ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2297/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 3641 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de H.N. în contradictoriu cu C.C.S.D., în sensul că a fost obligată pârâta să emită titlul de despăgubire pentru imobilul prevăzut în Dispoziția din 8 septembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că prin Dispoziția din 8 septembrie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a decis acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea G., sector 1, iar până la acest moment pârâta nu a finalizat procedura prevăzută de lege, deși a înregistrat dosarul ce-l privește pe reclamant în anul 2005. Instanța a reținut că pârâta și-a motivat nesoluționarea cererii reclamantului pe considerentul că dosarul reclamantului nu cuprinde suficiente înscrisuri, pentru a face posibilă identificarea imobilului compus din teren și construcție, însă din actele și lucrările dosarului instanța de fond a constatat că sunt suficiente elemente referitoare la dimensiunile și vecinătățile terenului, precum și detalii privind construcția existentă, astfel încât instanța a concluzionat că, perioada scursă între data înregistrării dosarului și cea a depunerii acțiunii introductive a depășit cu mult limitele unui termen rezonabil de soluționare a unei cereri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurenta a arătat pe larg situația existentă în dosarul intimatului-pârât și a precizat temeiul de drept al recursului declarat, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta a precizat pe larg procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, așa cum este prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar la acest moment a arătat că intimatul-reclamant nu are dosarul complet pentru a putea fi transmis la evaluare, întrucât nu există înscrisuri care să descrie imobilul (construcție demolată și teren) pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Recurenta a precizat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretențiilor de restituire prin echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciind că întinderea acestora se va stabili în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. S-a arătat faptul că transmiterea dosarului ce-l privește pe intimat se va face numai după ce entitatea învestită cu soluționarea notificării reclamantului va completa dosarul cu actele solicitate, necesare pentru identificarea imobilului pentru care s-au propus măsuri reparatorii sau după ce instanța va identifica acest imobil, dacă se apreciază că are suficiente acte din care să rezulte descrierea imobilului.

Recurenta a invocat practica judiciară în sprijinul recursului declarat și a depus la dosar hotărâri pronunțate în cauze similare. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.

Instanța de control judiciar reține că intimatul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București, Calea G., sector 1. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, Înalta Curte a constatat că prin notificările nr. x/2001 și nr. y/2002 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea G., sector 1, iar Primăria București a format Dosarul nr. 21548, la care au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei. Prin Dispoziția din 8 septembrie 2005 a Primarului General al Capitalei s-a decis respingerea cererii privind restituirea în natură a imobilului arătat și s-a luat decizia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate conform prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire". În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamantului. Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererii sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte prin faptul că dosarul reclamantului nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul privește cu speranță legitimă. Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date suficiente pentru identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.

Înalta Curte a reținut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de reclamant. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională." În ceea ce privește practica judiciară invocată, Înalta Curte reține că în toate cauzele prezentate de recurent culpa nedepunerii actelor necesare soluționării cauzelor aparținea reclamanților, care erau singurii în măsură să depună actele de stare civilă necesare ori actele de proprietate.

Or, în cauza dedusă judecății este exclusă culpa reclamanților, întrucât aceștia sunt cei vătămați într-un drept sau interes legitim de autoritatea administrativă, care nu a dat curs procedurii prevăzute de lege, în condițiile în care toate actele necesare cauzei erau depuse. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Statul Român - C.S.D. împotriva Sentinței nr. 3641 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2010.