ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4666/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1005 din 11 martie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția prematurității invocată de pârâtă și respinsă în consecință

acțiunea formulată de reclamanta K.B.T.B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta se află în fază de finalizare a

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul că, printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă a fost obligat Primarul General al Municipiului București să emită o

dispoziție motivată privind stabilirea de despăgubiri bănești în ce privește garsoniera

din București, strada C.K.

A mai reținut prima instanță

că pârâta nu a primit dispoziția emisă de către Primarul General al Municipiului

București, însoțită de referatul conținând avizul de legalitate, conform art. 16

alin. (2

1

)

din Legea nr. 247/2005.

A constatat prima instanță

că, în atare condiții, nu este aplicabilă Legea nr. 554/2004, respectiv existența

unui refuz de soluționare a unei cereri ca act administrativ asimilat, întrucât

prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat o altă procedură judiciară de contestare.

A mai apreciat prima instanță

că cererea adresată de reclamantă poate fi soluționată la momentul învestirii pârâtei

de către prefect prin trimiterea dosarului, această împrejurare constituind o condiție

suspensivă de soluționare a cererii.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta K.B.T.B., susținând că hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică, instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii - motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs reclamanta arată că instanța de fond nu a ținut seama de principiile

statuate prin considerentele deciziei nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii, decizie prin care

s-a stabilit că nesoluționarea cererii de retrocedare a unui imobil ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 de către entitatea notificată trebuie considerată ca

o soluție negativă dată acelei cereri, iar instanțele de judecată sunt competente

a judeca și a se pronunța pe fond în legătură cu solicitarea persoanei care a formulat

notificare.

Recurenta apreciază că

se află într-o situație similară, în sensul că prin decizia civilă nr. 1234 din

3 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost obligat Primarul

General al Municipiului București la emiterea unei dispoziții de acordare a despăgubirilor

pentru imobilul din strada C.K. (fostă S.) iar față de împrejurarea că Primăria

Municipiului București nu a emis această dispoziție, a înțeles să se adreseze Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu cererea de a numi un evaluator pentru

stabilirea întinderii despăgubirilor și emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire.

În consecință, recurenta

consideră că în mod greșit cererea sa a fost respinsă ca prematură, în loc de a

fi soluționată pe fond.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că

recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 16

alin. (2

1

), Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, dispozițiile

autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul

prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, conținând avizul de legalitate al Instituției

Prefectului.

Din economia dispozițiilor

legale cuprinse în titlul menționat rezultă că atribuțiile Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor sunt ulterioare momentului transmiterii dispozițiilor

autorităților administrației publice locale, iar în speță, astfel cum recunoaște

și recurenta-reclamantă, autoritatea administrativă locală nu a emis și nu a transmis

pârâtei dispoziția de stabilire a despăgubirilor (la care a fost obligată prin decizia

civilă nr. 1234/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă).

În consecință, în mod

corect instanța de fond a stabilit că acțiunea reclamantei față de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor este prematură, dispozițiile Legii nr. 247/2005

care reglementează modul de sesizare a acestei comisii nefiind susceptibile de interpretare.

Pentru același considerent

Înalta Curte apreciază ca nefiind incidentă în cauză decizia XX din 2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, care se

referă la procedura de soluționare a notificărilor pentru imobile ce fac obiectul

Legii nr. 10/2001, iar nu la activitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Față de argumentele expuse,

cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de K.B.T.B. împotriva sentinței civile nr. 1005 din 11 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2009.