ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1321/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 10534/2/2009, reclamantul T.P. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța să se dispună: 1. obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) să anuleze, în parte, actul administrativ nr. 1495/1621 din 14 iulie 2009, respectiv punctul 2, privind refuzul de soluționare a dosarului de opțiune pentru despăgubiri în numerar nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 înregistrat la A.N.R.P., referitor la Decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru suma de 305.697 lei.

2. obligarea pârâtelor să soluționeze dosarul de opțiune pentru despăgubiri în numerar nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților referitor la Decizia 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și să pună în plată această decizie pentru suma de 305.697 lei, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 3. obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la daune de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și până la emiterea efectivă a actelor administrative de punere în plată, precum și plata sumei de 305.697 lei, conform prevederilor art. 24 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. La rândul său, în întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității cu privire la capetele 1 și 3 din cererea introductivă de instanță, precum și excepția prematurității cu privire la capătul 2 de cerere.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2360 din 18 mai 2010 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea introductivă de instanță, pe care l-a respins ca atare; a respins excepția prematurității capătului 2 de cerere; a respins excepția inadmisibilității capătului 3 din cererea introductivă de instanță; a admis în parte acțiunea reclamantului T.P. formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pârâta anterior menționată să soluționeze dosarul de opțiune referitor la decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și să emită titlu de plată în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: 1) Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este fondată întrucât, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, această autoritate publică are ca atribuție emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pe baza titlului de despăgubire și a opțiunii persoanei îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titlu de conversie și/sau titlu de plată. În cauza de față, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de despăgubire, iar următoarele operațiuni ce țin de valorificarea acestuia sunt de competența pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

2) Excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea dedusă judecății este fondată, deoarece reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată. Mai precis, adresa nr. 1495/1621 din 14 iulie 2009 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților reprezintă un răspuns la petițiile reclamantului și nu un act administrativ producător de efecte juridice. 3) Excepția prematurității capătului 2 din acțiune este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007 prevede că plângerea formulată împotriva deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului.

Astfel, legiuitorul a înțeles să se refere și la litigiile desfășurate în fața instanțelor judecătorești naționale, în acest sens fiind și referirea la contestarea în condițiile Legii contenciosului administrativ și nu la plângerea înregistrată împotriva Statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 4) Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut faptul că, prin decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în sumă de 305.697 lei, pentru acțiunile deținute de autorul său la Societatea Anonimă pe Acțiuni „Oltul”. Reclamantul a contestat cuantumul despăgubirilor acordate prin decizia anterior individualizată, însă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008, a respins acțiunea acestuia.

La data de 28 noiembrie 2008, reclamantul a înregistrat la pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cererea de opțiune, care nu a fost soluționată în termenul reglementat de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii aplicabile în materie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: În urma respingerii acțiunii intimatului-reclamant, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta s-a adresat la Curtea de la Strasbourg cu plângere împotriva statului român, plângere care nu a fost soluționată până în prezent. În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu statul, iar această plângere suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al beneficiarului.

Conform alin. (2) al articolului anterior individualizat, valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai după finalizarea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care plângerea formulată în temeiul alin. (1) a fost respinsă. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în fața instanței judecătorești, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire inițial emis, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor după care se urmează procedura prevăzută în capitolul V 1 din lege.

În opinia recurentei, legiuitorul a înțeles să suspende dreptul de valorificare a titlului de despăgubire până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile, implicit, până la emiterea unui nou titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dacă instanța acordă o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire. În speța de față, având în vedere că există un litigiu pendinte la instanța de la Strasbourg, care are ca obiect contestația împotriva deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, suspendarea exercițiului dreptului de opțiune cu nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 s-a făcut cu aplicarea art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca valorificarea respectivei decizii să se facă după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii instanței europene.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Intimatul-reclamant este beneficiarul deciziei nr. 722 din 27 aprilie 2006 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (fila 5 dosar fond) prin care i s-au acordat despăgubiri în cuantum de 305.697 lei, în baza art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (8) și (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost modificată în tot această hotărâre, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului (filele 6-8 dosar fond). Intimatul-reclamant a formulat plângere la Curtea de la Strasbourg împotriva soluției adoptate de instanța națională, plângere care nu a fost soluționată până în prezent.

În temeiul art. 18 1 din Capitolul V 1 din Titlul VII al legii anterior individualizate, intimatul-reclamant a valorificat decizia aflată în discuție, adică a solicitat acordarea de despăgubiri în numerar, prin cererea de opțiune înregistrată sub nr. 02138 din 28 noiembrie 2007. Intimatului-reclamant trebuie să-i fie acordat titlul de plată, cu respectarea dispozițiilor art. 18 2 pct. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ale pct. 18 2 .4 din H.G. nr. 128/2008, adică în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pe de altă parte, este de menționat faptul că, potrivit art. 3 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, în baza art. 25 și art. 46 din C.E.D.O., România recunoaște dreptul la recursul individual în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința drepturilor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în Protocolul nr. 4, recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul Protocol adițional al convenției, Strasbourg, 16 septembrie 1963, și în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.

De asemenea, Înalta Curte reține că art. 46 paragraful 1 din C.E.D.O. dispune că statele contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale instanței europene, pronunțate în litigiile în care ele sunt părți.

În plus, în doctrina europeană, s-a statuat faptul că o hotărâre a instanței europene a drepturilor omului prin care un stat contractant este condamnat de aceasta pentru încălcarea unui drept garantat de C.E.D.O., dincolo de caracterul ei declarativ și de efectele juridice pe care le produce inter partes, în realitate, impune statului respectiv obligația juridică de a lua două categorii de măsuri: o primă categorie este aceea a măsurilor individuale, ce privesc numai redresarea situației reclamantului; o a doua categorie privește situația dată de însăși existența, în legislația națională sau în practica autorităților statale, a unor dispoziții sau a unor acțiuni ori inacțiuni ale acestora contrare dispozițiilor Convenției, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de ordin general.

Totodată, în raport de art. 41 din C.E.D.O., Curtea a decis în mod constant că hotărârile sale au caracter declarativ, statul în cauză fiind chemat a alege mijloacele juridice de natură să conducă la executarea a ceea ce a decis instanța europeană că reprezintă „satisfacția echitabilă” acordată reclamantului. Obligarea statului la plata unei astfel de satisfacții reclamantului este consecința constatării, în principal, a încălcării unui drept garantat de Convenție. Or, și atunci când se discută executarea ei, nu se poate ignora faptul că hotărârea instanței europene are caracter declarativ. Din cele anterior expuse, rezultă faptul că în discuție sunt două proceduri execuționale distincte: una impusă de Legea nr. 247/2005 și una rezultată din controlul executării hotărârilor pronunțate de Curtea de la Strasbourg.

Cu alte cuvinte, în raport de cele anterior arătate, în speța de față nu operează suspendarea exercițiului dreptului de opțiune al intimatului-reclamant, stabilită de legislația aplicabilă în materie, până la soluționarea litigiului aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să soluționeze dosarul de opțiune referitor la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și să emită titlul de plată pentru despăgubirile acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2360 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să soluționeze dosarul de opțiune referitor la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și să emită titlul de plată pentru despăgubirile acordate. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.