a statului care i-a judecat și condamnat nu constituia un "tribunal independent și imparțial" care ar fi putut le garanta un proces echitabil, din cauza prezenței unui judecător militar în sânul acesteia. Ei susțin, de asemenea, că durata procedurii a încălcat principiul "termenului rezonabil". În acest sens, se plâng, de asemenea, în esență, de absența unei căi de recurs efective în dreptul național, privitor la această critică. În fine, în memoriile introduse pe 20 ianuarie și 17 aprilie 2003, reclamanții se plâng de absența notificării avizului procurorului general la Curtea de Casație. Ei văd în aceasta violă a articolelor 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, luate izolat sau combinate cu art. 13 din Convenție, care, în părțile relevante, se citesc după cum urmează: art. 6 „Orice persoană are dreptul la o examinare echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra bunului-fondul oricărei acuzații în materie penală dirigită împotriva ei (...)" (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la (...) b) să dispună de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale; (...)" art. 13 „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la o cale de recurs efectivă devant o instanță națională, chiar dacă violarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale." A. Independența și imparțialitatea Curții de Siguranță a Statului Cu privire la admisibilitate a) D-l Tekin

Curtea constată că, în ceea ce privește primul reclamant, decizia internă definitivă a fost pronunțată pe 30 mai 2002, în timp ce critica a fost introdusă pe 17 aprilie 2003, adică în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, trebuie respinsă în baza articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. b) D-l Baltaș

Cât privește d-l Baltaș, Curtea observă că, ca urmare a amendamentului constituțional intervenit pe 18 iunie 1999 (vezi §21 mai sus), judecătorul militar care ședea în sânul curții de siguranță a statului a fost înlocuit cu un judecător civil. La momentul primei hotărâri pronunțate de curia de siguranță a statului, pe 11 mai 1999, amendamentul în cauză nu avea loc încă. Cu toate acestea, respectiva hotărâre a fost anulată de Curtea de Casație care a reîncadrat acuzațiile dirigite împotriva reclamantului și acesta din urmă a fost apoi judecat de o corie de siguranță a statului unde ședeau doar judecători civili. Prin urmare, condamnarea definitivă a fost pronunțată de o curte de siguranță a statului compusă din trei magistrați civili care au procedat la examinarea tuturor elementelor de fapt și de drept prezentate de acesta. Deci critica aceasta trebuie respinsă pentru lipsă manifest de fundament, în baza articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Durata procedurii și absența unui recurs efectiv 1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că aceste critici ale reclamanților nu sunt manifest neîntemeiați în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. 2. Cu privire la fond

Perioada de considerat a început cu arestarea reclamanților pe 15 și 16 septembrie 1992 (§8 mai sus), și s-a încheiat pe 30 mai 2002 pentru d-l Tekin și pe 24 februarie 2003 pentru d-l Baltaș (paragrafele 16 și 17 mai sus). A durat deci mai mult de nouă ani și opt luni pentru primul reclamant și mai mult de zece ani și cinci luni pentru al doilea. Cauza a fost obiectul a trei decizii pentru d-l Tekin și a patru decizii pentru d-l Baltaș, în fața a două grade de jurisdicție.

Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridică întrebări similare celor din cauza de față și a constatat violarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, de exemplu, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, CEDO 2000-VII).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cauza de față, duratele de procedură litigioase sunt excesive și nu răspund cererii de "termen rezonabil". Prin urmare, a existat violă a articolului 6 § 1.

Curtea observă că, dacă reclamanții au invocat art. 13 din Convenție combinat cu art. 6 § 1, au făcut-o doar în termeni generali, fără a susține critica. În consecință, nu consideră necesar să se pronunțe separat pe acest punct. C. Non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație 1. Cu privire la admisibilitate

Critica d-lui Tekin trebuie respinsă pentru tardivitate (§36 mai sus). Cât privește d-l Baltaș, critica nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. 2. Cu privire la fond

Guvernul susține că reclamantul d-l Baltaș a avut oportunitatea de a dispune de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale în fața Curții de Casație, în măsura în care o ședință a fost ținută în fața acestei curți, și reclamantul a fost acolo reprezentat de avocatul său.

Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care a ajuns în hotărârea Göç c. Turcia ([MC], nr. 36590/97, §§ 55-58, CEDO 2002-V). Prin urmare, consideră că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza non-comunicării reclamantului a avizului procurorului general. IV.

Curtea observă că faptul de a plasa o persoană în reținere preventivă constituie în sine o limitare a principiului prezumției de nevinovăție. Dar tocmai pentru că o persoană trebuie să fie prezumată nevinovată până ce culpabilitatea sa va fi legal stabilită, art. 5 § 3 din Convenție implică că menținerea în închisoare se justifică, într-un caz dat, doar dacă indici concreti dezvăluie un adevărat imperativ de interes public prevalând, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (vezi W. c. Elveția, hotărâre din 26 ianuarie 1993, seria A nr. 254, p. 15, § 30). Din acest motiv, această din urmă dispoziție protejează, de asemenea, indirect, principiul prezumției de nevinovăție, din care constituie un complement indispensabil. În consecință, nicio întrebare separată nu se pune în mod normal sub aspectul articolului 6 § 2 în materie de durată a reținerii preventive, deoarece în acest domeniu scopul de a asigura respectul acestui principiu este atins de art. 5 § 3. Curtea consideră că circumstanțele prezentei cauze nu justifică o concluzie diferită și că, în consecință, această critică trebuie respinsă ca fiind manifest neîntemeiată, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție (vezi Francesco Aggiato c. Italia (decizie), nr. 35207/97, 16 martie 1999). V.

Reclamantul Tekin revendică 36.200 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral suferit. D-l Baltaș revendică pe de altă parte 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că reclamanții au suferit o pagubă morală sigură. Statuând în echitate, alocă d-lui Tekin 9.200 EUR și d-lui Baltaș 8.500 EUR cu acest titlu, mai ales având în vedere durata reținerii lor preventive. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, în comun, 7.870 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul susține că suma solicitată, care, de altfel, nu are justificative, este excesivă.

Conform jurisprudenței constante a Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și ținând seama de elementele din posesia sa, criteriile sus-menționate și sumele deja versate cu titlu de asistență judiciară, Curtea consideră că suma de 800 EUR pentru toate cheltuielile este rezonabilă și o alocă în comun reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară criticile ambilor reclamanți pe baza articolelor 5 §§ 3 și 4 și art. 6 § 1 (durata procedurii), precum și critica d-lui Baltaș privind non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație (art. 6 § 1) admisibile; 2. Declară cererile inadmisibile pentru restul; 3. Zice că a existat violă a articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție în privința ambilor reclamanți; 4. Zice că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție (durata procedurii) în privința ambilor reclamanți; 5. Zice că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție (non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație) în privința d-lui Baltaș; 6. Zice că nu este de necesitate examinarea criticii formulate pe baza articolului 6 § 1 din Convenție combinat cu art. 13; 7. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze d-lui Tekin 9.200 EUR (nouă mii două sute euro) și d-lui Baltaș 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), pentru daune morale, în termen de trei luni de la data devizirii hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, și 800 EUR (opt sute euro), în comun, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe la moment versării, de convertit în noi lire turce la rata aplicabilă la data decontării; b) că, cu începere de la expirarea respectivului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil pe perioada respectivă, majorat cu trei puncte procentuale; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 42554/98 et 42581/98) dirigées contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Haydar Tekin et Çetin Baltaș (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e M. Beștaș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

Le 12 avril 2001, la première section a déclaré les requêtes partiellement irrecevables et a décidé de communiquer les grief tirés des articles 5 §§ 3 et 4 ainsi que 6 §§ 1 et 2, pris isolément ou en connexion avec l’article 13 de la Convention au Gouvernement.

Le 27 mars 2003, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Dans leurs observations des 20 janvier et 17 avril 2003 respectivement, MM. Tekin et Baltaș réintroduisirent leurs griefs sur le terrain de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention (manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui les a condamnés et défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation). Il s’agissait de griefs déclarés irrecevables au stade antérieur de la procédure, pour être prématurés.

Le 5 juillet 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief portant sur l’article 6 § 3 b) de la Convention uniquement en ce qui concerne le requérant Baltaș. EN FAIT I.

