AFFAIRE TEKİN ET BALTAȘ c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 5-4;Violation de l'art. 6-1 (durée de la procédure);Violation de l'art. 6-1 (procès équitable);Non-lieu à examiner l'art. 6-1+13;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE TEKİN ET BALTAȘ c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
TEKİN ȘI BALTAȘ c. TURCIA
(Cereri nr. 42554/98 și 42581/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 februarie 2006
DEFINITIVĂ
07/05/2006
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Tekin și Baltaș c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință în cameră compusă din:
MM. J.-P. Costa,
președinte,
A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
V. Butkevych,
dna D. Jočienė,
M. D. Popović,
judecători,
și dna S. Dollé,
grefieră de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu pe 17 ianuarie 2006,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află două cereri (nr. 42554/98 și 42581/98) dirigite împotriva Republicii Turcia și depuse la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 2 iunie 1998, de doi cetățeni ai acestui stat, d-nii Haydar Tekin și Çetin Baltaș („reclamanții"), în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Reclamanții, care au beneficiat de asistență judiciară, sunt reprezentați de dna M. Beștaș, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura din fața Curții.
Pe 12 aprilie 2001, prima secțiune a declarat cererile parțial inadmisibile și a hotărât să comunice Guvernului critici pe baza articolelor 5 §§ 3 și 4 precum și 6 §§ 1 și 2, luate izolat sau în conexiune cu art. 13 din Convenție.
La 27 martie 2003, pe baza articolului 29 § 3, Curtea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună.
În observațiile lor din 20 ianuarie și 17 aprilie 2003 respectiv, d-nii Tekin și Baltaș au readus critici pe baza articolelor 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție (lipsa independenței și imparțialității curții de siguranță a statului care i-a condamnat și absence notificării avizului procurorului general la Curtea de Casație). Aceștia erau critici declarate inadmisibile la stadiul anterior al procedurii, pentru a fi premature.
La 5 iulie 2005, Curtea a hotărât să comunice critica privind art. 6 § 3 b) din Convenție doar în ceea ce privește reclamantul Baltaș.
EN FAIT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții, d-nii Tekin și Baltaș s-au născut respectiv în 1969 și 1973. La momentul introducerii cerii, erau deținuți la penitenciarul din Batman.
La 15 septembrie 1992, în jurul orei 17:15, a avut loc un violent conflict pe podul Değirmendere la Kozluk; nouă persoane și-au pierdut viața și cinci au fost rănite. O operațiune poliție a fost lansată de secția antiterorism a prefecturii de poliție din Batman. Astfel, în jurul orei 23:00, d-l Tekin și a doua zi d-l Baltaș au fost arestați și depuși în arest la sediul prefecturii de poliție.
D-nii Tekin și Baltaș au făcut declarații la poliție respectiv pe 22 septembrie și 3 octombrie 1992.
La 8 octombrie 1992, după ce au fost ascultați de procurorul republicii la tribunalul de pace din Batman, reclamanții au fost aduși în fața judecătorului unic al acestei jurisdicții. Acesta a ordonat reținerea lor preventivă și, având în vedere natura faptelor imputate reclamanților, a declarat că nu era competent în favoarea curții de siguranță a statului din Diyarbakır („curia de siguranță a statului").
La 6 noiembrie 1992, procurorul republicii la curia de siguranță a statului („procurorul") a pus sub acuzare pe reclamanți pentru separatism și atentare la integritatea statului, infracțiune pedepsită de art. 125 din codul penal și pasibilă de pedeapsă capitală.
În fața curții de siguranță a statului, dezbaterile au deschis pe 9 noiembrie 1992. Până la 16 aprilie 1998, aceasta a ținut patruzeci și una de ședințe. Pe parcursul acestei perioade, avocații reclamanților au cerut de douăzeci și patru de ori eliberarea clienților lor în curs de procedură, invocând în special absența elementelor justificând reținerea lor preventivă.
Judecătorii de fond au respins aceste cereri, „având în vedere natura și tipul infracțiunii imputate, starea probelor și conținutul dosarului", sau fără motivație.
