ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1321/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1321/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr.

10534/2/2009, reclamantul T.P. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea

judecătorească ce o va pronunța să se dispună:

Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) să anuleze, în parte,

actul administrativ nr. 1495/1621 din 14 iulie 2009, respectiv punctul 2,

privind refuzul de soluționare a dosarului de opțiune pentru despăgubiri în

numerar nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 înregistrat la A.N.R.P., referitor la Decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

pentru suma de 305.697 lei.

soluționeze dosarul de opțiune pentru despăgubiri în numerar nr. 02138 din 28

noiembrie 2007 înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților referitor la Decizia 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și să pună în plată această decizie pentru

suma de 305.697 lei, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Națională pentru Restituirea Proprietăților la daune de 50 lei pentru fiecare

zi de întârziere, de la trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și

până la emiterea efectivă a actelor administrative de punere în plată, precum

și plata sumei de 305.697 lei, conform prevederilor art. 24 alin. (2) teza a

II-a din Legea nr. 554/2004.

În întâmpinarea formulată în cauză,

pârâta prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii

reclamantului.

La rândul său, în întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

a invocat excepția inadmisibilității cu privire la capetele 1 și 3 din cererea

introductivă de instanță, precum și excepția prematurității cu privire la

capătul 2 de cerere.

Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2360 din 18 mai 2010 a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu aceasta; a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din

cererea introductivă de instanță, pe care l-a respins ca atare; a respins

excepția prematurității capătului 2 de cerere; a respins excepția

inadmisibilității capătului 3 din cererea introductivă de instanță; a admis în

parte acțiunea reclamantului T.P. formulată în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pârâta

anterior menționată să soluționeze dosarul de opțiune referitor la decizia nr.

722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și

să emită titlu de plată în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

1) Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

este fondată întrucât, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției,

această autoritate publică are ca atribuție emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

Pe baza titlului de despăgubire și a

opțiunii persoanei îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților emite titlu de conversie și/sau titlu de plată.

În cauza de față, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de despăgubire, iar

următoarele operațiuni ce țin de valorificarea acestuia sunt de competența

pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

2) Excepția inadmisibilității

capătului 1 din cererea dedusă judecății este fondată, deoarece reclamantul nu

a solicitat anularea unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Mai precis, adresa nr. 1495/1621 din

14 iulie 2009 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților reprezintă un răspuns la petițiile reclamantului și nu un act

administrativ producător de efecte juridice.

3) Excepția prematurității capătului

2 din acțiune este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007

prevede că plângerea formulată împotriva deciziei emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor suspendă exercițiul dreptului de opțiune

asupra titlului de despăgubire al titularului. Astfel, legiuitorul a înțeles să

se refere și la litigiile desfășurate în fața instanțelor judecătorești

naționale, în acest sens fiind și referirea la contestarea în condițiile Legii

contenciosului administrativ și nu la plângerea înregistrată împotriva Statului

român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

4) Pe fondul cauzei, curtea de apel

a reținut faptul că, prin decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006, reclamantului i-au

fost acordate despăgubiri în sumă de 305.697 lei, pentru acțiunile deținute de

autorul său la Societatea Anonimă pe Acțiuni „Oltul”.

Reclamantul a contestat cuantumul

despăgubirilor acordate prin decizia anterior individualizată, însă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008, a

respins acțiunea acestuia.

La data de 28 noiembrie 2008,

reclamantul a înregistrat la pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților cererea de opțiune, care nu a fost soluționată în termenul

reglementat de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii aplicabile în materie.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de

nelegalitate:

În urma respingerii acțiunii

intimatului-reclamant, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, acesta s-a adresat la Curtea de la Strasbourg cu plângere împotriva statului român, plângere care nu a fost soluționată până în prezent.

În conformitate cu prevederile art.

19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ, în contradictoriu cu statul, iar această plângere suspendă

exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al

beneficiarului.

Conform alin. (2) al articolului

anterior individualizat, valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai

după finalizarea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care plângerea

formulată în temeiul alin. (1) a fost respinsă.

Potrivit alin. (3) al aceluiași

articol, în cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative

prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în fața instanței

judecătorești, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de

despăgubire inițial emis, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor după care se urmează

procedura prevăzută în capitolul V

1

din lege.

În opinia recurentei, legiuitorul a

înțeles să suspende dreptul de valorificare a titlului de despăgubire până la

momentul pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile, implicit, până la

emiterea unui nou titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, dacă instanța acordă o sumă mai mare decât cea

stabilită în titlul de despăgubire.