Le 15 septembre 1992, vers 17h15, un affrontement violent eut lieu sur le pont de Değirmendere à Kozluk ; neuf personnes y trouvèrent la mort et cinq furent blessées. Une opération policière fut déclenchée par la section anti-terroriste de la préfecture de police de Batman. Ainsi, vers 23h00, M. Tekin et lendemain M. Baltaș furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la préfecture de police.

MM. Tekin et Baltaș firent des déclarations à la police, les 22 septembre et 3 octobre 1992 respectivement.

Le 8 octobre 1992, après avoir été entendu par le procureur de la République près le tribunal de paix de Batman, les requérants furent traduits devant le juge unique de cette juridiction. Celui-ci ordonna leur mise en détention provisoire et, considérant la nature des faits reprochés aux requérants, il déclina sa compétence au profit de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat »).

Le 6 novembre 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat (« le procureur ») mit les requérants en accusation pour séparatisme et atteinte à l’intégrité de l’État, infraction réprimée par l’article 125 du code pénal et passible de la peine capitale.

Devant la cour de sûreté de l’État, les débats furent ouverts le 9 novembre 1992. Jusqu’au 16 avril 1998, celle-ci tint quarante et une audiences. Au cours de cette période, les avocats des requérants demandèrent à vingt-quatre reprises la relâche de leurs clients pendant la procédure, en faisant notamment valoir l’absence d’éléments justifiant leur maintien en détention provisoire.

Les juges du fond rejetèrent ces demandes, « eu égard à la nature et au type du délit reproché, à l’état des preuves et au contenu du dossier », ou bien sans motivation.

Par un arrêt du 11 mai 1999, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés. Elle condamna M. Tekin à la réclusion à perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal. En ce qui concerne M. Baltaș, après avoir requalifié les faits, elle appliqua l’article 169 dudit code et condamna l’intéressé à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Le même jour, les juges du fond ordonnèrent la mise en liberté de M. Baltaș, eu égard à la durée de sa détention antérieure.

Les requérants se pourvurent en cassation contre ce jugement. La Cour de cassation tint une audience le 29 mai 2000, à l’issue de laquelle le requérant Tekin fut, lui aussi, admis au bénéfice de la libération provisoire. Par un arrêt prononcé le 16 juin 2000, la haute juridiction infirma le jugement attaqué dans le chef des deux requérants. Dans son arrêt, elle concluait que les faits reprochés à MM. Baltaș et Tekin auraient dû être qualifiés respectivement sous l’angle des articles 168 et 169 du code pénal.

Ainsi, le dossier de l’affaire fut renvoyé devant la cour de sûreté de l’État. Par un arrêt du 30 mai 2002, cette dernière condamna M. Baltaș à douze ans et six mois de réclusion criminelle en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal, et déclara la procédure éteinte pour prescription dans le chef de M. Tekin, en vertu des articles 102 § 4 et 104 du code pénal.

Sur un second pourvoi formé par M. Baltaș, le 24 février 2003, la Cour de cassation confirma l’arrêt rendu en première instance.

Suite à l’amendement au code pénal en vertu de la loi n o 5237, en faveur de M. Baltaș, et par un arrêt complémentaire du 8 juin 2005, la cour d’assises de Diyarbakır diminua la peine prononcée contre lui et le condamna enfin à six ans et trois mois d’emprisonnement. II.

L’article 1 de la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues prévoit : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : (...) 7. qui aura été condamnée à une peine d’emprisonnement moins longue que sa détention ou à une amende seulement (...) » Aux termes de l’article 2 de la loi n o 466, tout plaignant doit introduire une demande d’indemnisation devant la cour d’assises du lieu de son domicile dans un délai de trois mois à partir de la décision définitive, en exposant les faits litigieux et en indiquant le montant réclamé. Cette demande est dirigée contre le Trésor public.

La législation portant sur le statut des cours de sûreté de l’Etat est décrite dans l’arrêt Öcalan c. Turquie [GC], (n o 46221/99, §§ 52-54, CEDH 2005 ‑ ...). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 §§ 3 et 4 DE LA CONVENTION

Les requérants se plaignent de la durée excessive de leur détention provisoire ainsi que de l’absence de recours effectif sur la légalité de leur détention, en méconnaissance des prescriptions énoncées à l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ainsi libellé : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure (...). » (...) 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement maintient que le requérant Baltaș aurait dû, suite à sa condamnation à une peine d’emprisonnement moins longue que la durée de détention provisoire déjà subie (paragraphe 14 ci-dessus), intenter la voie de recours en indemnisation telle que prévue à l’article 1 § 7 de la loi n o 466 (paragraphe 20 ci-dessus).

