ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4010/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1405 din 03 noiembrie 2006 a Tribunalului Dolj, s-a respins contestația formulată de reclamantul P.C. împotriva unei dispoziții emise de Primarul Municipiului Craiova prin care s-a respins cererea de restituire în natură a unui teren în suprafață de 680 m.p. Prin aceeași sentință, s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cererii de intervenție voluntară principală formulată de intervenientul S.D., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de 680 m.p. În motivarea soluției de disjungere și declinare s-a arătat că acțiunea în constatare nu este de competența Tribunalului, secția civilă, ci de competența judecătoriei, instanță cu plenitudine de competență.

Cauza disjunsă s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova, formându-se Dosar nr. 503/215/2009. În cursul judecății, intervenientul voluntar principal, devenit în această cauză reclamant, a formulat o precizare a obiectului acțiunii în constatare, în sensul că acesta rezidă în constatarea calității de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului în suprafață de 680 m.p. Temeiul juridic al acțiunii în constatare a fost indicat ca fiind prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. La data de 09 februarie 2009, au formulat cerere de intervenție accesorie, M.D.M. și M.R.L., arătând că terenul le-a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 1302/2004 a Curții de Apel Craiova și, deși reclamantul a obținut pe aceeași suprafață ordinul Prefectului nr. 164/2006, acesta a fost anulat pe cale judecătorească.

Judecătoria Craiova a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, având în vedere dispozițiile art. 17 C. proc. civ. și art. 98 alin. (4) din Regulamentul de organizare a instanțelor aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 și prin sentința civilă nr. 2207 din 11 februarie 2009, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Craiova și declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj, iar, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, cauza s-a înaintat Curții de Apel Craiova în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin decizia nr. 6 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Craiova a constatat competența Tribunalului Dolj în soluționarea acțiunii.

În pronunțarea regulatorului de competență s-a avut în vedere că prin cererea de intervenție în interes propriu formulată în acțiunea formulată de P.C. întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, disjunsă din acel dosar și precizată ulterior, reclamantul din prezenta cauză a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile acestei legi și atrage competența Tribunalului, secția civilă, de a soluționa în primă instanță acțiunea. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dolj, sub nr. 6233/63/2009. Prin sentința civilă nr. 363 din 13 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul S.D.

și s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele M.D.M. și M.R.L. în interesul pârâților Primăria și Primarul Municipiului Craiova. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, precizând că Legea nr. 247/2005 nu a repus în termenul de formulare a notificărilor pe cei care nu au formulat astfel de cereri în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că notificarea din 24 noiembrie 2005 formulată de reclamant este tardivă. A mai constatat instanța că problema persoanei îndreptățite la restituirea terenului în litigiu a fost rezolvată în procesele anterioare purtate între reclamant, intervenientele din prezenta cauză și pârâtul P.C.

În concret s-a stabilit că proprietarul inițial al terenului în suprafață de 1.680 m.p., U.M. – autorul intervenientelor i-a vândut reclamantului construcția aflată pe teren prin contractul de vânzare-cumpărare autentic din 16 septembrie 1977, terenul trecând la acea dată în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar reclamantul S.D. a vândut în 1983 pârâtului P.C. construcția, în act făcându-se mențiunea că terenul de 1.000 m.p. trece în proprietatea statului. S-a mai constatat că pârâtului P.C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 1.000 m.p. în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991. Privitor la terenul în suprafață de 680 m.p., solicitat în prezenta cauză, s-a arătat că în actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant și pârât nu s-a făcut nicio referire, iar prin decizia nr. 1302/2004 a Curții de Apel Craiova s-a recunoscut dreptul intervenientelor M.D.M.

și M.R.L. la restituirea acestui teren în baza Legii nr. 10/2001, teren care trecuse în proprietatea statului la data cumpărării construcției de către reclamantul S.D. și s-a confirmat preferința titlului acestora față de titlul de care s-a prevalat reclamantul din această cauză – ordinul Prefectului nr. 164 din 06 mai 2006 – care a și fost anulat pe cale judecătorească în cadrul unei acțiuni în revendicare. Tribunalul a concluzionat, în raport de situația prezentată, că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea terenului cerut în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost niciodată proprietarul acestuia, dat fiind că la momentul cumpărării casei, terenul a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la restituire numai persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat, sau moștenitorii acestora.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul cât și intervenientele. Prin decizia nr. 83 din 17 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de intervenientele intervenientele M.D.M. și M.R.L., a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de interveniente, obligând reclamantul către acestea la 400 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și la 400 RON în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (în prezent abrogată) prevedea că în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea Statului, legea restrângând modalitățile de dobândire a terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale numai la moștenirea legală, interzicând expres înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. Reclamantul a cumpărat, de la U.M. – după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, respectiv la 16 septembrie 1977 – o construcție din cărămidă situată pe un teren în suprafață de 1.680 m.p.

