ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1923/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1923/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea

înregistrată sub nr. 4523/30/2009 la Tribunalul Timiș, secția civilă (ca urmare

a scoaterii de pe rolul secției de contencios-administrativ a dosarului nr. 1620/30/2009

și trimiterii lui spre competență soluționare secției civile a tribunalului),

reclamanții V.I. și V.I.T. au solicitat obligarea pârâtului ca în baza Legii nr.

10/2001 să emită dispoziție de restituire în natură a apartamentelor nr. 2 și 5

situate în Timișoara, str. Paris, la demisol, înscrise în CF Timișoara.

Prin decizia civilă nr.

3233/30/2006 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, s-a constatat că imobilul

situat în Timișoara, str. Paris a fost preluat de stat fără titlu; de asemenea,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul

nr. 5 din imobil. Prin decizia civilă nr. 1254 din 28 noiembrie 2007,

pronunțată de aceeași instanță, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 2 din imobil.

Prin sentința civilă nr.

2231/PI din 06 noiembrie 2009 Tribunalul Timiș a respins ca nefondată cererea

de chemare în judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a avut în vedere, în principal, că pe rolul

instanțelor de judecată este înregistrată și cererea reclamanților privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4

din același imobil, litigiu ce nu a fost soluționat în mod irevocabil.

În aceste condiții, a

apreciat instanța, devin incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată, norme ce instituie un caz de suspendare de drept a

procedurii administrative declanșate cu privire la imobilul în litigiu, până la

soluționarea irevocabilă a cererii de nulitate absolută, astfel că unitatea

notificată nu poate fi obligată să continue procedura administrativă astfel

suspendată.

Împotriva sentinței

au declarat apel (calificat ca atare de instanță în baza art. 282 alin. (1) C. proc.

civ.) reclamanții, care au solicitat schimbarea acesteia în sensul admiterii

acțiunii.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 67 din 17 martie 2010, a admis

apelul declarat de reclamanții V.I. și V.I.T. și, în consecință, a admis

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să

emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a

apartamentului nr. 2 (demisol) din Timișoara, str. Paris, înscris în CF

Timișoara și, respectiv, a apartamentului nr. 5 (demisol) din Timișoara, str.

Paris, înscris în CF Timișoara.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanții au

solicitat ca pârâtul să fie obligat la emiterea, în baza Legii nr. 10/2001, a

dispoziției de restituire în natură a două apartamente din imobilul solicitat

spre restituire prin notificarea din anul 2001, apartamente ce au făcut

obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, irevocabil constatate ca fiind

nule absolut.

În consecință,

cererea a fost formulată concis și fără echivoc, în mod nejustificat reținând

prima instanță că formularea cererii ar fi „prolixă și eliptică, care în plan

procesual a generat dificultăți în decelarea interesului procesual alegat”

(dosar primă instanță).

Dincolo de afirmatele

dificultăți, instanța a reținut în mod corect că unul dintre principiile ce

guvernează procesul de soluționare a notificărilor este cel al prevalentei

restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, principiu

consacrat de dispozițiile art. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 (în vigoare la

data înregistrării cererii - cu privire la apartamentele nr. 2 și 5 – dosar nr.

1620/30/2009 al Tribunalului Timiș).

Instanța a ignorat,

însă, principiul celerității soluționării notificărilor, expres prevăzut de lit.

b) din art. 1 al aceluiași capitol din H.G. nr. 250/2007, precum și finalitatea

adoptării Legii nr. 10/2001 - repararea prejudiciului cauzat foștilor

proprietari prin abuziva preluare a imobilelor ce le-au avut în proprietate.

Astfel, reclamanții

au solicitat restituirea în natură a imobilului în care se află cele două

apartamente încă din anul 2001 (dosar nr. 1620/30/2009).

Întrucât,

apartamentele din imobil (inclusiv cele în litigiu) fuseseră înstrăinate și

reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de

înstrăinare, față de dispozițiile art. 46 alin. (2) din legea specială,

procedura administrativă a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a

cererilor în constatarea nulității.

Ulterior, prin

decizia civilă nr. 767 din 12 septembrie 2007 (care a constatat și preluarea

fără titlu a întregului imobil - obiect al notificării) și, respectiv, prin

decizia civilă nr. 1254 din 28 noiembrie 2007, ambele pronunțate de Curtea de

Apel Timișoara și ambele irevocabile, s-a constatat nulitatea absolută a

înstrăinării apartamentelor nr. 5 și 2 din imobil (dosar nr. 1620/30/2009).

Aceste împrejurări nu

au fost contestate în cauză, după cum nu s-a contestat nici înregistrarea de

către reclamanți la persoana notificată a cererii de emitere a unei dispoziții

prin care să se dispună restituirea în natură a celor două apartamente (dosar).