Le requérant Baltaș ne se prononce pas sur ce point.

La Cour observe d’emblée que les conditions du recours en question n’ont jamais été réunies dans le cas du requérant, étant donné qu’à l’époque à laquelle se réfère le Gouvernement, aucun arrêt définitif n’avait été prononcé. En tout état de cause, la Cour constate que les intéressés se plaignent de la durée excessive de leur détention provisoire et non d’une absence de voies de droit en vue d’obtenir un dédommagement pour leur détention. Le grief des requérants relève donc de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, alors que la voie de recours invoquée par le Gouvernement concerne uniquement l’article 5 § 5. Il s’ensuit que l’exception préliminaire s’avère dénuée de fondement (voir, Demir et autres c. Turquie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI, § 37). La Cour relève par ailleurs que les griefs ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. Article 5 § 3

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour constate en premier lieu que M. Tekin fut arrêté le 15 septembre 1992 et remis en liberté provisoire le 29 mai 2000. Sa détention provisoire a donc duré plus de sept ans et huit mois. Quant à M. Baltaș, arrêté le 16 septembre 1992 et remis en liberté provisoire le 11 mai 1999, il est resté détenu pendant six ans et presque huit mois.

Elle rappelle ensuite qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle, et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, § 154).

A cet égard la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle recherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont porté « une diligence particulière à la poursuite de la procédure (voir, entre autres, Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319-B, § 52).

En l’espèce, il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé de manière régulière le maintien en détention des requérants, en se fondant sur une formule presque toujours identique, pour ne pas dire stéréotypée, renvoyant à la nature du crime reproché, à l’état des preuves et au contenu du dossier. A plusieurs reprises, elle a omis de motiver sa décision (paragraphes 12 et 13 ci-dessus).

Aux yeux de la Cour, si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et, si en général ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, elles ne sauraient pour autant suffire à justifier, à elles seules, le maintien de la détention litigieuse pendant une si longue période ( Mansur , précité, § 56).

Partant, la Cour estime que le maintien en détention des requérants pendant les périodes litigieuses emporte violation de l’article 5 § 3 de la Convention. 2. Article 5 § 4

Le Gouvernement mentionne la voie de recours ci-dessus (paragraphe 24).

La Cour se réfère à ses conclusions (paragraphe 25 ci-dessus) sur l’inadéquation de la voie de recours mentionnée ainsi qu’à ses conclusions sur la violation de l’article 5 § 3 (paragraphes 30-32). Elle conclut, pour les mêmes motifs, qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION PRIS ISOLEMENT OU COMBINE AVEC L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu leur garantir un procès équitable, en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Ils soutiennent également que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable ». A cet égard, ils se plaignent aussi, en substance, de l’absence de voie de recours effective en droit national, relatif à ce grief. Enfin, dans leurs mémoires introduits les 20 janvier et 17 avril 2003, les requérants se plaignent du défaut de notification de l’avis sur le fond du procureur général près la cour de Cassation. Ils y voient une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, pris isolément ou combiné avec l’article 13 de la Convention, lesquels, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi : Article 6 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » (...) 3. Tout accusé a droit notamment à (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » A. Indépendance et impartialité de la Cour de sûreté de l’Etat Sur la recevabilité a) M. Tekin

La Cour constate qu’en ce qui concerne le premier requérant, la décision interne définitive a été rendue 30 mai 2002 alors que le grief a été introduit le 17 avril 2003, soit en dehors du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Il est donc à rejeter en vertu de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. b) M. Baltaș

Quant à M. Baltaș, la Cour relève qu’à la suite de l’amendement constitutionnel intervenu le 18 juin 1999 (voir paragraphe 21 ci-dessus), le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat a été remplacé par un juge civil. Au moment du premier arrêt rendu par la cour de sûreté de l’Etat, le 11 mai 1999, l’amendement en question n’avait pas encore eu lieu. Toutefois, ledit arrêt fut infirmé par la Cour de cassation qui requalifia les accusations dirigées contre le requérant et ce dernier fut ensuite jugé par une cour de sûreté de l’Etat où ne siégeaient que des juges civils. Ainsi, la condamnation définitive a été prononcée par une cour de sûreté de l’Etat composée de trois magistrats civils qui procédèrent à l’examen de l’ensemble des éléments de faits et de droit présentés par celui-ci. Ce grief est donc a rejeter pour défaut manifeste de fondement, en vertu de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Durée de la procédure et absence de recours effectif 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ces griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Sur le fond

