ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2974/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 31 din 1 februarie 2010 a Tribunalului Brașov, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța reținând că, prin ordonanța de reținere emisă la data de 7 aprilie 2003 s-a dispus reținerea reclamantului pe o perioadă de 24 ore, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și tâlhărie, iar prin ordonanța emisă de procuror la data de 8 aprilie 2003 s-a dispus arestarea preventivă a acestuia pe perioada 8 aprilie 2003 - 12 aprilie 2003, pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu, tâlhărie și viol, fiind emis mandat de arestare.

Măsura preventivă a fost prelungită în mod succesiv de Tribunalul Brașov, începând cu data de 6 iunie 2003, pentru aceleași trei infracțiuni pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, măsuri care au fost menținute în căile de atac, măsura subzistând până la data de 11 august 2005. Prin sentința penală nr. 480/S din 8 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1416/2003 al Tribunalului Brașov, s-a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și la pedeapsa de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară de 2 ani, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de viol, fiind aplicată acestuia, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (1) C. pen. pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară. Prin decizia penală nr. 196/Ap din 13 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 1595/P/Ap/2004 al Curții de Apel Brașov a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, care a fost desființată sub aspectul laturii penale și în urma rejudecării, s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, condamnarea acestuia la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de violare de domiciliu și la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, fiind totodată scăzută durata reținerii și arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 și până la 11 august 2005 inclusiv.

Această decizie a rămas definitivă prin respingerea recursurilor. Prima instanță a reținut că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 și urm. C. proc. pen., pentru a se putea atrage răspunderea pârâtului pentru prejudiciile cauzate prin privarea de libertate, întrucât, din actele procedurale prin care s-a dispus privarea de libertate a reclamantului, rezultă că nu se poate disocia între cele trei fapte menționate mai sus, în sensul că reținerea și arestarea ar fi fost dispuse numai pentru săvârșirea infracțiunii de viol, pentru care acesta a fost ulterior achitat. S-a reținut că, la baza măsurilor succesive de prelungire a stării de arest, a stat faptul că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat, subzistau la fiecare dintre momentele în care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică a faptelor și cu probele administrate în cauză.

Chiar dacă reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de viol, măsurile privative de libertate luate împotriva sa au avut caracter legal, în considerarea celorlalte două infracțiuni pentru care a fost condamnat în mod definitiv. S-a mai reținut că reclamantul a formulat acțiune, înregistrată sub nr. 8613/197/2006 la Judecătoria Brașov, dosar în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 6639/2007 a acelei instanțe, prin care pârâtul a fost obligat să îi plătească acestuia suma de 100.000 RON reprezentând daune morale, ca urmare a constatării încălcării prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație consacrată în mod definitiv prin sentința penală nr. 1412 din 29 septembrie 2005 a Judecătoriei Brașov.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că art. 504 C. proc. pen. nu face distincție între mai multe fapte și că a făcut plângere strict la acuzația de viol, pentru care a fost achitat, deoarece a fost condamnat pentru fiecare acuzație separat, iar în cauză a fost încălcat art. 143 C. proc. pen., care se referă strict la o faptă și nu la mai multe fapte. Prin decizia civilă nr. 53/Ap din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, a fost respins apelul reclamantului, instanța reținând că situația apelantului nu se încadrează în nici unul din cazurile reglementate de art. 504 C. proc.

pen., deoarece a fost reținut și trimis în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni, respectiv de viol, violare de domiciliu și tâlhărie, iar, în condițiile în care, prin hotărâre penală definitivă s-a stabilit vinovăția reclamantului pentru două dintre cele trei infracțiuni, respectiv pentru violare de domiciliu și tâlhărie, acesta nu se poate prevala de faptul că perioada reținerii în penitenciar se datorează exclusiv infracțiunii de viol. Instanța a mai reținut că, a disocia între cele trei fapte menționate, în sensul că reținerea și arestarea ar fi fost dispuse numai pentru săvârșirea infracțiunii de viol, ar echivala cu o apreciere asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive și de a distinge acolo unde instanța penală nu a distins, iar, pe de altă parte, art. 148 C. proc.