Revenind la

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la suspendarea

procedurii administrative și raportându-le la finalitatea adoptării legii,

instanța de apel a apreciat că susmenționata normă trebuie interpretată ca

producând efecte juridice în favoarea persoanelor îndreptățite la măsuri

reparatorii, în speță, la restituirea în natură a imobilelor.

Aceasta, pentru că un

apartament înstrăinat nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001 și, deci, nici

susceptibil de restituire astfel că, o notificare vizând un atare imobil nu va

fi soluționată favorabil.

Pentru a face

posibilă restituirea, legea specială interzice persoanei deținătoare să emită o

decizie sau dispoziție cât timp pe rolul instanțelor este înregistrată cerere

prin care notificatorul tinde la modificarea regimului juridic al imobilului,

regim de imobil liber, susceptibil de restituire.

În cauză, reclamanții

s-au adresat instanței de judecată solicitând această schimbare de regim

juridic al apartamentelor (prin cererile în constatarea nulității absolute a

înstrăinării apartamentelor nr. 2 și 5) în anul 2002 (dosar nr. 1620/30/2009)

și au obținut schimbarea și calificarea ca fiind libere a apartamentelor, în

anul 2007.

Cum aceste

apartamente au fost vândute prin contracte de vânzare-cumpărare distincte unor

persoane fizice diferite, și cum, ulterior, ele au devenit libere în sensul

legii, a condiționa accesul reclamanților - persoane îndreptățite la beneficiul

restituirii lor în natură de finalizarea litigiului vizând contractul de

vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4 din imobil (cum au procedat persoana

notificată și prima instanță) echivalează nu doar cu o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în contradicție cu

finalitatea adoptării legii, ci și cu încălcarea principiului celerității

soluționării notificărilor mai sus arătat.

Câtă vreme statul

care a preluat întregul imobil fără titlu a procedat la înstrăinarea succesivă

a apartamentelor - unități locative distincte - nu există nici un temei legal

ca acele apartamente, devenite susceptibile de restituire, să nu poată fi

restituite separat, pe măsură ce regimul lor juridic devine cel de apartamente

libere în sensul legii. Dimpotrivă, o atare amânare este de natură să împiedice

accesul reclamanților la beneficiul legii.

În consecință, pentru

considerentele mai sus arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., văzând că

pârâtul Municipiul Timișoara este reprezentat de primarul căruia îi revine

atribuția de emitere a dispozițiilor de retrocedare în natură conform

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța a admis apelul

declarat de reclamanții V.I. și V.I.T. împotriva sentinței civile nr. 2231/PI

din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, a schimbat în tot sentința și, în

consecință, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți; a

obligat pârâtul să emită dispoziții în baza Legii nr. 10/2001 de restituire în

natură a apartamentului nr. 2 (demisol) din Timișoara, str. Paris, înscris în

CF Timișoara și, respectiv, a apartamentului nr. 5 (demisol) din Timișoara,

str. Paris, înscris în CF Timișoara.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Municipiul Timișoara prin Primar, criticând-o din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

În cauză, cadrul

procesual nu a fost corect stabilit, întrucât calitate procesuală pasivă are

Primarul Municipiului Timișoara și nu Municipiul Timișoara prin Primar,

primarul fiind emitentul actului - dispoziția de admitere sau de respingere a

notificării - și nu Municipiul Timișoara, chiar reprezentat de Primar. Potrivit

Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, coroborat cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, instituția primarului este subiect de drept având calitate

procesuală pasivă. Prin urmare, față de aceste susțineri se impune casarea cu

trimitere spre rejudecare a cauzei la Tribunalul Timiș, pentru stabilirea cadrului procesual corect față de obiectul cauzei, prin

introducerea în cauză în calitate de pârât a Primarului Municipiului Timișoara.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel este nelegală și netemeinică, instanța neținând cont de

probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care, în mod greșit a admis

apelul formulat de reclamanții V.

Având în vedere

faptul că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtului la

emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentelor nr. 2 și nr. 5

(demisol) din imobilul situat în Timișoara str. Paris, înscris în CF Timișoara

și raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează

situația imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, urmează a se constata că este prematură introducerea

prezentei acțiuni, întrucât potrivit art. 46 din sus amintita lege „în cazul

acțiunilor formulate potrivit art. 45 procedura de restituire pe calea

administrativă este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin

hotărâre judecătorească definitivă irevocabilă”.

În speță, obiectul

notificării îl constituie restituirea în natură a imobilului situat în

Timișoara, str. Paris. Pe rolul instanțelor judecătorești există mai multe

litigii vizând anularea contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele

din imobil. Este adevărat că există hotărâri definitive și irevocabile privind

anularea contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele nr. 2 și 5,

restul acțiunilor vizând celelalte apartamente din imobil și care sunt în curs

de soluționare.

