ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3332/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 134 din 4 februarie 2010

a Tribunalului Caraș-Severin s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamantul

C.N. fiind obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin la plata sumei de 500.000 euro echivalentul

în lei la data plății.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente.

Prin sentința penală

nr. 2381 din 16 noiembrie 1954 pronunțată în Dosarul nr. 251/1954 al Tribunalului

Militar București, tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani muncă silită, 3

ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de favorizare

de acte de diversiune. A fost condamnat, întrucât a oferit ajutor organizației condusă

de colonelul U. (organizație din care făcea parte și reclamantul și ai cărei membrii

luptau în munții Parâng și Banat contra regimului comunist) și întrucât a refuzat

să-l predea pe reclamant autorităților. Perioada de detenție a efectuat-o în Penitenciarul

G., în condiții foarte grele, fiind bătut de nenumărate ori.

Anterior arestării, atât

tatăl reclamantului cât și mama acestuia, au fost bătuți de mai multe ori pentru

a-l preda pe fiul lor (reclamantul) care lupta în munți. În urma bătăilor, de către

autorități, tatălui reclamantului i-au fost scoși dinții, iar mama reclamantului

a murit (în timp ce soțul era arestat iar fiul lupta în munți) din cauza bătăilor

din partea miliției și a securității. Alte consecințe extrem de grave au fost acelea

ale violării a două dintre surorile reclamantului de către securiști și milițieni.

Ulterior decesului mamei

sale, reclamantul a fost prins și condamnat executând 10 ani și 2 luni, muncă silită.

După arestarea reclamantului a fost arestat și tatăl său fiind condamnat la 6 ani

muncă zilnică.

Toată averea familiei

a fost confiscată în momentul în care tatăl reclamantului a fost condamnat și arestat

pentru prima dată (la un an închisoare întrucât a ajutat partizanii cărora le-a

pus la dispoziție o stână aflată în proprietatea sa).

Familia reclamantului

era compusă din tatăl și mama acestuia, 3 surori și un frate. După arestarea tatălui,

a reclamantului și decesul mamei reclamantului, restul familiei, respectiv cele

trei surori și un frate au trăit în condiții foarte grele și pe lângă atingerile

foarte grave aduse integrității fizice și psihice și demnității, arătate anterior,

aceștia au suferit numeroase percheziții și erau în permanență supravegheați de

către securitate. Au trăi la limita subzistenței, din ajutorul unor rude. Acestora,

cât și reclamantului după eliberare, le-au fost interzis accesul la facultate și

angajarea în anumite meserii, se purtau cu ei ca și cu niște dușmani ai poporului

și în plus, sătenii care considerau comuniști aveau o atitudine dușmănoasă față

de aceștia.

Condițiile în care a fost

deținut reclamantul C.N. (condamnat prin decizia nr. 2381/1954 pronunțată de Tribunalul

Teritorial București) la 25 ani de muncă zilnică, din care a executat 10 ani și

2 luni muncă zilnică, au fost extrem de dure: erau ținuți în spații total insuficiente,

supuși la tot felul de umilințe, insalubre, mai mulți în celulă, fără lumină naturală,

supuși la tot felul de umilințe, bătuți de nenumărate ori fără nici un motiv, mâncare

foarte puțină, constând în ciorbă de coji de cartofi și dimineața terci și erau

scoși la muncile cele mai grele din mina de plumb de la Baia Sprie (cărora doar

cei mai rezistenți le făceau față și supraviețuiau). Toate aceste condiții de detenție

l-au afectat grav pe reclamant atât fizic cât și psihic.

După eliberare, reclamantul

împreună cu familia sa (tatăl său, trei surori și un frate), au suportat în continuare

numeroase restricții ale unor drepturi fundamentale: percheziții și supravegheri

ale securității și miliției, condițiile de trai foarte grele (datorită confiscării

tuturor bunurilor și nerestituirea acestora, precum și datorită refuzului autorităților

de a permite angajarea acestora în anumite posturi), interdicția de a urma forme

de învățământ superior.

Pe întreaga durată a celor

10 ani și 2 luni cât a fost privat de libertate, reclamantul a avut de suferit de

urma bătăilor, a proastei alimentații, a lipsei asistenței medicale, a condițiilor

extrem de grele de muncă. Toate acestea au fost de natură a crea un complex de dureri

fizice și psihice.

La expirarea perioadei

private de liberate, atât tatăl reclamantului cât și reclamantul au fost în continuare

marginalizați de societate, găsindu-și foarte greu un loc de muncă. Aceștia, cât

și ceilalți membrii ai familiei au fost excluși clin viața socială, politică a comunității,

accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori

mai bine remunerat fiind deosebit de greu. Toate aceste aspecte au îngreunat viața

reclamantului și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele.

Astfel s-a reținut că

pentru stabilirea daunelor morale, se va avea în vedere toate aceste aspecte, inclusiv

suferințele fizice și psihice suferite de tatăl reclamantului, de mama acestuia

și surorile acestuia, situația materială și poziția socială a familiei reclamantului

înainte de cele două condamnări, precum și actele de curaj săvârșite de reclamant

și tatăl acestuia, datorită cărora el și familia sa au avut atât de suferit.

Daunele morale constau

în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, la sănătate și integritate corporală, la demnitate,

onoare, dreptul de a avea acces la învățătură și muncă.

Repararea daunelor morale

prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a criteriilor de stabilire a indemnizației

destinate reparării acestora.

Întotdeauna, stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru un prejudiciu moral

include o doză de arbitrar,

dar este necesar a se face o corelare între despăgubirea stabilită și importanța

valorii morale lezate.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

prin D.G.F.P. Caraș-Severin iar prin decizia civilă nr. 158 din 19 mai 2010 a Curții

de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului și s-a schimbat în parte hotărârea

instanței de fond în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 120.000 euro echivalent

în lei la data plății, cu titlu de daune morale, reținându-se următoarele considerente.

Tatăl reclamantului a

fost condamnat în baza Decretului 199/1950, condamnare ce constituie de drept condamnare

cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009. În

aceste condiții, disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din lege se constituie ele însele

în temei de acordare către reclamant de daune morale, fiind nerelevante referirile

apelantului la disp. art. 5 alin. (4) din sus-menționata lege.

În ceea ce privește fondul

susținerilor pârâtului, instanța de apel are în vedere, în primul rând, că tribunalul

a relatat amănunțit și în mod concret elementele ce au stat la baza stabilirii cuantumului

daunelor acordate (suferințele suportate de tatăl reclamantului, de

familia acestuia, consecințele

în concret ale condamnării,

repercusiunile ulterioare care s-au perpetuat în timp).

În continuare, este de

reținut că nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd

un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării

integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ,

fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil

de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu

caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență,

poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite

avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie

în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea

ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o

astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce

să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară

cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile

de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei

ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din

punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând

că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în

cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Caraș-Severin solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

și pe cale de consecință respingerea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar suma

acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,

a avut în vedere că nu se poate transfera într-un izvor de îmbogățire fără just

temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Or, susține recurentul,

pentru a se putea cuantifica prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință

față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

În aceeași idee se susține

că la cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se țină seama și de principiul

echității. Ca atare susține recurentul, raportat la împrejurările speței o statuare

în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimoniul, impune

concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Examinând hotărârea atacată

(prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a analizat

cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum și în raport de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel potrivit art. 5

din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea Statului Român la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările

și completările ulterioare și al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și

completările ulterioare.

Recurentul nu contestă

starea de fapt reținută în cauză, ci doar cuantumul despăgubirilor morale acordate.

În ceea ce privește operațiunea

de cuantificare a prejudiciului moral, în condițiile în care actul normativ nu reglementează

nici un fel de criterii, a revenit doctrinei și jurisprudenței rolul de a consacra

anumite criterii după cum urmează: consecințele negative suferite pe plan fizic

și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care a fost afectată situația

familială, profesională sau cea socială a persoanei în cauză.

Principiul echității a

fost avut în vedere instanța de apel, în contextul în care stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligația

instanței fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit

și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite

să atenueze suferințele morale fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri

fără just temei.

Din această perspectivă

este de reținut că de altfel jurisprudența instanței europene a impus (pornind de

la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului) criteriul echității în materia

despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoana vătămată să privească o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii,

dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În acest sens este relevantă

cauza Kulda vs. Polonia întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul despăgubirilor

morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum

disproporționat și nerezolvabil, ci raportat, coroborat și evaluat la întinderea

prejudiciului real suferit, respectiv o astfel de pretenție nu trebuie să reprezintă

în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Prin condamnările suferite

s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența

fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onorare,

prestigiu profesional, relațiile familiale și alte valori similare, așa încât din

această perspectivă prin privările de libertate s-a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, iar prejudiciile psihice și fizice provocate

de o asemenea măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Astfel din această perspectivă,

față de starea de fapt conturată în cauză, cuantumul despăgubirilor morale stabilite

de instanța de apel respectă atât principiul proporționalității cât și al echității,

motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul C.N. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 158 A din

19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.