– în contract făcându-se mențiunea expresă că terenul a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin urmare, prin actul de vânzare-cumpărare reclamantul a dobândit proprietatea doar asupra construcției nu și a terenului, și chiar dacă în fapt a folosit o parte sau tot terenul, această posesie nu i-a conferit calitatea de proprietar. Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului, persoana care se consideră îndreptățită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al terenului la data preluării de către stat.

Or, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărate din 16 septembrie 1977, la data trecerii terenului în proprietatea statului ca teren aferent construcției în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 51/1974, proprietar al terenului era U.M., vânzătorul, astfel că doar acesta ori moștenitorii săi, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite la restituire ori la măsuri reparatorii în echivalent pentru teren. Reclamantul ar fi putut pretinde restituirea ori măsuri reparatorii doar pentru construcția cumpărată, dar ulterior a vândut construcția pârâtului P.C., astfel că în mod legal acțiunea sa a fost respinsă. Regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 este stabilit prin Legea nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcției, pentru care este prevăzut dreptul de a obține titlu de proprietate, în ipoteza existenței construcției.

Pârâtului cumpărător P.C. i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate de la reclamant, în suprafață de 1.000 m.p., în procedura Legii nr. 18/1991, iar pentru diferența de 545 m.p., s-a dispus restituirea în natură a terenului în temeiul Legii nr. 10/2001 către intervenientele din prezenta cauză – prin decizia nr. 1302 din 21 mai 2004 a Curții de Apel Craiova, menținută prin decizia nr. 3573 din 03 iunie 20908 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, hotărâri opozabile reclamantului S.D. – intervenient în acel litigiu. Prin urmare, îndreptățirea intervenientelor la această diferență de teren în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a stabilit prin hotărâri judecătorești ce au putere de lucru judecat în speță și de care s-au prevalat, indicându-le expres în cererea lor de intervenție.

Cât privește soluția dată cererii de intervenție – aceasta este corectă și este o consecință firească a respingerii acțiunii, cererea de intervenție fiind una accesorie, formulată în favoarea pârâților din cauză. În acest caz nu se impunea ca intervenientele să facă dovada calității de moștenitoare ale vânzătorului U.M., iar pe de altă parte calitatea lor de persoane îndreptățite, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 a fost irevocabil stabilită prin hotărârile judecătorești mai sus arătate. Cât privește tardivitatea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, în anul 2005 aceasta a fost corect reținută, întrucât Legea nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul prorogării termenelor de formulare a notificărilor.

Pe de altă parte, această chestiune nici nu are relevanță de îndată ce prima instanță nu s-a oprit doar asupra tardivității notificării, ci a analizat îndreptățirea reclamantului la restituirea terenului cerut. Apelul intervenientelor a fost admis întrucât apărătorul intervenientelor a solicitat cheltuielile de judecată, iar potrivit art. 274 C. proc. civ. se impunea admiterea cererii și obligarea reclamantului, ca parte căzută în pretenții, la plata onorariului de apărător, în sumă de 400 RON. Împotriva hotărârii Curții de apel, a declarat recurs reclamantul S.D. care, în motivarea cererii sale a arătat că suprafața de teren de 680 m.p. face parte din cei 1680 m.p., cumpărați prin actul de vânzare-cumpărare din 1977. În anul 1978, recurentul a cedat Liceului N.T., situat în vecinătatea proprietății sale, suprafața de 680 m.p., iar diferența de 1.000 m.p.

a fost vândută intimatului P.C. Mai susține recurentul că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimatului P.C. nu îi sunt opozabile. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel și admiterea acțiunii. Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 13 mai 2011, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înșiruire de fapte și afirmații care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Cererea de recurs care a învestit Înalta Curte cuprinde numai afirmații fără nicio precizare de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și fără o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar reclamantul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 83 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2011.