ÎCCJ, Decizia nr. 322/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3966 din 8 noiembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 5070/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de

contestatorul L.C. împotriva deciziei nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2464/1/2010, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat,

cu motivarea că neavând

vreo calitate procesuală în cauza supusă rejudecării, coinculpatul L.C. nu era

îndreptățit să uzeze de calea extraordinară a contestației în anulare împotriva

hotărârii pronunțate de instanța de recurs în urma rejudecării.

Împotriva acestei

decizii

contestatorul

L.C.

a

declarat recurs.

La termenul din 23

mai 2011, Înalta Curte, din oficiu, a ridicat excepția inadmisibilității căii

de atac.

Examinând recursul

declarat de contestator, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

Din economia

dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., referitoare la procedura de judecare a

contestației în anulare, rezultă că hotărârea pronunțată în această materie

este susceptibilă de a fi atacată pe calea ordinară a apelului sau recursului

într-o singură ipoteză, respectiv aceea a contestației în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. d), „Când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, cu condiția prevăzută de art. 392

alin. (4), ca hotărârea a cărei anulare se cere să fi rămas definitivă la prima

instanță sau la instanța de apel.

Pe de altă parte d

ispozițiile art. 385

1

din C. proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs

hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Având în vedere modul

în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la hotărârile

judecătorești și față de dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.

, care prevăd

posibilitatea atacării cu recurs a unor hotărâri date în rezolvarea

contestației în

anulare, Înalta Curte constată că

decizia atacată fiind pronunțată de instanța

de recurs învestită să soluționeze contestația în anulare îndreptată împotriva

propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs anterior, nu mai poate fi

atacată cu un nou recurs.

Rezultă, așadar, că

recursul declarat de contestator, cu care a fost sesizat Completul de 9 Judecători

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este exercitat împotriva unei hotărâri

definitive care nu este supusă acestei căi de atac, în condițiile

art. 385

1

C.

proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4) din același cod.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, excepția

inadmisibilității recursului

pusă în discuția părților din oficiu de către instanță,

este întemeiată.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de

contestatorul L.C.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul L.C. împotriva deciziei nr. 3966

din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 5070/1/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.