ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2974/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 31 din 1

februarie 2010 a Tribunalului Brașov, s-a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, instanța reținând că, prin ordonanța de reținere emisă la

data de 7 aprilie 2003 s-a dispus reținerea reclamantului pe o perioadă de 24

ore, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și tâlhărie, iar prin ordonanța

emisă de procuror la data de 8 aprilie 2003 s-a dispus arestarea preventivă a

acestuia pe perioada 8 aprilie 2003 - 12 aprilie 2003, pentru săvârșirea

infracțiunilor de violare de domiciliu, tâlhărie și viol, fiind emis mandat de

arestare. Măsura preventivă a fost prelungită în mod succesiv de Tribunalul

Brașov, începând cu data de 6 iunie 2003, pentru aceleași trei infracțiuni

pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, măsuri care au fost

menținute în căile de atac, măsura subzistând până la data de 11 august 2005.

Prin sentința

penală nr. 480/S din 8 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1416/2003 al Tribunalului

Brașov, s-a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, la pedeapsa de 7 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și la pedeapsa de 4 ani închisoare și

pedeapsa complementară de 2 ani, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, fiind aplicată

acestuia, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (1) C. pen. pedeapsa cea

mai grea, respectiv aceea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară.

Prin decizia penală

nr. 196/Ap din 13 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 1595/P/Ap/2004 al Curții

de Apel Brașov a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe,

care a fost desființată sub aspectul laturii penale și în urma rejudecării, s-a

dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, condamnarea

acestuia la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de violare

de domiciliu și la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de

tâlhărie, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, fiind totodată scăzută durata reținerii

și arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 și până la 11 august 2005 inclusiv.

Această decizie

a rămas definitivă prin respingerea recursurilor.

Prima instanță

a reținut că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 și urm.

C. proc. pen., pentru a se putea atrage răspunderea pârâtului pentru prejudiciile

cauzate prin privarea de libertate, întrucât, din actele procedurale prin care s-a

dispus privarea de libertate a reclamantului, rezultă că nu se poate disocia între

cele trei fapte menționate mai sus, în sensul că reținerea și arestarea ar fi fost

dispuse numai pentru săvârșirea infracțiunii de viol, pentru care acesta a fost

ulterior achitat.

S-a reținut că,

la baza măsurilor succesive de prelungire a stării de arest, a stat faptul că temeiurile

pentru care reclamantul a fost arestat, subzistau la fiecare dintre momentele în

care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică

a faptelor și cu probele administrate în cauză. Chiar dacă reclamantul a fost achitat

pentru săvârșirea infracțiunii de viol, măsurile privative de libertate luate împotriva

sa au avut caracter legal, în considerarea celorlalte două infracțiuni pentru care

a fost condamnat în mod definitiv.

S-a mai reținut

că reclamantul a formulat acțiune, înregistrată sub nr. 8613/197/2006 la Judecătoria

Brașov, dosar în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 6639/2007 a acelei instanțe,

prin care pârâtul a fost obligat să îi plătească acestuia suma de 100.000 RON reprezentând

daune morale, ca urmare a constatării încălcării prevederilor art. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, situație consacrată în mod definitiv prin sentința

penală nr. 1412 din 29 septembrie 2005 a Judecătoriei Brașov.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că art. 504 C. proc. pen. nu face

distincție între mai multe fapte și că a făcut plângere strict la acuzația de viol,

pentru care a fost achitat, deoarece a fost condamnat pentru fiecare acuzație separat,

iar în cauză a fost încălcat art. 143 C. proc. pen., care se referă strict la o

faptă și nu la mai multe fapte.

Prin decizia civilă

nr. 53/Ap din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, a fost respins apelul reclamantului,

instanța reținând că situația apelantului nu se încadrează în nici unul din cazurile

reglementate de art. 504 C. proc. pen., deoarece a fost reținut și trimis în judecată

pentru săvârșirea a trei infracțiuni, respectiv de viol, violare de domiciliu și

tâlhărie, iar, în condițiile în care, prin hotărâre penală definitivă s-a stabilit

vinovăția reclamantului pentru două dintre cele trei infracțiuni, respectiv pentru

violare de domiciliu și tâlhărie, acesta nu se poate prevala de faptul că perioada

reținerii în penitenciar se datorează exclusiv infracțiunii de viol.

Instanța a mai

reținut că, a disocia între cele trei fapte menționate, în sensul că reținerea și

arestarea ar fi fost dispuse numai pentru săvârșirea infracțiunii de viol, ar echivala

cu o apreciere asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive și de a distinge

acolo unde instanța penală nu a distins, iar, pe de altă parte, art. 148 C. proc.

pen. prevedea, la data luării măsurilor preventive, că arestarea inculpatului poate

fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 din același Cod. Din

conținutul încheierilor pronunțate de instanța de judecată, rezultă că temeiurile

pentru care reclamantul a fost arestat subzistau la fiecare dintre momentele în

care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică

a faptelor.

S-a concluzionat

că achitarea reclamantului pentru infracțiunea de viol nu are, prin urmare, consecință

asupra măsurilor privative de libertate luate împotriva sa, în considerarea celorlalte

două infracțiuni pentru care a fost condamnat definitiv.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamantul, fără a indica care este motivul de nelegalitate

incident, arătând că instanța de apel a omis faptul că procesul-verbal din data

de 6 aprilie 2003 a fost emis doar pentru acuzația de viol, iar la dosarul cauzei

există probe suficiente pentru a-i fi acordate despăgubiri morale și materiale,

raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Analizând recursul,

din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, pentru

considerentele ce succed:

Prevederile

art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție reprezintă cadrul

legal al reparării pagubelor materiale și a daunelor morale cauzate prin erori judiciare,

în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.

Art. 504 C. proc.

pen. stabilește, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată

definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Reclamantul nu

se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute strict și limitativ de acest text

de lege. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Din analizarea

cauzei în ansamblul ei, se constată că reclamantul a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea a trei infracțiuni aflate în concurs, săvârșite în aceeași împrejurare.

Prin decizia penală nr. 196 Ap din 13 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

Brașov s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de viol, însă, acesta a fost condamnat pentru infracțiunile de tâlhărie

și violare de domiciliu, dar, cu privire la faptele din urmă nu s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare.

Prin urmare, această

decizie nu stabilește caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate,

iar durata reținerii și arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 și până

la 11 august 2005 inclusiv, a fost totodată scăzută din pedeapsa cea mai grea aplicată.

Art. 504 C. proc.

pen. trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care circumscrie răspunderea statului

condiției ca eroarea judiciară produsă să excludă culpa în tot sau în parte a celui

care a suferit din cauza erorii produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prin

urmare, deși reclamantul a fost trimis în judecată pentru comiterea a trei infracțiuni,

iar prin hotărâre judecătorească s-a dispus achitarea sa pentru infracțiunea de

viol, acest fapt nu poate duce la concluzia că acesta a fost victima unei erori

judiciare, culpa sa pentru comiterea celorlalte două infracțiuni subzistând, nefiind

exclusă.

Art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale invocat de reclamant,

consacră dreptul la libertate și siguranță și prevede că „orice persoană are dreptul

la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția

următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...), c) dacă a fost arestat sau

reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune".

Din probele administrate

în cauză rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive

verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunilor" - de viol și tâlhărie, impunându-se

aducerea reclamantului în fața autorităților judiciare competente.

O disociere între

cele trei fapte, aflate în concurs real de infracțiuni, comise în aceeași împrejurare

și examinarea cauzei numai din perspectiva infracțiunii de viol, pentru care reclamantul

a fost achitat ulterior ar duce la reexaminarea cauzei penale în sine și prin aceasta,

încălcarea regulilor generale de competență materială, întrucât instanța civilă

nu poate aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive luate asupra

reclamantului și nici nu poate distinge între cele trei infracțiuni, atribut ce

aparține exclusiv instanței penale.

Așadar, instanța

civilă nu a făcut și nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereținând

o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale (de condamnare și de

achitare) pronunțate în privința inculpatului (reclamantul din prezenta cauză).

Mai mult, așa

cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, la baza măsurilor preventive

a stat faptul că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat subzistau indiferent

dacă acesta ar fi comis doar o singură infracțiune sau mai multe.

Deoarece există

o corelație directă între faptele comise de reclamant, reclamantul nu se poate prevala

de faptul că perioada reținerii s-ar datora exclusiv pentru săvârșirea infracțiunii

de viol. De altfel, din ordonanța de reținere reiese că erau îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 148 coroborate cu dispozițiile art. 143 C. proc. pen., întrucât

inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, era recidivist, iar lăsarea sa în

libertate prezenta un pericol social.

Așadar, pentru

motivele arătate, se constată că în mod corect, ambele instanțe civile au analizat

cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. și au apreciat printr-o motivare concisă

că reclamantul are nu dreptul la repararea pagubei în temeiul dispozițiilor acestui

text de lege.

Astfel, atât în

raport de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătorești pronunțate în

cauză, cât și ale art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art. 5 din CEDO, se constată

că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind

eroarea judiciară.

Pentru toate aceste

considerente, ce vin în completarea deciziei atacate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 53 Ap din 29 aprilie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 martie 2011.