ÎCCJ, Decizia nr. 322/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3966 din 8 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5070/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul L.C. împotriva deciziei nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2464/1/2010, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, cu motivarea că neavând vreo calitate procesuală în cauza supusă rejudecării, coinculpatul L.C. nu era îndreptățit să uzeze de calea extraordinară a contestației în anulare împotriva hotărârii pronunțate de instanța de recurs în urma rejudecării.

Împotriva acestei decizii contestatorul L.C. a declarat recurs. La termenul din 23 mai 2011, Înalta Curte, din oficiu, a ridicat excepția inadmisibilității căii de atac. Examinând recursul declarat de contestator, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil. Din economia dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., referitoare la procedura de judecare a contestației în anulare, rezultă că hotărârea pronunțată în această materie este susceptibilă de a fi atacată pe calea ordinară a apelului sau recursului într-o singură ipoteză, respectiv aceea a contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. d), „Când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, cu condiția prevăzută de art. 392 alin. (4), ca hotărârea a cărei anulare se cere să fi rămas definitivă la prima instanță sau la instanța de apel.

Pe de altă parte d ispozițiile art. 385 1 din C. proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive. Având în vedere modul în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la hotărârile judecătorești și față de dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. , care prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor hotărâri date în rezolvarea contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată fiind pronunțată de instanța de recurs învestită să soluționeze contestația în anulare îndreptată împotriva propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs anterior, nu mai poate fi atacată cu un nou recurs.

Rezultă, așadar, că recursul declarat de contestator, cu care a fost sesizat Completul de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este exercitat împotriva unei hotărâri definitive care nu este supusă acestei căi de atac, în condițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4) din același cod. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către instanță, este întemeiată. În consecință, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul L.C. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul L.C. împotriva deciziei nr. 3966 din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5070/1/2010. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.