ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1881/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 489 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Arad, a fost anulată, ca netimbrată, acțiunea formulată de reclamantul C.L.M., în contradictoriu cu pârâtul K.I., având ca obiect pretenții ce decurg din neexecutarea unui contract de mandat. Raportat la valoarea obiectului pretențiilor, prima instanță a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a achita taxă de timbru de 23.758,52 lei și timbru judiciar de 5 lei. Întrucât reclamantul nu a înțeles să timbreze cererea, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanța a anulat acțiunea, ca netimbrată. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile menționate a declarat apel pârâtul, arătând că în mod greșit prima instanță nu a acordat cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces, câtă vreme acestea au fost dovedite, iar culpa procesuală nu-i aparține.

Prin decizia civilă nr. 64 din 17 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul obligării reclamantului la plata către pârât a sumei de 23.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță. Pentru a decide astfel, instanța de apel a considerat că reclamantul a căzut în pretenții, întrucât cererea introductivă de instanță nu a fost timbrată, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul are dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, în termen legal, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Se susține că înscrisurile existente la dosarul cauzei, referitoare la cheltuielile de judecată nu sunt originale, munca avocatului pârâtului, prezent doar la trei termene de judecată, nu justifică onorariul acestuia, care este exagerat. Analizând recursul declarat de reclamantul C.L.M., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În condițiile în care acțiunea îndreptată de către reclamant împotriva pârâtului a fost anulată ca netimbrată, partea care a căzut în pretenții este reclamantul, astfel că, în termenii art. 274 C. proc.

civ., acesta datora pârâtului restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces. Însă legiuitorul permite instanței, prin dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să diminueze cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile avocaților, iar această măsură trebuie să fie justificată prin motive temeinice, simpla solicitare a părții căzute în pretenții nefiind de natură a constitui un atare motiv. Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, (drept urmare, clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură, onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză, trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că, partea care a câștigat procesul, nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Făcând aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța apreciază că, în speță se reține culpa procesuală a reclamantului, având în vedere că cererea de chemare în judecată promovată de acesta, a fost anulată ca netimbrată și a determinat pârâtul să efectueze cheltuieli de judecată nedatorate, constând în onorariul de avocat angajat să îl reprezinte. Ținând seama de elementele prevăzute de alin. (3) al art. 274 C. proc.

civ., și anume: activitatea concretă prestată de avocatul pârâtului (care a redactat întâmpinarea, a fost prezent la trei termene de judecată, iar concluziile sale nu au privit fondul cauzei, ci doar excepția de netimbrare) și limitele mandatului acordat conform împuternicirii existente la dosar, dar și valoarea pricinii, instanța reține că acesta nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput, în cuantum de 23.800 lei, pe care îl apreciază ca nejustificat de mare în raport cu activitatea desfășurată.

Concluzionând, instanța apreciază că reclamantul trebuie să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul avocatului plătit de pârât, întrucât acesta din urmă a comis un abuz de drept, atunci când și-a dat acordul pentru un onorariu avocațial exagerat de mare, săvârșind astfel, o faptă ilicită culpabilă, care îi angajează răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 723 alin. (2) C. proc. civ., urmând să suporte diferența dintre onorariul convenit cu apărătorul său, și suma pe care trebuie să o plătească partea care a căzut în pretenții, respectiv reclamantul. Mai mult, conștient de finalitatea litigiului, ca urmare a respingerii cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant, pârâtul și-a exercitat abuziv dreptul de a obține de la adversar suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant și va modifica decizia atacată, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.L.M. împotriva deciziei civile nr. 64 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 10.000 lei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.