ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4010/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4010/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1405 din 03 noiembrie 2006 a Tribunalului Dolj, s-a respins contestația formulată

de reclamantul P.C. împotriva unei dispoziții emise de Primarul Municipiului Craiova

prin care s-a respins cererea de restituire în natură a unui teren în suprafață

de 680 m.p.

Prin aceeași sentință,

s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cererii de intervenție

voluntară principală formulată de intervenientul S.D., având ca obiect constatarea

dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de 680 m.p.

În motivarea soluției

de disjungere și declinare s-a arătat că acțiunea în constatare nu este de competența

Tribunalului, secția civilă, ci de competența judecătoriei, instanță cu plenitudine

de competență.

Cauza disjunsă s-a înregistrat

pe rolul Judecătoriei Craiova, formându-se Dosar nr. 503/215/2009.

În cursul judecății, intervenientul

voluntar principal, devenit în această cauză reclamant, a formulat o precizare a

obiectului acțiunii în constatare, în sensul că acesta rezidă în constatarea calității

de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului

în suprafață de 680 m.p. Temeiul juridic al acțiunii în constatare a fost indicat

ca fiind prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005.

La data de 09

februarie 2009, au formulat cerere de intervenție accesorie, M.D.M. și M.R.L., arătând

că terenul le-a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 1302/2004

a Curții de Apel Craiova și, deși reclamantul a obținut pe aceeași suprafață ordinul

Prefectului nr. 164/2006, acesta a fost anulat pe cale judecătorească.

Judecătoria Craiova a

invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, având în vedere dispozițiile

art. 17 C. proc. civ. și art. 98 alin. (4) din Regulamentul de organizare a instanțelor

aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 și prin

sentința civilă nr. 2207 din 11 februarie 2009, a fost admisă excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Craiova și declinată competența de soluționare în favoarea

Tribunalului Dolj, iar, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, cauza s-a înaintat

Curții de Apel Craiova în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 6

din 24 martie 2009, Curtea de Apel Craiova a constatat competența Tribunalului Dolj

în soluționarea acțiunii.

În pronunțarea regulatorului

de competență s-a avut în vedere că prin cererea de intervenție în interes propriu

formulată în acțiunea formulată de P.C. întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

disjunsă din acel dosar și precizată ulterior, reclamantul din prezenta cauză a

solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile

acestei legi și atrage competența Tribunalului, secția civilă, de a soluționa în

primă instanță acțiunea.

Cauza a fost înregistrată

la Tribunalul Dolj, sub nr. 6233/63/2009.

Prin sentința civilă

nr. 363 din 13 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins acțiunea

precizată formulată de reclamantul S.D. și s-a admis cererea de intervenție accesorie

formulată de intervenientele M.D.M. și M.R.L. în interesul pârâților Primăria și

Primarul Municipiului Craiova.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001, precizând că Legea nr. 247/2005 nu a repus în termenul de

formulare a notificărilor pe cei care nu au formulat astfel de cereri în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că notificarea din 24 noiembrie 2005 formulată

de reclamant este tardivă.

A mai constatat instanța

că problema persoanei îndreptățite la restituirea terenului în litigiu a fost rezolvată

în procesele anterioare purtate între reclamant, intervenientele din prezenta cauză

și pârâtul P.C.

În concret s-a stabilit

că proprietarul inițial al terenului în suprafață de 1.680 m.p., U.M. – autorul

intervenientelor i-a vândut reclamantului construcția aflată pe teren prin contractul

de vânzare-cumpărare autentic din 16 septembrie 1977, terenul trecând la acea dată

în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar reclamantul

S.D. a vândut în 1983 pârâtului P.C. construcția, în act făcându-se mențiunea că

terenul de 1.000 m.p. trece în proprietatea statului.

S-a mai constatat că pârâtului

P.C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 1.000 m.p. în

temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Privitor la terenul în

suprafață de 680 m.p., solicitat în prezenta cauză, s-a arătat că în actul de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamant și pârât nu s-a făcut nicio referire, iar prin decizia

nr. 1302/2004 a Curții de Apel Craiova s-a recunoscut dreptul intervenientelor M.D.M.

și M.R.L. la restituirea acestui teren în baza Legii nr. 10/2001, teren care trecuse

în proprietatea statului la data cumpărării construcției de către reclamantul S.D.

și s-a confirmat preferința titlului acestora față de titlul de care s-a prevalat

reclamantul din această cauză – ordinul Prefectului nr. 164 din 06 mai 2006 – care

a și fost anulat pe cale judecătorească în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Tribunalul a concluzionat,

în raport de situația prezentată, că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea

terenului cerut în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost niciodată proprietarul

acestuia, dat fiind că la momentul cumpărării casei, terenul a trecut în proprietatea

statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar potrivit art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la restituire numai persoanele fizice proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat, sau moștenitorii acestora.

Împotriva sentinței au

declarat apel atât reclamantul cât și intervenientele.

Prin decizia nr. 83 din

17 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de

intervenientele intervenientele M.D.M. și M.R.L., a schimbat în parte sentința,

în sensul că a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

interveniente, obligând reclamantul către acestea la 400 RON cheltuieli de judecată

în primă instanță și la 400 RON în apel.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Art. 30 alin. (2) din

Legea nr. 58/1974 (în prezent abrogată) prevedea că în caz de înstrăinare a construcțiilor,

terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea Statului, legea restrângând

modalitățile de dobândire a terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților

urbane și rurale numai la moștenirea legală, interzicând expres înstrăinarea sau

dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

Reclamantul a cumpărat,

de la U.M. – după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, respectiv la 16

septembrie 1977 – o construcție din cărămidă situată pe un teren în suprafață de

1.680 m.p. – în contract făcându-se mențiunea expresă că terenul a trecut în proprietatea

statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare, prin actul

de vânzare-cumpărare reclamantul a dobândit proprietatea doar asupra construcției

nu și a terenului, și chiar dacă în fapt a folosit o parte sau tot terenul, această

posesie nu i-a conferit calitatea de proprietar.

Potrivit art. 3 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului,

persoana care se consideră îndreptățită trebuie să fi avut calitatea de proprietar

al terenului la data preluării de către stat.

Or, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărate din 16 septembrie 1977, la data trecerii terenului

în proprietatea statului ca teren aferent construcției în baza art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 51/1974, proprietar al terenului era U.M., vânzătorul, astfel că doar

acesta ori moștenitorii săi, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt

persoane îndreptățite la restituire ori la măsuri reparatorii în echivalent pentru

teren.

Reclamantul ar fi putut

pretinde restituirea ori măsuri reparatorii doar pentru construcția cumpărată, dar

ulterior a vândut construcția pârâtului P.C., astfel că în mod legal acțiunea sa

a fost respinsă.

Regimul juridic al terenurilor

preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 este stabilit prin

Legea nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcției, pentru care este prevăzut

dreptul de a obține titlu de proprietate, în ipoteza existenței construcției.

Pârâtului cumpărător P.C.

i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate

de la reclamant, în suprafață de 1.000 m.p., în procedura Legii nr. 18/1991, iar

pentru diferența de 545 m.p., s-a dispus restituirea în natură a terenului în temeiul

Legii nr. 10/2001 către intervenientele din prezenta cauză – prin decizia nr. 1302

din 21 mai 2004 a Curții de Apel Craiova, menținută prin decizia nr. 3573 din 03

iunie 20908 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, hotărâri opozabile reclamantului S.D. – intervenient în acel litigiu.

Prin urmare, îndreptățirea

intervenientelor la această diferență de teren în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a

stabilit prin hotărâri judecătorești ce au putere de lucru judecat în speță și de

care s-au prevalat, indicându-le expres în cererea lor de intervenție.

Cât privește soluția dată

cererii de intervenție – aceasta este corectă și este o consecință firească a respingerii

acțiunii, cererea de intervenție fiind una accesorie, formulată în favoarea pârâților

din cauză.

În acest caz nu se impunea

ca intervenientele să facă dovada calității de moștenitoare ale vânzătorului U.M.,

iar pe de altă parte calitatea lor de persoane îndreptățite, în accepțiunea Legii

nr. 10/2001 a fost irevocabil stabilită prin hotărârile judecătorești mai sus arătate.

Cât privește tardivitatea

notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, în anul 2005 aceasta

a fost corect reținută, întrucât Legea nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii

nr. 10/2001 sub aspectul prorogării termenelor de formulare a notificărilor.

Pe de altă parte, această

chestiune nici nu are relevanță de îndată ce prima instanță nu s-a oprit doar asupra

tardivității notificării, ci a analizat îndreptățirea reclamantului la restituirea

terenului cerut.

Apelul intervenientelor

a fost admis întrucât apărătorul intervenientelor a solicitat cheltuielile de judecată,

iar potrivit art. 274 C. proc. civ. se impunea admiterea cererii și obligarea reclamantului,

ca parte căzută în pretenții, la plata onorariului de apărător, în sumă de 400 RON.

Împotriva hotărârii Curții

de apel, a declarat recurs reclamantul S.D. care, în motivarea cererii sale a arătat

că suprafața de teren de 680 m.p. face parte din cei 1680 m.p., cumpărați prin actul

de vânzare-cumpărare din 1977.

În anul 1978, recurentul

a cedat Liceului N.T., situat în vecinătatea proprietății sale, suprafața de 680

m.p., iar diferența de 1.000 m.p. a fost vândută intimatului P.C.

Mai susține recurentul

că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimatului

P.C. nu îi sunt opozabile.

Solicită admiterea recursului,

casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel și admiterea acțiunii.

Examinând recursul sub

aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas

în pronunțare în ședința publică din 13 mai 2011, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302¹

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario,

dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, nu numai că

recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe

care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate

din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii

de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei

din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală

de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată

în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de motivare

a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înșiruire de fapte

și afirmații care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil

de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Cererea de recurs care

a învestit Înalta Curte cuprinde numai afirmații fără nicio precizare de natură

juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și fără o

minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței

și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Având în vedere că recursul

nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar

reclamantul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui cadru legal,

Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 83 din 17 martie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2011.