Prin hotărâre din 11 mai 1999, curia de siguranță a statului a declarat reclamanții vinovați de faptele imputate. A condamnat d-l Tekin la închisoare pe viață, în aplicarea articolului 125 din codul penal. Cât privește d-l Baltaș, după ce a reîncadrat faptele, a aplicat art. 169 din același cod și l-a condamnat pe interesent la pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare. În aceeași zi, judecătorii de fond au ordonat eliberarea d-lui Baltaș, având în vedere durata reținerii sale anterioare.
Reclamanții au atacat în reviziune această hotărâre. Curtea de Casație a ținut o ședință pe 29 mai 2000, la încheierea căreia și reclamantul Tekin a beneficiat de eliberare condiționată. Prin hotărâre pronunțată pe 16 iunie 2000, înalta curte a anulat hotărârea atacată în privința ambilor reclamanți. În hotărârea sa, a concluzionat că faptele imputate d-lui Baltaș și Tekin ar fi trebuit să fie calificabile respectiv sub aspectul articolelor 168 și 169 din codul penal.
Astfel, dosarul cauzei a fost trimis din nou curții de siguranță a statului. Prin hotărâre din 30 mai 2002, aceasta l-a condamnat pe d-l Baltaș la doisprezece ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 168 § 2 din codul penal, și a declarat procedura prescrisă în privința d-lui Tekin, în temeiul articolelor 102 § 4 și 104 din codul penal.
La un al doilea recurs depus de d-l Baltaș, pe 24 februarie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță.
După amendamentul adus codului penal în temeiul legii nr. 5237, în favoarea d-lui Baltaș, și prin hotărâre suplimentară din 8 iunie 2005, curtea de asise din Diyarbakır a redus pedeapsa pronunțată împotriva lui și l-a condamnat în fine la șase ani și trei luni de închisoare.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Articolele relevante din codul de procedură penală prevăd:
art. 112
„Pe parcursul investigației preliminare, atât timp cât durează reținerea preventivă a acuzatului și la un interval de cel mult treizeci de zile, judecătorul de pace examinează, la cererea procurorului, dacă este sau nu necesar să se mențină interesul în reținere.
Acuzatul poate solicit, de asemenea, în termenul prevăzut în paragraful anterior, ca tribunalul să se gândească asupra chestiunii reținerii sale preventive.
În curs de proces a unui acuzat în reținere preventivă, tribunalul decide din oficiu, la fiecare ședință sau, dacă circumstanțele o cer, între ședințe, dacă este necesar să se prelungească reținerea preventivă a interesatului."
art. 299 §§ 2 și 3
„(...) examinarea opoziților introduși împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de judecătorul de pace revine președintelui sau unui judecător al tribunalului de mari instanțe din același cuprins (...) (...) examinarea opoziților introduși împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de acest tribunal [curte de asise] revine camerei al cărei număr urmează, (...), dacă există o singură cameră, cea mai apropiată curte de asise este competentă să cunoască opoziția (...)"
art. 1 din legea nr. 466 privind acordarea despăgubirilor pentru persoane ilegal arresta sau reținute prevede:
„Vor fi compensate de stat daunele suferite de orice persoană:
(...)
care va fi condamnată la pedeapsă de închisoare mai scurtă decât reținerea sau numai la amendă (...)"
Conform articolului 2 din legea nr. 466, orice reclamant trebuie să introducă o cerere de despăgubire la curte de asise din locul domiciliului său în termen de trei luni de la decizia definitivă, expunând faptele litigioase și indicând suma revendicată. Această cerere este dirigită împotriva trezoreriei publice.
Legislația privind statutul curților de siguranță a statului este descrisă în hotărârea Öcalan c. Turcia [MC], (nr. 46221/99, §§ 52-54, CEDO 2005-...).
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRETINSA VIOLĂ A ARTICOLELOR 5 §§ 3 și 4 DIN CONVENȚIE
Reclamanții se plâng de durata excesivă a reținerii lor preventive precum și de absența unui recurs efectiv privind legalitatea reținerii lor, în încălcarea dispozițiilor articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție, redactate după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau reținută în condițiile prevăzute la §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în curs de procedură (...).