În speța de față, având în vedere că

există un litigiu pendinte la instanța de la Strasbourg, care are ca obiect contestația împotriva deciziei Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, suspendarea exercițiului dreptului de opțiune cu nr.

02138 din 28 noiembrie 2007 s-a făcut cu aplicarea art. 19 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca

valorificarea respectivei decizii să se facă după rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii instanței europene.

Analizând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant este

beneficiarul deciziei nr. 722 din 27 aprilie 2006 emisă de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor (fila 5 dosar fond) prin care i s-au acordat

despăgubiri în cuantum de 305.697 lei, în baza art. 13 alin. (1) și art. 16

alin. (8) și (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admis recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost modificată în tot

această hotărâre, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

reclamantului (filele 6-8 dosar fond).

Intimatul-reclamant a formulat

plângere la Curtea de la Strasbourg împotriva soluției adoptate de instanța

națională, plângere care nu a fost soluționată până în prezent.

În temeiul art. 18

1

din

Capitolul V

1

din Titlul VII al legii anterior individualizate,

intimatul-reclamant a valorificat decizia aflată în discuție, adică a solicitat

acordarea de despăgubiri în numerar, prin cererea de opțiune înregistrată sub

nr. 02138 din 28 noiembrie 2007.

Intimatului-reclamant trebuie să-i

fie acordat titlul de plată, cu respectarea dispozițiilor art. 18

2

pct. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ale pct. 18

2

.4 din

H.G. nr. 128/2008, adică în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în

termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pe de altă parte, este de menționat

faptul că, potrivit art. 3 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a

protocoalelor adiționale la această convenție, în baza art. 25 și art. 46 din

C.E.D.O., România recunoaște dreptul la recursul individual în fața Comisiei

Europene a Drepturilor Omului și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a

Drepturilor Omului în privința drepturilor cuprinse în Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, precum și în Protocolul nr. 4, recunoscând anumite drepturi

și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul

Protocol adițional al convenției, Strasbourg, 16 septembrie 1963, și în

Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care

violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în

vigoare pentru România.

De asemenea, Înalta Curte reține că

art. 46 paragraful 1 din C.E.D.O. dispune că statele contractante se angajează

să se conformeze hotărârilor definitive ale instanței europene, pronunțate în

litigiile în care ele sunt părți.

În plus, în doctrina europeană, s-a

statuat faptul că o hotărâre a instanței europene a drepturilor omului prin

care un stat contractant este condamnat de aceasta pentru încălcarea unui drept

garantat de C.E.D.O., dincolo de caracterul ei declarativ și de efectele

juridice pe care le produce inter partes, în realitate, impune statului

respectiv obligația juridică de a lua două categorii de măsuri: o primă

categorie este aceea a măsurilor individuale, ce privesc numai redresarea

situației reclamantului; o a doua categorie privește situația dată de însăși

existența, în legislația națională sau în practica autorităților statale, a

unor dispoziții sau a unor acțiuni ori inacțiuni ale acestora contrare

dispozițiilor Convenției, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de ordin

general.

Totodată, în raport de art. 41 din

C.E.D.O., Curtea a decis în mod constant că hotărârile sale au caracter

declarativ, statul în cauză fiind chemat a alege mijloacele juridice de natură

să conducă la executarea a ceea ce a decis instanța europeană că reprezintă

„satisfacția echitabilă” acordată reclamantului.

Obligarea statului la plata unei

astfel de satisfacții reclamantului este consecința constatării, în principal,

a încălcării unui drept garantat de Convenție. Or, și atunci când se discută

executarea ei, nu se poate ignora faptul că hotărârea instanței europene are

caracter declarativ.

Din cele anterior

expuse, rezultă faptul că în discuție sunt două proceduri execuționale

distincte: una impusă de Legea nr. 247/2005 și una rezultată din controlul

executării hotărârilor pronunțate de Curtea de la Strasbourg.

Cu alte cuvinte, în raport de cele

anterior arătate, în speța de față nu operează suspendarea exercițiului

dreptului de opțiune al intimatului-reclamant, stabilită de legislația

aplicabilă în materie, până la soluționarea litigiului aflat pe rolul Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28

din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte

sentința atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea

pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să soluționeze

dosarul de opțiune referitor la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și să emită titlul de plată pentru despăgubirile

acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2360

din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în

sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților să soluționeze dosarul de opțiune referitor

la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și

să emită titlul de plată pentru despăgubirile acordate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 martie 2011.