ÎCCJ, Decizia nr. 226/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia nr. 454 din 5 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6629/1/2009, s-a respins ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul V.N.A. împotriva

deciziei penale nr. 1793 din 14 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3177/1/2009, cu obligarea acestuia

la plata cheltuielilor judiciare către stat, cu motivarea că susținerile

acestuia nu se încadrează între cele expres și limitativ prevăzute în art. 386 C.

proc. pen.

Împotriva

acestei decizii, contestatorul V.N.A. a declarat recurs.

La

termenul din 28 martie 2011, Înalta Curte, din oficiu, a ridicat excepția

inadmisibilității căii de atac.

Examinând

recursul declarat de contestator, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este

inadmisibil.

Din

economia dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., referitoare la procedura de

judecare a contestației în anulare, rezultă că hotărârea pronunțată în această

materie este susceptibilă de a fi atacată pe calea ordinară a apelului sau

recursului într-o singură ipoteză, respectiv aceea a contestației în anulare

întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. d), „Când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, cu condiția prevăzută

de art. 392 alin. (4), ca hotărârea a cărei anulare se cere să fi rămas

definitivă la prima instanță sau la instanța de apel.

Pe

de altă parte dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. prevăd că sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau

decizii, după caz, nedefinitive.

Având

în vedere modul în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu

privire la hotărârile judecătorești și față de dispozițiile art. 392 alin. (4) C.

proc. pen., care prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor hotărâri date

în rezolvarea contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată

fiind pronunțată de instanța de recurs învestită să soluționeze contestația în

anulare îndreptată împotriva propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs

anterior, nu mai poate fi atacată cu un nou recurs.

Rezultă,

așadar, că recursul declarat de contestator, cu care a fost sesizat Completul

de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este exercitat

împotriva unei hotărâri definitive care nu este supusă acestei căi de atac, în

condițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4)

din același cod.

Or,

recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală

penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa

fiind, excepția inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din

oficiu de către instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției,

criticile formulate de recurentul contestator, care vizează fondul cauzei, nu

vor mai fi analizate.

În

consecință, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II

a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul

V.N.A.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul V.N.A. împotriva deciziei nr.

454 din 5 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 6629/1/2009.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.