(...)
Orice persoană privată de libertate prin arestare sau reținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, astfel încât acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității reținerii sale și să ordoneze eliberarea dacă reținerea este ilegală."
A.
Cu privire la admisibilitate
Guvernul susține că reclamantul Baltaș ar fi trebuit, după condamnarea la o pedeapsă de închisoare mai scurtă decât durata reținerii preventive deja suferite (§14 mai sus), să intenteze calea de recurs în despăgubire prevăzută de art. 1 § 7 din legea nr. 466 (§20 mai sus).
Reclamantul Baltaș nu se pronunță pe acest punct.
Curtea observă de la început că condițiile recurului în cauză n-au fost niciodată îndeplinite în cazul reclamantului, deoarece în perioada la care se referă Guvernul, nicio hotărâre definitivă nu fusese pronunțată.
În orice caz, Curtea constată că interesații se plâng de durata excesivă a reținerii lor preventive și nu de o absență a căilor de drept pentru a obține o despăgubire pentru reținerea lor. Critica reclamanților cade deci sub articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, în timp ce calea de recurs invocată de Guvern privește doar art. 5 § 5. Rezultă că excepția preliminară se dovedește a fi lipsită de fundament (vezi Demir și alții c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 37).
Curtea observă, de asemenea, că criticile nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
B.
Cu privire la fond
1.
art. 5 § 3
Guvernul nu se pronunță.
Curtea constată mai întâi că d-l Tekin a fost arestat pe 15 septembrie 1992 și eliberat condiționat pe 29 mai 2000. Reținerea sa preventivă a durat deci mai mult de șapte ani și opt luni. Cât privește d-l Baltaș, arestat pe 16 septembrie 1992 și eliberat condiționat pe 11 mai 1999, acesta a rămas reținut pentru șase ani și aproape opt luni.
Ea reamintește apoi că autorităților judiciare naționale le revine mai întâi să vegheze ca, într-un caz dat, durata reținerii preventive a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele susceptibile de a dezvălui sau exclude existența unui adevărat imperativ de interes public justificând, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale, și trebuie să-și exprime motivele în deciziile care respinge cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor din respectivele decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesent în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu violă a articolului 5 § 3 din Convenție (vezi Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecție 1998-VIII, § 154).
În acest sens, persistența unor motive plauzibile pentru a suspiciona persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în reținere, dar după un anumit timp aceasta nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi "relevante" și "suficiente", aceasta cercetează în continuare dacă autoritățile naționale competente au exercitat o "diligență deosebită în urmărirea procedurii (vezi, printre altele, Mansur c. Turcia, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, § 52).
În cauza de față, rezultă din elementele dosarului că curia de siguranță a statului a pronunțat în mod regulat menținerea în reținere a reclamanților, pe baza unei formule aproape întotdeauna identice, pentru a nu spune stereotipice, trimițând la natura crimei imputate, starea probelor și conținutul dosarului. De mai multe ori, a omis să justifice decizia sa (paragrafele 12 și 13 mai sus).
Din perspectiva Curții, dacă "starea probelor" poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici grave de vinovăție și, dacă în general aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, ele nu pot fi suficiente în sine pentru a justifica menținerea reținerii litigioase pe o perioadă atât de lungă (Mansur, citate anterior, § 56).
Prin urmare, Curtea consideră că menținerea în reținere a reclamanților pe perioadele litigioase constituie violă a articolului 5 § 3 din Convenție.
2.
art. 5 § 4
Guvernul menționează calea de recurs mai sus (§24).
Curtea se referă la concluziile sale (§25 mai sus) asupra inadecvării căii de recurs menționate, precum și la concluziile sale privind violarea articolului 5 § 3 (paragrafele 30-32). Ea concluzionează, din aceleași motive, că a existat violă a articolului 5 § 4.
II.
PRIVIND PRETINSA VIOLĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE LUAT IZOLAT SAU COMBINAT CU ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin că curia de siguranță a statului care i-a judecat și condamnat nu constituia un "tribunal independent și imparțial" care ar fi putut le garanta un proces echitabil, din cauza prezenței unui judecător militar în sânul acesteia.
