SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BALTACI c. TURCIA (solicitarea nr. 495/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 iulie 2006 DEFINIF 18/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Baltacco. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mei E. Fura-Sandström, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și al domnului Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 27 iunie 2006, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 495/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, M. În conformitate cu art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de domnul Mesut și de Meral Bestaș, avocați la Diyarbakýr. Guvernul turc nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. La 14 iunie 2005, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile formulate în art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) din Convenție. În conformitate cu art. 29 alin. La 16 octombrie 1992, reclamantul a fost reținut de polițiști din conducerea securității din Batman, în urma declarațiilor făcute de un anumit N.S. care afirmase că persoana respectivă este implicată în acte teroriste și, în special, ar fi furnizat asistență logistică militanților PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan). În aceeași zi a fost întocmit un proces-verbal de arestare, semnat de solicitant. După procesul-verbal de percheziție desfășurat în aceeași zi, reclamantul a indicat forțelor de ordine din zona în care se ascundea o armă și muniția sa, precum și un caiet ale cărui pagini erau marcate cu sigiliul La 12 noiembrie 1992, reclamantul a fost adus în fața procurorului districtual al Republicii Batman și, în aceeași zi, judecătorul-șef lângă tribunalul dinpenal al lui Batman l-a auzit pe reclamant și l-a pus în detenție provizorie. La 10 decembrie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakýr a depus un act de acuzare și a pus sub acuzare nouă persoane, inclusiv reclamantul, care au fost descriși la mai multă integritate teritorială a statului Primele două audieri ale procesului au fost amânate din cauza absenței inculpaților care au fost reținuți la casa de judecată a lui Batman. 11. În lacul din 5 martie 1993, curtea de securitate a statului: reclamantul care a negat toate acuzațiile aduse împotriva lui și a respins conținutul declarației sale făcute poliției. Având în vedere starea probelor și natura infracțiunii, ea a dispus menținerea acesteia în detenție. În plus, ea a numit o expertiză și a numit depozițiile anumitor martori în comisia de recurs. 12. La tribunalul din 22 aprilie 1993, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. Curtea a respins această cerere fără a indica vreun motiv și a întocmit declarațiile a trei dintre colegii acuzați în comisia de recurs. 13. La 21 mai 1993, Curtea de Securitate a statului a constatat că depozițiile martorilor nu au fost încă întocmite. Ea a decis cu privire la reținerea în detenție provizorie a reclamantului, ținând cont de natura sau/și de calificarea dreptului reprovocat, starea probelor și conținutul dosarului. 14. La data de 16 iulie 1993, instanța de securitate a statului a constatat că depoziția unuia dintre co-inculpați fusese depusă la dosar, în timp ce declarațiile celorlalți doi co-inculpați nu fuseseră încă colectate în cadrul comisiei de recurs. În plus, aceasta a constatat că declarațiile polițiștilor semnatari ale procesului- arestului și percheziției fuseseră depuse la dosar. Pe de altă parte, Comisia a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului, ținând seama de starea probelor și de natura încălcării. 15. Ulterior, instanța de securitate a statului a impus menținerea în detenție provizorie a reclamantului în modul următor: până la 17 În iunie 1999, a ținut patruzeci și șapte de audiențe și, în majoritatea cazurilor, a dispus menținerea în detenție din oficiu, ținând cont de situația dovezilor și de natura delincvenței. În același mod, din aceleași motive, ea a respins cererile de eliberare provizorie prezentate de persoana respectivă. 16. ÎN URMA din 17 septembrie 1993, Curtea de Securitate a statului Õ E.T., acuzată de apartenență la PKK în cadrul unei alte proceduri penale. În cadrul audierilor din 5 noiembrie, 17 decembrie 1993 și 11 a indicat că reclamantul a sprijinit această organizație și a participat la un atac armat. În februarie 1994, Curtea de Securitate a statului a constatat că declarațiile celor doi colegi inculpați nu fuseseră încă depuse la dosar. 