pen. prevedea, la data luării măsurilor preventive, că arestarea inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 din același Cod. Din conținutul încheierilor pronunțate de instanța de judecată, rezultă că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat subzistau la fiecare dintre momentele în care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică a faptelor. S-a concluzionat că achitarea reclamantului pentru infracțiunea de viol nu are, prin urmare, consecință asupra măsurilor privative de libertate luate împotriva sa, în considerarea celorlalte două infracțiuni pentru care a fost condamnat definitiv.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, fără a indica care este motivul de nelegalitate incident, arătând că instanța de apel a omis faptul că procesul-verbal din data de 6 aprilie 2003 a fost emis doar pentru acuzația de viol, iar la dosarul cauzei există probe suficiente pentru a-i fi acordate despăgubiri morale și materiale, raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, pentru considerentele ce succed: Prevederile art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale și a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.

Art. 504 C. proc. pen. stabilește, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Reclamantul nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute strict și limitativ de acest text de lege. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Din analizarea cauzei în ansamblul ei, se constată că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni aflate în concurs, săvârșite în aceeași împrejurare.

Prin decizia penală nr. 196 Ap din 13 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Brașov s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol, însă, acesta a fost condamnat pentru infracțiunile de tâlhărie și violare de domiciliu, dar, cu privire la faptele din urmă nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, această decizie nu stabilește caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, iar durata reținerii și arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 și până la 11 august 2005 inclusiv, a fost totodată scăzută din pedeapsa cea mai grea aplicată. Art. 504 C. proc. pen.

trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care circumscrie răspunderea statului condiției ca eroarea judiciară produsă să excludă culpa în tot sau în parte a celui care a suferit din cauza erorii produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prin urmare, deși reclamantul a fost trimis în judecată pentru comiterea a trei infracțiuni, iar prin hotărâre judecătorească s-a dispus achitarea sa pentru infracțiunea de viol, acest fapt nu poate duce la concluzia că acesta a fost victima unei erori judiciare, culpa sa pentru comiterea celorlalte două infracțiuni subzistând, nefiind exclusă. Art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale invocat de reclamant, consacră dreptul la libertate și siguranță și prevede că „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...), c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune". Din probele administrate în cauză rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunilor" - de viol și tâlhărie, impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților judiciare competente.

O disociere între cele trei fapte, aflate în concurs real de infracțiuni, comise în aceeași împrejurare și examinarea cauzei numai din perspectiva infracțiunii de viol, pentru care reclamantul a fost achitat ulterior ar duce la reexaminarea cauzei penale în sine și prin aceasta, încălcarea regulilor generale de competență materială, întrucât instanța civilă nu poate aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive luate asupra reclamantului și nici nu poate distinge între cele trei infracțiuni, atribut ce aparține exclusiv instanței penale. Așadar, instanța civilă nu a făcut și nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereținând o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale (de condamnare și de achitare) pronunțate în privința inculpatului (reclamantul din prezenta cauză).

Mai mult, așa cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, la baza măsurilor preventive a stat faptul că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat subzistau indiferent dacă acesta ar fi comis doar o singură infracțiune sau mai multe. Deoarece există o corelație directă între faptele comise de reclamant, reclamantul nu se poate prevala de faptul că perioada reținerii s-ar datora exclusiv pentru săvârșirea infracțiunii de viol. De altfel, din ordonanța de reținere reiese că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 coroborate cu dispozițiile art. 143 C. proc. pen., întrucât inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, era recidivist, iar lăsarea sa în libertate prezenta un pericol social.

Așadar, pentru motivele arătate, se constată că în mod corect, ambele instanțe civile au analizat cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. și au apreciat printr-o motivare concisă că reclamantul are nu dreptul la repararea pagubei în temeiul dispozițiilor acestui text de lege. Astfel, atât în raport de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, cât și ale art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art. 5 din CEDO, se constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind eroarea judiciară. Pentru toate aceste considerente, ce vin în completarea deciziei atacate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 53 Ap din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.