Ei susțin, de asemenea, că durata procedurii a încălcat principiul "termenului rezonabil". În acest sens, se plâng, de asemenea, în esență, de absența unei căi de recurs efective în dreptul național, privitor la această critică.
În fine, în memoriile introduse pe 20 ianuarie și 17 aprilie 2003, reclamanții se plâng de absența notificării avizului procurorului general la Curtea de Casație.
Ei văd în aceasta violă a articolelor 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, luate izolat sau combinate cu art. 13 din Convenție, care, în părțile relevante, se citesc după cum urmează:
art. 6
„Orice persoană are dreptul la o examinare echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra bunului-fondul oricărei acuzații în materie penală dirigită împotriva ei (...)"
(...)
Orice acuzat are dreptul în special la
(...)
b) să dispună de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale; (...)"
art. 13
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la o cale de recurs efectivă devant o instanță națională, chiar dacă violarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale."
A.
Independența și imparțialitatea Curții de Siguranță a Statului
Cu privire la admisibilitate
a)
D-l Tekin
Curtea constată că, în ceea ce privește primul reclamant, decizia internă definitivă a fost pronunțată pe 30 mai 2002, în timp ce critica a fost introdusă pe 17 aprilie 2003, adică în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, trebuie respinsă în baza articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
b)
D-l Baltaș
Cât privește d-l Baltaș, Curtea observă că, ca urmare a amendamentului constituțional intervenit pe 18 iunie 1999 (vezi §21 mai sus), judecătorul militar care ședea în sânul curții de siguranță a statului a fost înlocuit cu un judecător civil. La momentul primei hotărâri pronunțate de curia de siguranță a statului, pe 11 mai 1999, amendamentul în cauză nu avea loc încă. Cu toate acestea, respectiva hotărâre a fost anulată de Curtea de Casație care a reîncadrat acuzațiile dirigite împotriva reclamantului și acesta din urmă a fost apoi judecat de o corie de siguranță a statului unde ședeau doar judecători civili. Prin urmare, condamnarea definitivă a fost pronunțată de o curte de siguranță a statului compusă din trei magistrați civili care au procedat la examinarea tuturor elementelor de fapt și de drept prezentate de acesta. Deci critica aceasta trebuie respinsă pentru lipsă manifest de fundament, în baza articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
B.
Durata procedurii și absența unui recurs efectiv
1.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că aceste critici ale reclamanților nu sunt manifest neîntemeiați în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
2.
Cu privire la fond
Perioada de considerat a început cu arestarea reclamanților pe 15 și 16 septembrie 1992 (§8 mai sus), și s-a încheiat pe 30 mai 2002 pentru d-l Tekin și pe 24 februarie 2003 pentru d-l Baltaș (paragrafele 16 și 17 mai sus). A durat deci mai mult de nouă ani și opt luni pentru primul reclamant și mai mult de zece ani și cinci luni pentru al doilea. Cauza a fost obiectul a trei decizii pentru d-l Tekin și a patru decizii pentru d-l Baltaș, în fața a două grade de jurisdicție.
Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridică întrebări similare celor din cauza de față și a constatat violarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, de exemplu, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, CEDO 2000-VII).
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cauza de față, duratele de procedură litigioase sunt excesive și nu răspund cererii de "termen rezonabil".
Prin urmare, a existat violă a articolului 6 § 1.
Curtea observă că, dacă reclamanții au invocat art. 13 din Convenție combinat cu art. 6 § 1, au făcut-o doar în termeni generali, fără a susține critica. În consecință, nu consideră necesar să se pronunțe separat pe acest punct.
C. Non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație
1.
Cu privire la admisibilitate
Critica d-lui Tekin trebuie respinsă pentru tardivitate (§36 mai sus).
Cât privește d-l Baltaș, critica nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
2.
