ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3091/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3091/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de față,

din actele și lucrările dosarului, constată următoarele :

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța, secția comercială, înregistrată

sub nr. 11118/118 din 03 septembrie 2010, reclamanta SC C.S.S. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC O.T. SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se

dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de

1.102.174, 93 lei reprezentând contravaloarea serviciului prestat în perioada

martie 2008 - mai 2009 în baza contractului din 30 noiembrie 2007;

- obligarea pârâtei la plata

penalităților de 0,1 % din plata neefectuată aferentă fiecărei facturi conform

art. 10.2 din contract.

Reclamanta a fost citată cu mențiunea

de a achita plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 8.595,74 lei aferentă

acțiunii și de a aplica timbru judiciar în valoare de 5 lei, precum și de a cuantifica

pretențiile aferente capătului doi al cererii, obligații pe care reclamanta nu

și le-a onorat, situație în care în ședința de judecată din 25 ianuarie 2011,

instanța a invocat din oficiu excepția de netimbrare a acțiunii.

Pârâta reprezentată de apărătorul

ales, a solicitat admiterea excepției de netimbrare a acțiunii, cu consecința

anulării acțiunii ca netimbrată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 499/Com din

25 ianuarie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția de netimbrare, a

anulat, ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC C.S.S. SRL,

respingând cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut în esență aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 ce prevăd că, taxele judiciare de

timbru se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (2) al art. 20 din aceeași

lege, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în

momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere

petentului să achite suma datorată, până la primul termen de judecată, iar,

potrivit alin. 3, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Totodată, art. 9 alin. (2)

din O.G. nr. 32/1995 prevede că, în cazul nerespectării dispozițiilor

ordonanței, se va proceda conform dispozițiilor legale în vigoare referitoare

la taxa de timbru.

Față de neîndeplinirea de către

reclamantă a obligației de plată a taxei judiciare de timbru și de aplicare a

timbrului judiciar, în temeiul normelor legale enunțate, instanța de fond a

anulat acțiunea ca netimbrată.

În ce privește cererea pârâtei de

obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond a

respins-o, constatând că, pârâta nu a făcut dovada executării plății

onorariului de avocat deoarece, a depus doar factura emisă în vederea

încasării.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta SC O.T. SA Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând, în esență, că în mod greșit instanța de fond a

procedat la respingerea cererii privind obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată, atât timp cât, în data de 17 ianuarie 2011 s-a

perfectat de către pârâtă și Cabinetul de Avocat „A.A." contractul de

asistență juridică din 2011, reprezentând acordarea asistenței juridiciare și

reprezentare în fața instanței - Tribunal Constanța, Dosar nr. 11118/118/2010,

în care reclamanta este SC C.S.S. SRL, onorariu convenit pentru reprezentarea

în acesta dosar s-a stabilit la suma de 20.000 lei + T.V.A.

Se mai arată că în temeiul

contractului a fost depusă în dosar împuternicirea avocațială și întâmpinare la

data de 21 ianuarie 2011, pentru a fi comunicată reclamantei până la termenul

de judecată din data de 25 ianuarie 2011, iar în temeiul contractului de

asistență juridică a fost emisă factura din 19 ianuarie 2011, achitată de SC

O.T. SA, sens în care a depus copia actelor la care a făcut referire în

conținutul acestora.

Prin Decizia nr. 40/Com din 17 martie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, - a fost admis apelul comercial declarat de

pârâta împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în

sensul că a fost admis capătul de cerere privind obligarea la cheltuieli de

judecată.

Prin aceeași decizie a fost obligată

intimata la plata sumei de 24.800 lei cheltuieli de judecată către apelantă și

au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că acțiunea dedusă judecății nu a fost soluționată în fond, ci a

fost anulată ca netimbrată, împrejurare ce nu poate să justifice respingerea

cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, deoarece acordarea lor se

bazează pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, așa

încât, aceasta trebuie să răspundă în toate cazurile în care partea adversă a

efectuat anumite cheltuieli, indiferent de modul în care a fost soluționat

litigiul.

În atare situație, în mod nelegal,

instanța de fond a procedat la respingerea cererii formulate de pârâta SC O.T.

SA, privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, cu

reținerea că, „Pârâtul nu a făcut dovada executării plății onorariului de

avocat, deoarece a depus doar factura emisă în vederea încasării".