La période à considérer a débuté par l’arrestation des requérants les 15 et 16 septembre 1992 (paragraphe 8 ci-dessus), et s’est terminée le 30 mai 2002 pour M. Tekin, et le 24 février 2003 pour M. Baltaș (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois pour le premier requérant et plus de dix ans et cinq mois pour le deuxième. L’affaire a fait l’objet de trois décisions pour M. Tekin et quatre décisions pour M. Baltaș, devant deux degrés de juridiction.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, par exemple, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, CEDH 2000 ‑ VII).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce les durées de procédure litigieuses sont excessives et ne répondent pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

La Cour observe que si les requérants ont invoqué l’article 13 de la Convention combiné avec son article 6 § 1, ils ne l’ont fait qu’en termes généraux, sans étayer leur grief. Par conséquent, elle n’estime pas devoir se prononcer séparément sur ce point. C. Non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation 1. Sur la recevabilité

Le grief de M. Tekin est à rejeter pour tardiveté (paragraphe 36 ci-dessus). En ce qui concerne M. Baltaș, le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le Gouvernement maintient que le requérant M. Baltaș a eu l’opportunité de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense devant la Cour de cassation, dans la mesure où une audience fut tenue devant cette cour, et le requérant y fut représenté par son avocat.

La Cour n’aperçoit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle parvînt dans l’arrêt Göç c. Turquie ([GC], n o 36590/97, §§ 55 ‑ 58, CEDH 2002 ‑ V). Elle estime donc qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication au requérant de l’avis du procureur général. IV.

La Cour observe que le fait de placer une personne en détention provisoire constitue en soi une limitation du principe de la présomption d’innocence. Mais justement parce qu’une personne doit être présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie, l’article 5 § 3 de la Convention implique que la poursuite de l’incarcération ne se justifie, dans une espèce donnée, que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle (voir W. c. Suisse arrêt du 26 janvier 1993, série A n o 254, p. 15, § 30). De ce fait, cette dernière disposition protège aussi, indirectement, le principe de la présomption d’innocence, dont elle constitue un complément indispensable. Par conséquent, aucune question séparée ne se pose normalement sous l’angle de l’article 6 § 2 en matière de durée de la détention provisoire, car dans ce domaine le but d’assurer le respect de ce principe est atteint par l’article 5 § 3. La Cour estime que les circonstances de la présente affaire ne justifient pas une conclusion différente et qu’en conséquence, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (voir Francesco Aggiato c. Italie (déc.), n o 35207/97, 16 mars 1999). V.

Le requérant Tekin réclame 36 200 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi. M. Baltaș réclame de son côté 20 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle accorde à M. Tekin 9 200 EUR, et à M. Baltaș 8 500 EUR à ce titre, surtout à la lumière de la durée de leur détention provisoire. B. Frais et dépens

Les requérants demandent, conjointement, 7 870 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement maintient que le montant demandé, par ailleurs dépourvu de justificatifs, est excessif.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés et des montants déjà versés au titre de l’assistance judiciaire, la Cour estime raisonnable la somme de 800 EUR tous frais confondus, et l’accorde conjointement aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare les griefs des deux requérants sur le terrain de l’article 5 §§ 3 et 4 et de l’article 6 § 1 (durée de la procédure), ainsi que le grief de M. Baltaș sur la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article 6 § 1) recevables ; 2. Déclare les requêtes irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention dans le chef des deux requérants ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure) dans le chef des deux requérants ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention (non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation) dans le chef de M. Baltaș ; 6. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec l’article 13 ; 7. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à M. Tekin 9 200 EUR (neuf mille deux cent euros) et à M. Baltaș 8 500 EUR (huit mille cinq cent euros), pour dommage moral, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, et 800 EUR (huit cent euros), conjointement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre des taxes au moment du versement, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président