ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1036/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj,

reclamantul V.I. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj

anularea hotărârii din 21 mai 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască

și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că s-a născut în perioada în care familia sa a fost nevoită

să se refugieze din Ardealul de Nord, datorită persecuțiilor etnice la care a fost

supusă, odată cu cedarea Ardealului de Nord, Ungariei.

În susținerea acțiunii,

reclamantul a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă,

certificatul din 21 iunie 2004 emis de Arhivele Naționale – Direcția Județeană Cluj

și declarațiile autentificate ale unor martori.

Pârâta, prin întâmpinare,

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 450 din 26 septembrie 2007 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de

reclamant, a anulat hotărârea din 21 mai 2007 și a constatat că reclamantul este

beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul, fiind minor, a avut

de suferit de pe urma refugierii tatălui său.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivele de recurs,

recurenta arată că neputând face dovada calități de refugiat cu nicio probă oficială

reclamantul s-a folosit de depozițiile notariale ale unor persoane care nu cunoșteau

situația exactă a acestuia.

A existat o activitate

de inducere în eroare a comisiei, însă nu intenționată, ci cu un fel de intenție

indirectă.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale

art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din Ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca

cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație

cu reclamantul.

Or, simplele declarații

ale martorilor din care rezultă că aceștia nu cunosc prea bine situația reclamantului,

neputând să definească unde anume, când și din ce cauză familia acestuia a fost

refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceștia nu

a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Mai mult, din adresa din

21 iunie 2004 emisă de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Cluj, rezultă că

numai tatăl reclamantului figurează în evidențele deținute de această instituție.

Din declarația dată de

tatăl reclamantului la Biroul refugiaților de pe lângă Prefectura Cluj, aflată la

dosarul de fond, rezultă fără putință de tăgadă faptul că numai tatăl reclamantului

a fost refugiat, nu și familia acestuia.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii,

nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc

de probă.

În raport de obiectul

acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se ajunge

la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori,

potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea

lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar

dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care

le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța

poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea

și dreptul la apărare.

Neprocedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a

fi casată.

Cum intimatul-reclamant

nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit instanța de fond

a admis acțiunea.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și

(2) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată cu consecința

respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 450 din 26 septembrie

2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și respinge acțiunea reclamantului V.I., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2008.