În speță, instanța de apel a constatat

că, la data de 17 ianuarie 2011 a fost perfectat contractul de asistență

juridică din 2011 între SC O.T. SA și Cabinet Avocatură „A.A.", având ca

obiect asistență juridică și reprezentare în fața instanței - Tribunalul

Constanța - Dosar nr. 11118/118/2010, în care reclamantă este intimata SC

C.S.S. SRL, stabilindu-se onorariul cuvenit pentru reprezentare la suma de

20.000 lei + T.V.A.

Așa se explică că, în temeiul acestui

contract a fost depusă la dosar împuternicirea avocațială și întâmpinarea

necesară soluționării cauzei, în fața instanței de fond la 21 ianuarie 2011,

pentru a fi comunicată reclamantei până la termenul de judecată din data de 25

ianuarie 2011, iar în temeiul aceluiași contract a fost emisă factura din 19

ianuarie 2011, achitată de SC O.T. SA.

Dintr-o altă perspectivă, potrivit

art. 31 din Legea nr. 51/1995 cu modificările ulterioare, pentru organizarea și

exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul său nu

poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al

statului, instanța nefiind îndreptățită să reducă cuantumul onorariului

stabilit de avocat cu clientul său.

Mai mult decât atât, în cauză s-a

făcut dovada că, intimata reclamantă SC C.S.S. SRL a formulat o acțiune

identică ca obiect și părți la Tribunalul București, înregistrată sub nr.

5984/3/2011 cu prim termen de judecată la data de 10 aprilie 2012, astfel

încât, toate susținerile făcute de aceasta prin întâmpinare, apar ca fiind

nefondate.

Prin urmare, instanța de apel a admis

apelul declarat și schimbată sentința tribunalului numai în ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea intimatei reclamante SC C.S.S. SRL la plata

cheltuielilor de judecată, aferente soluționării cauzei și s-a dispus obligarea

intimatei la plata sumei de 24.800 lei (onorariu avocat + T.V.A.) către pârâta

SC O.T. SA, cu menținerea celelalte dispoziții cuprinse în hotărârea apelată.

Împotriva deciziei pronunțate în apel

reclamanta a declarat recurs criticând în esență soluția dată sub aspectul

greșitei acordări a cheltuielilor de judecată părții adverse raportat la

dispozițiile art. 274 C.procciv.

În motivarea recursului reclamanta a

arătat, în esență, ca pârâta nu a făcut dovada plății onorariului de avocat, în

opinia sa, în mod nelegal au fost aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care

pârâta nu a făcut această dovadă raportat la art. 1169 C. civ. De asemenea, a

mai susținut recurenta că instanța de apel în mod nelegal a constatat că

factura emisă de cabinetul de avocat face dovada achitării onorariului de

avocat, înscris care nu probează efectuarea plății, sens în care invocă decizii

ale instanței supreme vizând dovada plății onorariului de avocat; sub acest

aspect recurenta arată că factura fiscală nu face această dovadă, ci numai

chitanța în original sau alt instrument de plată justificativ - pe care nu îl

indică - al achitării onorariului de avocat. Prin urmare, acordarea

cheltuielilor de judecată se face numai în măsura în care acestea sunt dovedite

cu acte justificative, așa cum a statuat și C.E.D.O. în cazul Albina împotriva

României - hotărârea din 28 aprilie 2005 - și cazul Weissman și alții împotriva

României.

Recurenta susține, în același context

criticat, că decizia recurată este nelegal și din perspectiva inexistenței

caracterului real, necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată, critică

subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., în argumentarea căruia arată că instanța de apel a făcut o gravă confuzie

între raportul juridic, client și avocat și raportul juridic dintre partea căzută

în pretenții și apărătorul părții adverse.

Astfel, având în vedere dispozițiile

art. 31 din Legea nr. 51/1995, republicată privind Legea de organizare și

exercitare a profesiei de avocat și art. 274 alin. (3) C. proc. civ. raportat

la apărarea făcută de apărătorul părții adverse în 8 zile de la data semnării

contractului de asistență judiciară prin prezentarea la un singur termen și

depunerea unei întâmpinări în litigiul de față când s-a invocat excepția

netimbrării acțiunii reclamantei, iar instanța a anulat acțiunea ca netimbrată.

