ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3269/2011

Asupra recursurilor de față; Din analiza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 961/F din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția I penală, printre altele, a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 6 luni închisoare, pe inculpatul S.M., la pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, pe inculpatul M.T.M. la pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 6 luni închisoare, pe inculpatul R.F. la pedeapsa cea mai grea de 10 ani și o lună închisoare. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel, inculpații R.F., M.I., S.M. și M.T.M. care formează obiectul Dosarului nr. 28424/3/2010 (38/2011) al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

La termenul de judecată din data de 14 septembrie 2011, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților M.I., S.M. și M.T.M., în temeiul art. 300 2 combinat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., și a revocat măsura arestării preventive a inculpatului R.F. și a dispus punerea sa în libertate, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Împotriva acestei încheieri, inculpații M.I., S.M. și M.T.M., au declarat recurs solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. A mai declarat recurs și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitând admiterea recursului, casarea în parte a încheierii recurate și reținând cauza spre rejudecare să se dispună în temeiul art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., menținerea măsurii arestării preventive față de inculpatul R.F. Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpați, sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în noaptea de 9/10 martie 2010, inculpații S.M., M.T.M., M.I., și numitul B. zis P. (persoană neidentificată până în prezent), înarmați, cu premeditare și pentru a le intimida pe părțile vătămate și a le determina astfel să părăsească spațiul închiriat pentru activități de colectare a fierului vechi, împreună cu alte persoane, au pătruns în imobilul din București, str. Z., sector 5, iar în timp ce inculpatul minor M.I. asigura paza locului, le-au înjunghiat pe părțile vătămate M.G. și R.E.

(concubini, care locuiau acolo fără forme legale din data de 7 martie 2010) care au suferit leziuni grave în zone corporale vitale, sustrăgându-le totodată sume de bani; cât și faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile pe care inculpații le-au săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care sunt învinuiți inculpații, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, formulată de către apărătorul inculpatului M.T., se constată următoarele: Conform art. 139 alin. (2) C. proc.

pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere aprecierile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 și 148 lit. f), 149 1 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Împrejurarea că nu are antecedente penale, nu sunt motive suficiente pentru a dispune lăsarea în libertate a inculpatului. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă. Înalta Curte conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.I., S.M. și M.T.M. împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011). Înalta Curte constată că nu este fondat nici recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în ceea ce-l privește pe inculpatul R.F.

Instanța de apel a luat în considerare declarația numitului M.C., participant la săvârșirea infracțiunii coroborată cu alte probe administrate în cauză și a constatat că la acest moment temeiurile care au stat la baza luării și menținerii arestării preventive a acestuia au încetat, nemaifiind îndeplinită una din condițiile cumulative pentru menținerea arestării, respectiv cea prevăzută de art. 143 C. proc. pen. În declarația dată în fața instanței de apel la data de 14 septembrie 2011, numitul M.C. a susținut că în seara de 9 martie 2010 (data săvârșirii faptei) a intrat în locuința părților vătămate împreună cu inculpații M.I., M.I., S.M. și M.T.M., dar nu la îndemnul inculpatului R.F. susținând că suma de 100 RON primită de la acesta i-a fost dată pentru a-i presta o muncă ulterioară și nu pentru a-i determina de a intra în locuința părților vătămate în vederea intimidării cu scopul de a părăsi un spațiu închiriat și agresării fizice a acestora.

Față de această probă administrată, Înalta Curte constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpatul R.F. s-au schimbat nemaiexistând temei care să justifice menținerea stării de arest a acestuia. Temeiul care a justificat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F. a constat în aceea că acesta a instigat pe inculpați să săvârșească infracțiunile de omor, violare de domiciliu, tâlhărie împotriva părților vătămate. Or, în împrejurările constatate de instanța de apel prin declarația dată de numitul M.C. s-a schimbat integral tocmai temeiul ce a constituit dispunerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F.

Critica Parchetului în sensul că pe baza unei singure declarații instanța de apel a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F., declarație care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, sunt susțineri ce pot fi luate în considerare la judecarea cauzei pe fond, și nu în cadrul verificării temeiniciei și legalității măsurii arestării preventive a inculpatului R.F., măsura arestării preventive putând fi revocată sau înlocuită cu o altă măsură ca urmare a intervenirii unui temei nou, altul decât cel care a fost avut în vedere la luarea inițială a măsurii arestării preventive a inculpatului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011), privind pe intimatul inculpat R.F. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpații la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011), privind pe intimatul inculpat R.F. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.I., S.M. și M.T.M. împotriva aceleiași încheierii. Obligă recurenții inculpați M.I., S.M. și M.T.M. la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat R.F.

până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2011.