Notificarea formulată

de reclamanți vizează întregul imobil, iar soluționarea acesteia obligatoriu nu

poate fi parțială, fiind necesară emiterea unei dispoziții pentru întregul

mobil. De altfel, în situația în care s-ar emite o dispoziție urmare deciziei

pronunțate le Curtea de Apel Timișoara, care să vizeze restituirea în natură a

apartamentelor nr. 2 și 5 - demisol s-ar încălca prevederile art. 46 din Legea nr.

10/2001, privind suspendarea procedurii administrative de soluționare până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunilor de constatare a nulității

contractelor de înstrăinare.

Pentru toate aceste

motive se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești

atacate, iar în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului

formulat de reclamanți, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii.

În recurs, intimații

reclamanți V.I. și V.I.T. au depus la dosar Dispoziția nr. 1480 din 06 august 2010

emisă de Primarul Municipiului Timișoara, prin care a executat de bună voie

dispozitivul deciziei nr. 67 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă, ce face obiectul recursului de față.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens

în care reține următoarele:

Referitor la prima

critică, vizând stabilirea cadrului procesual corect față de obiectul cauzei,

Înalta Curte constată că recurentul pârât Municipiul Timișoara prin Primar nu a

formulat o asemenea critică în apel, la adresa sentinței primei instanțe în

care a figurat ca pârât, raportul juridic dedus judecății fiind legat între

reclamanți și această instituție, în calitate de pârât, nu a declarat apel -

sub acest aspect și nici nu a invocat această chestiune pe calea întâmpinării,

pe care nu a înțeles să o formuleze în calea de atac a apelului.

Conform art. 299 C.

proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia curții de apel,

iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, astfel încât, este

inadmisibil motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru

prima dată o critică care nu a fost invocată în apel.

Critica vizând

netemeinicia hotărârii recurate și anume, instanța de apel nu a ținut cont de

probatoriul administrat în cauză, nu poate fi valorificată pe calea recursului,

respectiv în cadrul controlului de nelegalitate asupra hotărârii atacate, în

condițiile în care cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

era abrogat cu mult timp înaintea pronunțării deciziei curții de apel.

Reanalizarea

probatoriului deja administrat implică un control de netemeinicie a hotărârii

atacate, ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în

atribuțiile instanței de recurs.

Referitor la

susținerea recurentului pârât, privind prematuritatea introducerii prezentei

acțiuni, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001

privind suspendarea procedurii administrative până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a acțiunilor de constatare a nulității contractelor de

înstrăinare, Înalta Curte constată că nu este fondată, întrucât nu există o

dispoziție legală care să condiționeze accesul reclamanților - persoane

îndreptățite la beneficiul restituirii celor două apartamente devenite libere,

în natură, de finalizarea litigiului vizând contractul de vânzare-cumpărare a

apartamentului nr. 4 din imobil, așa cum greșit au procedat persoana notificată

și prima instanță.

Cum apartamentele în

litigiu au fost vândute prin contracte de vânzare-cumpărare distincte unor

persoane fizice diferite, și cum, ulterior, ele au devenit libere în sensul

legii, această condiționare echivalează nu doar cu o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 și în contradicție cu finalitatea

adoptării legii speciale, ci și cu încălcarea principiului celerității

soluționării notificărilor.

Așa cum în mod corect

a statuat și instanța de apel, câtă vreme statul care a preluat întregul imobil

fără titlu a procedat la înstrăinarea succesivă a apartamentelor - unități

locative distincte - nu există nici un temei legal ca acele apartamente,

devenite susceptibile de restituire, să nu poată fi restituite separat, pe

măsură ce regimul lor juridic devine cel de apartamente libere în sensul legii.

Dimpotrivă, o atare amânare este de natură să împiedice accesul reclamanților

la beneficiul legii speciale.

Mai mult, critica

formulată în acest sens a devenit superfluă și fără obiect, în condițiile în

care, pe parcursul soluționării prezentei cauze în recurs, intimații reclamanți

V.I. și V.I.T. au depus la dosar Dispoziția nr. 1480 din 06 august 2010 emisă

de Primarul Municipiului Timișoara, prin care acesta a executat de bună voie dispozitivul

deciziei nr. 67 din 17 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ce

face obiectul recursului de față.

În consecință, având

în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

Timișoara prin Primar, ca nefondat, apreciind că nu este incident niciunul

dintre motivele de nelegalitate invocate sau dintre cele expres reglementate de

art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara împotriva deciziei nr. 67 din

17 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 martie 2011.