18. La tribunalul din 1 aprilie 1994, ea a renunțat la convocarea celor doi colegi inculpați, în conformitate cu cererea procurorului Republicii, care își pronunța rechiziționarea. Acesta a solicitat condamnarea celor patru colegi inculpați, precum și a reclamantului în temeiul art. 125 și a unui alt coleg acuzat în temeiul art. 168 alin. (2) din Codul penal. În plus, el a solicitat reținerea celor trei colegi acuzați rămași. La cererea inculpaților, instanța a acordat un termen pentru pregătirea apărării lor. 19. În cadrul ședinței din 3 iunie 1994, procurorul Republicii a solicitat ca E.T. să fie ascultat din nou în scopul de a obține mai multe informații cu privire la situația inculpaților cu privire la organizarea ilegală în cauză. Curtea de Securitate a statului acceptă cererea 20. LA ÎNCEPEREA din 19 iulie 1994, reclamantul a fost ascultat de către Curte de către un anume M.E.E., pretinzând că acesta l-a forțat, sub amenințare, să ascundă arma, muniția și caietele care fuseseră confiscate în timpul percheziției. 21. ÎN URMA din 2 decembrie 1994, curtea de securitate a statului  M.E.E.E. El a declarat că nu-l cunoaște pe reclamant înainte de a-l obliga, sub amenințarea unei arme, să ascundă muniția și caietele pe care i le-a dat. 22. La cinstirea din 27 ianuarie 1995, curtea de securitate a statului a solicitat stabilirea depoziției d.E.T. pe comisia rogatorie. 23. La 17 martie 1995, instanța a constatat că declarația de judecată a fost depusă la dosar. 24. Între 17 martie 1995 și 17 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului: douăzeci și nouă de audiențe, dintre care și absența reclamantului. În această perioadă, aceasta a dispus în repetate rânduri prezentarea diverselor documente și informații privind starea civilă a inculpaților. La 30 mai 1997, procurorul Republicii și-a prezentat rechizitoriul. 26. La 26 septembrie 1997, reclamantul a prezentat o declarație privind accelerarea procedurii, ținând cont de durata detenției sale de aproape cinci ani 27. La data de 3 septembrie 1998, Curtea de Securitate a statului va elibera un ordin de arestare pentru toți inculpații absenți, inclusiv pentru reclamant. 28. Prin hotărârea pronunțată la 17 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală transferată în reținere pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal 29. La 31 ianuarie 2000, Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 17 iunie 1999. 30. La 20 martie 2000, prima audiere a fost ținută în fața Curții de Securitate a statului. Între 20 martie 2000 și 6 noiembrie 2001, Curtea a ținut douăsprezece audieri, dintre care șapte în absența reclamantului. 31. La 6 noiembrie 2001, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat din nou pe reclamant la condamnare pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul Penal. 32. La 7 noiembrie 2001, invocând durata detenției, avocații reclamantului au formulat opoziție la hotărârea Curții de Securitate a statului care a dispus menținerea în detenție a reclamantului. Cu toate acestea, această opoziție a rămas moartă. 33. La 8 februarie 2002, Curtea de Casație a trimis cauza în fața Curții de Securitate a statului pentru a se pronunța asupra opoziției formulate de reclamant. Curtea a solicitat apoi transferul dosarului pentru examinare. 34. La 24 iunie 2002, Curtea de Casație infirmă Hotărârea din 6 noiembrie 2001 pentru nerespectarea dreptului de apărare. 35. În ședința din 17 septembrie 2002, Curtea de Securitate a statului Õ din oficiu ținerea în custodie provizorie a reclamantului, având în vedere natura dreptului de proprietate și starea probelor. 36. În perioada 5 noiembrie 2002 - 27 aprilie 2004, Curtea de Securitate a statului a primit 11 audieri, în cursul cărora a primit cererile celorlalți inculpați care au intenția de a beneficia de legislația privind căința. 37. În această perioadă, consiliul reclamantului a solicitat ca dosarul clientului său să fie disociat de procedură, astfel încât să se ia o hotărâre imediată cu privire la acesta, având în vedere că probele au fost colectate. Accentuându-se pe durata detenției, el a solicitat, de asemenea, eliberarea provizorie a reclamantului, care a fost refuzată în special în ceea ce privește natura delincvenței și starea probelor. 38. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanței de securitate a statului Diyarbakr. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIA 39. În acest sens, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și invocă art. 5 alin. (3) din Convenție, ale cărei părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. 