Cu privire la fond
Guvernul susține că reclamantul d-l Baltaș a avut oportunitatea de a dispune de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale în fața Curții de Casație, în măsura în care o ședință a fost ținută în fața acestei curți, și reclamantul a fost acolo reprezentat de avocatul său.
Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care a ajuns în hotărârea Göç c. Turcia ([MC], nr. 36590/97, §§ 55-58, CEDO 2002-V).
Prin urmare, consideră că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza non-comunicării reclamantului a avizului procurorului general.
IV.
PRIVIND PRETINSA VIOLĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin că reținerea lor preventivă, care s-a prelungit în mod excesiv și în absența unor motive plauzibile, se traduce în practică într-o pedeapsă anticipată, în ciuda principiului prezumției de nevinovăție garantat de art. 6 § 2 din Convenție, care se citește:
„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce culpabilitatea sa va fi legal stabilită."
Curtea observă că faptul de a plasa o persoană în reținere preventivă constituie în sine o limitare a principiului prezumției de nevinovăție. Dar tocmai pentru că o persoană trebuie să fie prezumată nevinovată până ce culpabilitatea sa va fi legal stabilită, art. 5 § 3 din Convenție implică că menținerea în închisoare se justifică, într-un caz dat, doar dacă indici concreti dezvăluie un adevărat imperativ de interes public prevalând, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (vezi W. c. Elveția, hotărâre din 26 ianuarie 1993, seria A nr. 254, p. 15, § 30). Din acest motiv, această din urmă dispoziție protejează, de asemenea, indirect, principiul prezumției de nevinovăție, din care constituie un complement indispensabil. În consecință, nicio întrebare separată nu se pune în mod normal sub aspectul articolului 6 § 2 în materie de durată a reținerii preventive, deoarece în acest domeniu scopul de a asigura respectul acestui principiu este atins de art. 5 § 3.
Curtea consideră că circumstanțele prezentei cauze nu justifică o concluzie diferită și că, în consecință, această critică trebuie respinsă ca fiind manifest neîntemeiată, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție (vezi Francesco Aggiato c. Italia (decizie), nr. 35207/97, 16 martie 1999).
V.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție:
„Dacă Curtea declară că a existat o violă a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât ștergerea imperfectă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A.
Daune
Reclamantul Tekin revendică 36.200 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral suferit. D-l Baltaș revendică pe de altă parte 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea consideră că reclamanții au suferit o pagubă morală sigură. Statuând în echitate, alocă d-lui Tekin 9.200 EUR și d-lui Baltaș 8.500 EUR cu acest titlu, mai ales având în vedere durata reținerii lor preventive.
B.
Cheltuieli și costuri
Reclamanții cer, în comun, 7.870 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.
Guvernul susține că suma solicitată, care, de altfel, nu are justificative, este excesivă.
Conform jurisprudenței constante a Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și ținând seama de elementele din posesia sa, criteriile sus-menționate și sumele deja versate cu titlu de asistență judiciară, Curtea consideră că suma de 800 EUR pentru toate cheltuielile este rezonabilă și o alocă în comun reclamanților.
C.
Dobânzi de întârziere
Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară criticile ambilor reclamanți pe baza articolelor 5 §§ 3 și 4 și art. 6 § 1 (durata procedurii), precum și critica d-lui Baltaș privind non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație (art. 6 § 1) admisibile;
Declară cererile inadmisibile pentru restul;
Zice că a existat violă a articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție în privința ambilor reclamanți;
Zice că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție (durata procedurii) în privința ambilor reclamanți;
Zice că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție (non-comunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație) în privința d-lui Baltaș;
Zice că nu este de necesitate examinarea criticii formulate pe baza articolului 6 § 1 din Convenție combinat cu art. 13;
Zice
a) că Statul pârât trebuie să verseze d-lui Tekin 9.200 EUR (nouă mii două sute euro) și d-lui Baltaș 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), pentru daune morale, în termen de trei luni de la data devizirii hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, și 800 EUR (opt sute euro), în comun, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe la moment versării, de convertit în noi lire turce la rata aplicabilă la data decontării;
b) că, cu începere de la expirarea respectivului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil pe perioada respectivă, majorat cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte