ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3332/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 134 din 4 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamantul C.N. fiind obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin la plata sumei de 500.000 euro echivalentul în lei la data plății. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente. Prin sentința penală nr. 2381 din 16 noiembrie 1954 pronunțată în Dosarul nr. 251/1954 al Tribunalului Militar București, tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani muncă silită, 3 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de favorizare de acte de diversiune.

A fost condamnat, întrucât a oferit ajutor organizației condusă de colonelul U. (organizație din care făcea parte și reclamantul și ai cărei membrii luptau în munții Parâng și Banat contra regimului comunist) și întrucât a refuzat să-l predea pe reclamant autorităților. Perioada de detenție a efectuat-o în Penitenciarul G., în condiții foarte grele, fiind bătut de nenumărate ori. Anterior arestării, atât tatăl reclamantului cât și mama acestuia, au fost bătuți de mai multe ori pentru a-l preda pe fiul lor (reclamantul) care lupta în munți. În urma bătăilor, de către autorități, tatălui reclamantului i-au fost scoși dinții, iar mama reclamantului a murit (în timp ce soțul era arestat iar fiul lupta în munți) din cauza bătăilor din partea miliției și a securității.

Alte consecințe extrem de grave au fost acelea ale violării a două dintre surorile reclamantului de către securiști și milițieni. Ulterior decesului mamei sale, reclamantul a fost prins și condamnat executând 10 ani și 2 luni, muncă silită. După arestarea reclamantului a fost arestat și tatăl său fiind condamnat la 6 ani muncă zilnică. Toată averea familiei a fost confiscată în momentul în care tatăl reclamantului a fost condamnat și arestat pentru prima dată (la un an închisoare întrucât a ajutat partizanii cărora le-a pus la dispoziție o stână aflată în proprietatea sa). Familia reclamantului era compusă din tatăl și mama acestuia, 3 surori și un frate.

După arestarea tatălui, a reclamantului și decesul mamei reclamantului, restul familiei, respectiv cele trei surori și un frate au trăit în condiții foarte grele și pe lângă atingerile foarte grave aduse integrității fizice și psihice și demnității, arătate anterior, aceștia au suferit numeroase percheziții și erau în permanență supravegheați de către securitate. Au trăi la limita subzistenței, din ajutorul unor rude. Acestora, cât și reclamantului după eliberare, le-au fost interzis accesul la facultate și angajarea în anumite meserii, se purtau cu ei ca și cu niște dușmani ai poporului și în plus, sătenii care considerau comuniști aveau o atitudine dușmănoasă față de aceștia. Condițiile în care a fost deținut reclamantul C.N.

(condamnat prin decizia nr. 2381/1954 pronunțată de Tribunalul Teritorial București) la 25 ani de muncă zilnică, din care a executat 10 ani și 2 luni muncă zilnică, au fost extrem de dure: erau ținuți în spații total insuficiente, supuși la tot felul de umilințe, insalubre, mai mulți în celulă, fără lumină naturală, supuși la tot felul de umilințe, bătuți de nenumărate ori fără nici un motiv, mâncare foarte puțină, constând în ciorbă de coji de cartofi și dimineața terci și erau scoși la muncile cele mai grele din mina de plumb de la Baia Sprie (cărora doar cei mai rezistenți le făceau față și supraviețuiau). Toate aceste condiții de detenție l-au afectat grav pe reclamant atât fizic cât și psihic.

După eliberare, reclamantul împreună cu familia sa (tatăl său, trei surori și un frate), au suportat în continuare numeroase restricții ale unor drepturi fundamentale: percheziții și supravegheri ale securității și miliției, condițiile de trai foarte grele (datorită confiscării tuturor bunurilor și nerestituirea acestora, precum și datorită refuzului autorităților de a permite angajarea acestora în anumite posturi), interdicția de a urma forme de învățământ superior. Pe întreaga durată a celor 10 ani și 2 luni cât a fost privat de libertate, reclamantul a avut de suferit de urma bătăilor, a proastei alimentații, a lipsei asistenței medicale, a condițiilor extrem de grele de muncă. Toate acestea au fost de natură a crea un complex de dureri fizice și psihice.

La expirarea perioadei private de liberate, atât tatăl reclamantului cât și reclamantul au fost în continuare marginalizați de societate, găsindu-și foarte greu un loc de muncă. Aceștia, cât și ceilalți membrii ai familiei au fost excluși clin viața socială, politică a comunității, accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu. Toate aceste aspecte au îngreunat viața reclamantului și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele. Astfel s-a reținut că pentru stabilirea daunelor morale, se va avea în vedere toate aceste aspecte, inclusiv suferințele fizice și psihice suferite de tatăl reclamantului, de mama acestuia și surorile acestuia, situația materială și poziția socială a familiei reclamantului înainte de cele două condamnări, precum și actele de curaj săvârșite de reclamant și tatăl acestuia, datorită cărora el și familia sa au avut atât de suferit.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătate și integritate corporală, la demnitate, onoare, dreptul de a avea acces la învățătură și muncă. Repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora. Întotdeauna, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru un prejudiciu moral include o doză de arbitrar, dar este necesar a se face o corelare între despăgubirea stabilită și importanța valorii morale lezate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.

Caraș-Severin iar prin decizia civilă nr. 158 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului și s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 120.000 euro echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, reținându-se următoarele considerente. Tatăl reclamantului a fost condamnat în baza Decretului 199/1950, condamnare ce constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009. În aceste condiții, disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din lege se constituie ele însele în temei de acordare către reclamant de daune morale, fiind nerelevante referirile apelantului la disp.

art. 5 alin. (4) din sus-menționata lege. În ceea ce privește fondul susținerilor pârâtului, instanța de apel are în vedere, în primul rând, că tribunalul a relatat amănunțit și în mod concret elementele ce au stat la baza stabilirii cuantumului daunelor acordate (suferințele suportate de tatăl reclamantului, de familia acestuia, consecințele în concret ale condamnării, repercusiunile ulterioare care s-au perpetuat în timp). În continuare, este de reținut că nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, a avut în vedere că nu se poate transfera într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Or, susține recurentul, pentru a se putea cuantifica prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În aceeași idee se susține că la cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se țină seama și de principiul echității.

Ca atare susține recurentul, raportat la împrejurările speței o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimoniul, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Examinând hotărârea atacată (prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Instanța de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea Statului Român la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare. Recurentul nu contestă starea de fapt reținută în cauză, ci doar cuantumul despăgubirilor morale acordate.

În ceea ce privește operațiunea de cuantificare a prejudiciului moral, în condițiile în care actul normativ nu reglementează nici un fel de criterii, a revenit doctrinei și jurisprudenței rolul de a consacra anumite criterii după cum urmează: consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională sau cea socială a persoanei în cauză. Principiul echității a fost avut în vedere instanța de apel, în contextul în care stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligația instanței fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Din această perspectivă este de reținut că de altfel jurisprudența instanței europene a impus (pornind de la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului) criteriul echității în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoana vătămată să privească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În acest sens este relevantă cauza Kulda vs. Polonia întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul despăgubirilor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezolvabil, ci raportat, coroborat și evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv o astfel de pretenție nu trebuie să reprezintă în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Prin condamnările suferite s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onorare, prestigiu profesional, relațiile familiale și alte valori similare, așa încât din această perspectivă prin privările de libertate s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar prejudiciile psihice și fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri. Astfel din această perspectivă, față de starea de fapt conturată în cauză, cuantumul despăgubirilor morale stabilite de instanța de apel respectă atât principiul proporționalității cât și al echității, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.N. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 158 A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.