40. Curtea constată că acest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea de Securitate a statului a ajuns la concluzia că urmărirea penală a probelor și a probelor constituie elemente suficient de importante pentru a respinge cererile de extindere și că menținerea în detenție a reclamantului era necesară, iar instanța întemeiată să excludă cererile formulate în acest sens. 42. Reclamantul contestă aceste argumente. 43. Curtea reamintește că termenul final al perioadei menționate la art. 5 alineatul (3) este: ziua în care se pronunță asupra temeiniciei acuzației, chiar și în primă instanță (a se vedea Wemhoff c. Germania, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A n 7, p. 23 alin. (9) și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 147, CEDH 2000 IV). 44. În speță, prima perioadă în litigiu a detenției reclamantului a început la 16 octombrie 1992 și s-a încheiat la 17 iunie 1999 cu condamnarea sa. Astfel, a durat mai mult de șase ani și opt luni. După această dată, reclamantul a fost deținut după condamnarea de către o instanță competentă, și nu pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente (a se vedea I.A. c. Franța , Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VII, punctul 98). 45. Începând cu 31 ianuarie 2000, data la care Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 17 iunie 1999, hotărârea din 17 iunie 1999, hotărârea din 17 iunie 1999, cauza a preluat în fața Curții de Securitate a statului și a doua perioadă de detenție provizorie, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, a început. noiembrie 2001, când Curtea l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal. Această a doua perioadă a durat aproximativ un an și nouă luni. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 6 noiembrie 2001, reclamantul se afla deja în detenție de peste nouă ani. 46. Apoi, începând cu 24 iunie 2002, data la care Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea din 6 noiembrie 2001, hotărârea din 6 noiembrie 2001, anchetarea cauzei a reînceput în fața instanței de securitate a statului și o a treia perioadă de detenție provizorie, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, și nu s-a încheiat încă, mai mult de patru ani mai târziu. 47. Curtea reamintește că autorităților judiciare naționale le revine în primul rând sarcina de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea Curții din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, punctul 154. 48. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității reținerii în detenție, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă. ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005). 49. Din elementele dosarului reiese că instanța de securitate a statului a respins cererile de extindere repetate ale reclamantului și a pronunțat menținerea sa în detenție pe baza unor formulări aproape identice sau chiar stereotipe, astfel încât natura sau/și calificarea de a fi în detenție reprobabilă a dreptului de proprietate (punctele 11, 13, 14, 15, 35 și 37 de mai sus). De două ori, aceasta a pronunțat reținerea, fără a indica niciun motiv (punctele 12 și 32 de mai sus). În cazul în care, în mod normal, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speță, acestea nu pot justifica, singure, menținerea în detenție a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă de timp (Ali Hśdśr Polat , citată anterior, § 28). 51. În aceste circumstanțe, în special durata îndelungată a detenției provizorii a reclamantului în speță, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 52. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 53. În primul rând, Curtea constată că nu există niciun motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. 54. Statul consideră că, având în vedere circumstanțele din speță, durata procedurii nu poate fi considerată nerațională. El subliniază complexitatea cauzei și natura sarcinilor care îi revin reclamantului. Procedura penală contestată a solicitat investigații lungi și laborioase. În plus, au fost necesare alte cauze ca urmare a actului de acuză suplimentară. În cele din urmă, nicio perioadă de inactivitate sau de neglijență nu ar fi imputată autorităților interne. 55. 56. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început cu arestarea reclamantului la 16 octombrie 1992. Procedura este încă în curs de desfășurare, aceasta durează până în prezent de mai mult de 13 ani și, respectiv, de opt luni pentru două instanțe judiciare, sesizate de patru ori. 57. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în conformitate cu circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). 58. Curtea constată că, pe parcursul întregii proceduri, reclamantul a fost menținut în detenție, care impune tribunalelor însărcinate cu soluționarea cauzei o diligență specială pentru a administra justiția în cel mai scurt timp (a se vedea Kalachnikov c. Rusia, nr 47095/99, § 132, CEDH 2002 VI, și, mai recent, Temel și Tașkan c. Turcia, nr 40559/98, § 75, 30 iunie 2005). 59. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior). 60. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil 61. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 63. Reclamantul solicită 57 380 de noi cărți turcești (YTL) [aproximativ 29 500 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 50 000 YTL [aproximativ 25 600 EUR] pentru daune morale. 64. Guvernul contestă aceste pretenții. 65. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei detenției provizorii și a procedurii, că nu compensează suficient constatarea încălcării (a se vedea în special Kudła c. Polonia [GC], 30210/96, § 165, CEDO 2000-XI și Acunbay c. Turcia, nr. 61442/00 și 61445/00, § 70, 31 mai 2005). Statuând în echitate, Comisia consideră că este necesar să se dea reclamantului 13 000 EUR pentru prejudicii morale. Prospături și cheltuieli de judecată 66. Reclamantul solicită 10 027 YTL [aproximativ 5 100 EUR] pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. În acest scop, acesta prezintă un număr orar. 67. Guvernul contestă această sumă. 68. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1 500 EUR, toate costurile. Interese moratorii 69. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURTEA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 13 000 EUR (treisprezece mii de euro) pentru daune morale, precum și 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 18 iulie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
BALTACI c. TURQUIE
(Requête n
o
495/02)
ARRÊT
18 juillet 2006
18/10/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Baltacı c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
A.B. Baka,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 juin 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
495/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Resul Baltacı («
le requérant
»), a saisi la Cour le 19 novembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
es
Mesut et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 14 juin 2005, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention. Se prévalant de l’article
29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le requérant est né en 1972 et réside à Gaziantep.
5.
Le 16 octobre 1992, le requérant fut appréhendé par des policiers de la direction de la sûreté de Batman, à la suite des déclarations d’un certain N.S. qui avait affirmé que l’intéressé était impliqué dans des actes terroristes et aurait, notamment, fourni une assistance logistique aux militants du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan). Un procès-verbal d’arrestation, signé par le requérant, fut établi le même jour.
6.
D’après le procès-verbal de perquisition dressé le même jour, le requérant indiqua aux forces de l’ordre l’endroit où étaient cachés une arme et ses munitions, ainsi qu’un cahier dont les pages étaient marquées du sceau de l’ERNK, branche armée du PKK.
7.
Le 12 novembre 1992, le requérant fut traduit devant le procureur de la République de Batman.
8.
Le même jour, le juge assesseur près du tribunal d’instance (pénal) de Batman entendit le requérant et ordonna sa mise en détention provisoire.
9.
Le 10 décembre 1992, le procureur de la République près de la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır déposa un acte d’accusation et inculpa neuf personnes, dont le requérant, d’atteinte à l’intégrité territoriale de l’État ainsi que d’appartenance à une bande armée, infractions réprimées respectivement par les articles 125 et 168 § 2 du code pénal.
10.
Les deux premières audiences du procès furent reportées en raison de l’absence des accusés qui étaient détenus à la maison d’arrêt de Batman.
11.
A l’audience du 5 mars 1993, la cour de sûreté de l’État entendit le requérant qui nia toutes les accusations portées contre lui et rejeta le contenu de sa déposition faite à la police. Eu égard à l’état des preuves et à la nature de l’infraction, elle ordonna son maintien en détention. En outre, elle nomma une expertise et ordonna l’établissement des dépositions de certains témoins sur commission rogatoire.
12.
A l’audience du 22 avril 1993, le requérant demanda sa libération provisoire. La cour rejeta cette demande sans indiquer de motif et ordonna l’établissement des dépositions de trois des coaccusés sur commission rogatoire.
13.
Lors de l’audience du 21 mai 1993, la cour de sûreté de l’État constata que les dépositions des témoins n’avaient pas encore été établies. Elle décida la convocation aux fins d’audition d’E.T., un repenti. Elle ordonna d’office le maintien en détention provisoire du requérant, eu égard à la nature ou/et la qualification de l’infraction reprochée, l’état des preuves et le contenu du dossier.
14.
A l’audience du 16 juillet 1993, la cour de sûreté de l’État constata que la déposition de l’un des coaccusés avait été versée au dossier, alors que celles des deux autres coaccusés n’avaient toujours pas été recueillies sur commission rogatoire. Elle constata en outre que les dépositions des policiers signataires des procès-verbaux d’arrestation et de perquisition avaient été versées au dossier. Par ailleurs, elle rejeta la demande de mise en liberté provisoire du requérant, tenant compte de l’état des preuves et de la nature de l’infraction.
15.
Par la suite, la cour de sûreté de l’État ordonna le maintien en détention provisoire du requérant de la manière suivante
: jusqu’au 17
juin 1999, elle tint quarante-sept audiences. Lors de la plupart d’entre elles, elle ordonna le maintien en détention d’office, eu égard à l’état des preuves et à la nature de l’infraction. De même, pour les mêmes motifs, elle rejeta les demandes de mise en liberté provisoire présentées par l’intéressé.
16.
A l’audience du 17 septembre 1993, la cour de sûreté de l’État entendit E.T., inculpé pour appartenance au PKK dans le cadre d’une autre procédure pénale. Ce dernier indiqua que le requérant portait aide à cette organisation et avait participé à une attaque armée.
17.
Lors des audiences des 5 novembre, 17 décembre 1993 et 11
février 1994, la cour de sûreté de l’État constata que les dépositions des deux coaccusés n’avaient toujours pas été versées au dossier.
18.
A l’audience du 1
er
avril 1994, elle renonça à la convocation des deux coaccusés, se conformant à la demande du procureur de la République, qui prononça également son réquisitoire. Celui-ci demanda la condamnation des quatre coaccusés ainsi que du requérant en application de l’article 125 et celle d’un autre coaccusé en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal. En outre, il requit l’acquittement des trois coaccusés restants. A la demande des conseils des accusés, la cour accorda un délai pour la préparation de leur défense.
19.
Lors de l’audience du 3 juin 1994, le procureur de la République demanda que E.T. fût entendu à nouveau dans le but d’obtenir de plus amples informations sur la situation des prévenus à l’égard de l’organisation illégale en cause. La cour de sûreté de l’État accueillit la demande.
20.
A l’audience du 19 juillet 1994, le requérant demanda qu’un certain M.E.E. fût entendu par la cour. Il prétendait que celui-ci l’avait forcé, sous la menace, à cacher l’arme, les munitions et les cahiers qui avaient été saisis lors de la perquisition.
21.
A l’audience du 2 décembre 1994, la cour de sûreté de l’État entendit M.E.E. Ce dernier déclara ne pas connaître le requérant avant de l’avoir obligé, sous la menace d’une arme, à cacher l’arme, les munitions et les cahiers qu’il lui avait remis.
22.
A l’audience du 27 janvier 1995, la cour de sûreté de l’État décida de demander l’établissement de la déposition d’E.T. sur commission rogatoire.
23.
A l’audience du 17 mars 1995, la cour constata que la déposition d’E.T. avait été versée au dossier.
24.
Entre le 17 mars 1995 et le 17 juin 1999, la cour de sûreté de l’État tint vingt-neuf audiences, dont onze en l’absence du requérant. Lors de cette période, elle ordonna à plusieurs reprises la présentation de divers documents et informations concernant l’état civil des accusés. Le 1
er
septembre 1995, elle nomma une commission rogatoire afin d’entendre l’un des coaccusés.
25.
Le 30 mai 1997, le procureur de la République présenta son réquisitoire.
26.
Le 26 septembre 1997, le requérant demanda l’accélération de la procédure, eu égard à la durée de sa détention de près de cinq ans.
27.
A l’audience du 3 septembre 1998, la cour de sûreté de l’État délivra une injonction à comparaître pour tous les accusés absents, dont le requérant.
28.
Par un arrêt rendu le 17 juin 1999, la cour de sûreté de l’État condamna le requérant à la peine capitale commuée en réclusion à perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal.
29.
Le 31 janvier 2000, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 17
juin 1999.
30.
Le 20 mars 2000, la première audience fut tenue devant la cour de sûreté de l’État. Entre le 20 mars 2000 et le 6 novembre 2001, la cour tint douze audiences, dont sept en l’absence du requérant.
31.
Le 6 novembre 2001, la cour de sûreté de l’État condamna à nouveau le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité, en application de l’article
125 du code pénal.
32.
Le 7 novembre 2001, invoquant la durée de la détention, les avocats du requérant formèrent opposition à la décision de la cour de sûreté de l’État ordonnant le maintien en détention du requérant. Cependant, cette opposition demeura lettre morte.
33.
Le 8 février 2002, la Cour de cassation renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’État pour qu’elle statuât sur l’opposition formée par le requérant. Elle demanda ensuite le transfert du dossier pour examen.
34.
Le 24 juin 2002, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 6 novembre 2001 pour non-respect du droit de défense.
35.
A l’audience du 17 septembre 2002, la cour de sûreté de l’État ordonna d’office le maintien en détention provisoire du requérant, eu égard à la nature de l’infraction et à l’état des preuves.
36.
Entre le 5 novembre 2002 et le 27 avril 2004, la cour de sûreté de l’État tint onze audiences, au cours desquelles elle accueillit les demandes des autres accusés tendant à bénéficier de la législation concernant les repentis.
37.
Pendant cette période, le conseil du requérant demanda que le dossier de son client fût disjoint de la procédure afin qu’il fût statué immédiatement sur celui-ci, étant donné que les preuves avaient été rassemblées. Mettant l’accent sur la durée de la détention, il sollicita également la libération provisoire du requérant, ce qui fut refusé notamment eu égard à la nature de l’infraction et l’état des preuves.
38.
La procédure est toujours pendante devant la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION
39.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Il invoque à cet égard l’article 5 § 3 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
40.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
41.
Le Gouvernement fait valoir que les juridictions internes ont motivé leur décision de maintien en détention provisoire du requérant. La cour de sûreté de l’État a estimé que la poursuite des investigations et l’état des preuves constituaient des éléments suffisamment importants pour rejeter les demandes d’élargissement. Il en conclut que le maintien en détention du requérant était nécessaire et la cour fondée à écarter les demandes formulées en ce sens.
42.
Le requérant conteste ces arguments.
43.
La Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article
5 §
3 est «
le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation, fût-ce seulement en premier ressort
» (voir
Wemhoff c. Allemagne
, arrêt du 27
juin 1968, série A n
o
7, p. 23, § 9, et
Labita c. Italie
[GC], n
o
26772/95, §
‑
IV).
44.
En l’espèce, la première période litigieuse de la détention du requérant a débuté le 16 octobre 1992 et pris fin le 17 juin 1999 avec sa condamnation. Elle a ainsi duré plus de six ans et huit mois. Après cette date, le requérant était détenu «
après condamnation par un tribunal compétent
» et non en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente (voir
I.A. c. France
, arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
45.
A partir du 31 janvier 2000, date à laquelle la Cour de cassation a infirmé le jugement du 17 juin 1999, l’examen de l’affaire a repris devant la cour de sûreté de l’État et une deuxième période de détention provisoire, au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention, a commencé. Elle a pris fin le 6
novembre 2001, quand la cour a condamné le requérant à la réclusion à perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal. Cette deuxième période a duré un an et neuf mois environ. Toutefois, la Cour note que, le 6
novembre 2001, le requérant se trouvait déjà en détention depuis plus de neuf ans.
46.
