ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2297/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 3641 din 3 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de H.N. în

contradictoriu cu C.C.S.D., în sensul că a fost obligată pârâta să emită titlul

de despăgubire pentru imobilul prevăzut în Dispoziția din 8 septembrie 2005

emisă de Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că prin Dispoziția din 8 septembrie 2005 emisă de Primarul General al

Municipiului București s-a decis acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat în București, Calea G., sector 1, iar până la acest moment pârâta nu a

finalizat procedura prevăzută de lege, deși a înregistrat dosarul ce-l privește

pe reclamant în anul 2005.

Instanța a reținut că

pârâta și-a motivat nesoluționarea cererii reclamantului pe considerentul că

dosarul reclamantului nu cuprinde suficiente înscrisuri, pentru a face posibilă

identificarea imobilului compus din teren și construcție, însă din actele și

lucrările dosarului instanța de fond a constatat că sunt suficiente elemente

referitoare la dimensiunile și vecinătățile terenului, precum și detalii

privind construcția existentă, astfel încât instanța a concluzionat că,

perioada scursă între data înregistrării dosarului și cea a depunerii acțiunii

introductive a depășit cu mult limitele unui termen rezonabil de soluționare a

unei cereri.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Recurenta a arătat pe

larg situația existentă în dosarul intimatului-pârât și a precizat temeiul de

drept al recursului declarat, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, recurenta a

precizat pe larg procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, așa cum

este prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar la acest moment a

arătat că intimatul-reclamant nu are dosarul complet pentru a putea fi transmis

la evaluare, întrucât nu există înscrisuri care să descrie imobilul

(construcție demolată și teren) pentru care se propune acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Recurenta a precizat

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretențiilor

de restituire prin echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii

reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciind că

întinderea acestora se va stabili în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

S-a arătat faptul că transmiterea

dosarului ce-l privește pe intimat se va face numai după ce entitatea învestită

cu soluționarea notificării reclamantului va completa dosarul cu actele

solicitate, necesare pentru identificarea imobilului pentru care s-au propus

măsuri reparatorii sau după ce instanța va identifica acest imobil, dacă se

apreciază că are suficiente acte din care să rezulte descrierea imobilului.

Recurenta a invocat

practica judiciară în sprijinul recursului declarat și a depus la dosar

hotărâri pronunțate în cauze similare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii

reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. Instanța

de control judiciar reține că intimatul-reclamant a invocat refuzul

nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a se emite

decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București,

Calea G., sector 1.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim.

Definiția excesului

de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în

exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin

încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege.

În cauza de față,

Înalta Curte a constatat că prin notificările nr. x/2001 și nr. y/2002

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în București, Calea G., sector 1, iar Primăria

București a format Dosarul nr. 21548, la care au fost depuse toate înscrisurile

necesare soluționării cauzei.

Prin Dispoziția din 8

septembrie 2005 a Primarului General al Capitalei s-a decis respingerea cererii

privind restituirea în natură a imobilului arătat și s-a luat decizia acordării

de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate conform

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În conformitate cu

dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de

soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune

parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării

dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale

sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării;

etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea

întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de

către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și

valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr.

81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul

V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamantului.

Înalta Curte a

constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în

soluționarea cererii sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un

termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Înalta Curte reține

că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se

constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii

unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru

ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de reclamant,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a

acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării

injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 247/2005

a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva

Republicii Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

prin faptul că dosarul reclamantului nu a urmat procedura de evaluare este de

natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept

la care reclamantul privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru nesoluționarea

cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date suficiente pentru

identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut trimite dosarul în

etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.

Înalta Curte a

reținut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei

există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de

reclamant. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna

depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate,

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii

nr. 247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

"prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților

fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională."

În ceea ce privește

practica judiciară invocată, Înalta Curte reține că în toate cauzele prezentate

de recurent culpa nedepunerii actelor necesare soluționării cauzelor aparținea

reclamanților, care erau singurii în măsură să depună actele de stare civilă

necesare ori actele de proprietate. Or, în cauza dedusă judecății este exclusă

culpa reclamanților, întrucât aceștia sunt cei vătămați într-un drept sau

interes legitim de autoritatea administrativă, care nu a dat curs procedurii

prevăzute de lege, în condițiile în care toate actele necesare cauzei erau

depuse.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Statul Român - C.S.D. împotriva Sentinței nr. 3641 din 3 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2010.