Toate aceste împrejurări nu justifică

acordarea unui onorariu de avocat de 248 de milioane lei, pe de o parte, iar pe

de altă parte, instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., neținând cont de natura activității prestate, complexitatea, riscul

implicat de existența litigiului, reputația celui care acordă asemenea

servicii, de așa manieră încât să nu fie exagerate. Mai susține recurenta că

partea aflată în culpă procesuală nu poate fi obligată la acoperirea

cheltuielilor efectuate de pârâtă cu titlu de onorariu de avocat, în măsura în

care onorariul depășește prin cuantum valoarea muncii efectiv prestate de

avocat.

În consecință, recurenta a solicitat,

în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond

respingerea cererii formulată de pârâtă de obligare a reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul obligării reclamantei la plata unor

cheltuieli de judecată reale, necesare și rezonabile în sensul aplicării

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care

a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate

ca fiind legală și temeinică.

Recursul este fondat, conform

considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Referitor la critica recurentei

privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează să îl admită, întrucât așa după cum se poate observa, instanța de

apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că : „

judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

La baza obligației de acordare a

cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al acordării, se află în culpa

procesuală dedusă din expresia" partea care cade în pretențiuni".

Astfel, constatând că reclamanta

trebuia să achite plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 8.595,74 lei

aferentă acțiunii și de a aplica timbru judiciar în valoare de 5 lei, cu

obligația de a cuantifica pretențiile aferente capătului doi al cererii - plata

penalităților de 0,1 % din plata neefectuată aferentă fiecărei facturi

-obligații pe care reclamanta nu și le-a onorat, situație în care la cel de-al

doilea termen de judecată din data de 25 ianuarie 2011 tribunalul a invocat excepția

de netimbrare a acțiunii, excepție ce a fost invocată și de partea adversă prin

întâmpinare.

Acțiunea reclamantei a fost anulată ca

netimbrată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a obligației legale

de timbrare, dezbaterile purtându-se numai cu privire la acest aspect, iar

pârâta și-a formulat apărările pe excepția netimbrării și pe fondul cauzei prin

întâmpinarea depusă la data de 21 ianuarie 2011, aflată la fila 62 dosar fond.

Ceea ce constată Înalta Curte este că

instanța de apel nu a luat în considerare în mod legal și temeinic valoarea

pricinii, precum și celălalt criteriu, ambele prevăzute de art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., proporționalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă

presupus în pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum

complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Faptul că, în cadrul apărării,

avocatul pârâtei a înțeles să invoce cu prioritate excepția netimbrării

acțiunii și că refuzul reclamantei de a se conforma dispozițiilor legale imperative

de a timbra au condus la anularea cererii, și, așa fiind, la scurtarea duratei

procesului, nu îndreptățește instanța de apel să oblige reclamanta la o sumă

exagerat de mare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de

avocat. Aceasta cu atât mai mult cu cât pricina a fost soluționată la al doilea

termen și numai pe excepția timbrării, aspecte ce nu au necesitat o pregătire

laborioasă, complexă și minuțioasă din partea apărătorul ales al părții în

temeiul contractului de asistență juridică, în speța avocatul pârâtei.

Prin acordarea cheltuielilor de

judecată în cuantumul cerut de apărătorul pârâtei, instanța de apel nu a ținut

seamă de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și de

finalitatea acestui text de lege.

De altfel, cheltuielile de judecată se

acordă numai în măsura în care au fost dovedite, scop în care, la închiderea

dezbaterilor părțile vor prezenta instanței un decont al cheltuielilor făcute,

însoțite de acte doveditoare.

În cauză, la data de 17 ianuarie 2011

a fost perfectat contractul de asistență juridică între SC O.T. SA și Cabinet

Avocatură „A.A.", având ca obiect asistență juridică și reprezentare în

fața instanței - Tribunalul Constanța - Dosar nr. 11118/118/2010, în care

reclamantă este intimata SC C.S.S. SRL, stabilindu-se onorariul cuvenit pentru

reprezentare la suma de 20.000 lei + T.V.A., în temeiul cărora pârâta și-a

formulat apărările, depunând și împuternicirea avocațială, în baza cărora s-a

emis factura - reprezentând onorariu de avocat din 19 ianuarie 2011, depusă în

copie la dosarul de fond.