Puis, à partir du 24 juin 2002, date à laquelle la Cour de cassation a à nouveau infirmé le jugement du 6 novembre 2001, l’examen de l’affaire a repris devant la cour de sûreté de l’État et une troisième période de détention provisoire, au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention, a commencé. Elle n’a toujours pas pris fin, plus de quatre ans plus tard. Au total, le requérant a donc passé douze ans et cinq mois environ en détention provisoire.
47.
La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir
Assenov et autres c. Bulgarie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
48.
A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus
; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent «
pertinents
» et «
suffisants
», elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont porté «
une diligence particulière à la poursuite de la procédure (voir, entre autres,
Ali Hıdır Polat c. Turquie
, n
o
61446/00, § 26, 5 avril 2005).
49.
Il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’État a écarté les demandes d’élargissement réitérées du requérant et prononcé son maintien en détention en se fondant sur des formules presque identiques, voire stéréotypées, telles «
la nature ou/et la qualification de l’infraction reprochée
», «
l’état des preuves
» ou «
le contenu du dossier
» (paragraphes
11, 13, 14, 15, 35 et 37 ci-dessus). Par deux fois, elle a prononcé le maintien en détention, sans indiquer de motifs (paragraphes
12 et
32 ci-dessus).
50.
Or, aux yeux de la Cour, si «
l’état des preuves
» peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, en l’espèce, elles ne sauraient justifier, à elles seules, le maintien en détention du requérant pendant une si longue période (
Ali Hıdır Polat
, précité, § 28).
51.
Dans ces circonstances, en particulier la longue durée de la détention provisoire du requérant en l’espèce, le Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article
5 § 3 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
52.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
». Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
53.
La Cour constate d’abord que le grief tiré de la durée de la procédure pénale n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
54.
Le Gouvernement estime qu’au vu des circonstances de l’espèce, la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable. Il souligne la complexité de l’affaire et la nature des charges pesant sur le requérant. La procédure pénale litigieuse a exigé des investigations longues et laborieuses. De plus, d’autres investigations ont été nécessaires à la suite de l’acte d’accusation complémentaire. Enfin, aucune période d’inactivité ou de négligence ne serait imputable aux autorités internes.
55.
Le requérant conteste cette thèse.
56.
La Cour note que la période à considérer a débuté avec l’arrestation du requérant le 16 octobre 1992. La procédure étant toujours pendante, elle dure à ce jour depuis plus de treize ans et huit mois pour deux instances judiciaires, saisies respectivement à quatre reprises.
57.
Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
‑
II).
58.
La Cour constate que, tout au long de la procédure, le requérant a été maintenu en détention – situation qui requiert des tribunaux chargés de l’affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir
Kalachnikov c. Russie
, n
o
‑
VI, et, plus récemment,
Temel et Tașkın c. Turquie
, n
o
40159/98, §
75, 30
juin 2005).
59.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 §
1 de la Convention (voir
Pélissier et Sassi
, précité).
60.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
61.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
62.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
63.
Le requérant réclame 57
380 nouvelles
livres
turques (YTL) [environ 29
500 euros (EUR)] au titre du préjudice matériel et 50
000
YTL [environ 25
600 EUR] à celui de dommage moral.
64.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
65.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle admet que le requérant a subi un préjudice moral du fait de la longueur de la détention provisoire et de la procédure, que ne compense pas suffisamment le constat de violation (voir, notamment,
Kudła c.
Pologne
[GC], n
o
30210/96, § 165, CEDH 2000-XI, et
Acunbay
c. Turquie
, n
os
61442/00 et 61445/00, § 70, 31 mai 2005). Statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu de d’octroyer au requérant 13
000
EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
66.
Le requérant demande 10
027 YTL [environ 5
100 EUR] pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Il soumet à cette fin un décompte horaire.
67.
Le Gouvernement conteste ce montant.
68.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1
500 EUR, tous frais confondus.
C.
Intérêts moratoires
69.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
5 § 3 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
’
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 13
000 EUR (treize mille euros) pour dommage moral, ainsi que 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président