Prin urmare sunt întemeiate și

criticile recurentei cu privire la nedepunerea dovezii pentru acordarea

cheltuielilor de judecată, întrucât pârâta nu a făcut dovada cheltuielilor de

judecată, factura fiscală fiind un instrument de plată care face dovada

achitării onorariului de avocat, numai în ipoteza depunerii originalului.

În mod corect instanța de apel a

constatat că pârâta nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată

pretinse prin actul de la dosarul de fond, contrar regulii stabilite de art.

1169 C. civ., deoarece copia facturii nr. 6 din 19 ianuarie 2011 depus de

pârâtă, aflat la fila 68 dosar fond, nu îndeplinește condițiile de acordare a

sumei reprezentând cheltuieli de judecată, întrucât nu a fost însoțită de acte

doveditoare ale plății onorariului de avocat. De observat că intimata, prin

avocat, în apărarea clientului său a mai invocat o factură, care nu este depusă

la dosar; chiar în ipoteza depunerii a acesteia și a facturii evocate nu constituie

acte justificative, acestea din punct de vedere fiscal reprezintă o înștiințare

a unei obligații de plată și nicidecum un act doveditor în sensul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ.

Referitor la chitanța eliberată de

avocat atestă plata și încasarea onorariului de avocat, constituind un act

justificativ care face dovada la acordarea cheltuielilor de judecată; în ce

privește acest mijloc de plată, instanța de judecată obligă partea care le cere

să depună originalul acesteia, pentru a

De menționat că aparent dispozițiile

de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ar intra în conflict cu prevederile art. 34

din Legea nr. 51/1995, republicată, privind organizarea și exercitarea

profesiei de avocat, conform cărora „contractul dintre client și avocat nu poate

fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului„

astfel că instanțele nu mai pot să majoreze sau să micșoreze onorariile

avocaților. Prin urmare, legea specială ar urma să se aplice cu prioritate.

Conflictul este numai aparent, în realitate, făcând aplicarea art. 274 alin.

(3) C. proc. civ, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică

care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce

măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea

care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Textul de lege a fost adoptat tocmai

în scopul evitării acordării unei sume exagerat de mare, cu titlu de onorariu

de avocat, părții care cade în pretenții, în condițiile în care instanțele de

judecată nu respectă criteriile de evaluare prevăzute de acest text de lege,

nerespectarea lui constituind un efectiv obstacol în calea accesului la

justiție pentru mulți justițiabili, persoane fizice sau juridice. Legiuitorul a

prevăzut acest text de lege în concordanță cu principiile constituționale și a

drepturilor garantate de Constituția României și cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, de așa manieră încât într-o societate democratică, în

sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc

important, astfel că o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 6 nu ar

corespunde cu obiectul și scopul prevederilor sale. Dreptul la un proces

echitabil este o componentă a altui principiu fundamental care rezultă din

dispozițiile Convenției puse în aplicare în jurisprudența organelor sale, anume

afirmarea unei ordini publice europene a drepturilor omului. In cadrul acestei

ordini publice, statele semnatare și-au asumat obligații de natură să asigure ca

drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și

iluzorii, iar cele înscrise în art. 6 au acest scop : efectivitatea dreptului

la un proces echitabil, text ce impune statelor o obligație de rezultat adică

ele au latitudinea adoptării, în ordinea juridică internă, a acelor măsuri

corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligații.

Față de considerentele anterior

expuse, instanța de apel a dat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., motiv de nelegalitate înscris în art. 304 C. proc.

civ., situație în raport cu care Înalta Curte urmează să admită recursul

reclamantei, să modifice decizia recurată în sensul respingerii apelului

declarat de pârâta SC O.T. SA Constanța împotriva sentinței nr. 499/Com din 25

ianuarie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, pe care o menține.

Față de soluția adoptată, Înalta

Curtea constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. evocat de recurentă nu mai necesită analiza lui.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de de

reclamanta SC C.S.S. SRL București împotriva Deciziei nr. 40/Com din 17 martie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia recurată în sensul că

respinge apelul declarat de pârâta SC O.T. SA Constanța împotriva sentinței nr.

499/Com din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, pe

care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

12 octombrie 2011.