ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5853/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5853/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, reclamanții A.R.A., B.G.I., C.G.B.,

C.C., G.D., G.C., L.I., M.A., R.C.C., T.F.A. și G.B.V. au chemat în judecată pe

pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

Universitatea S.H. București, solicitând să fie obligați pârâții să elibereze

diploma de licență ca urmare a promovării examenului de licență sesiunea iunie

2009.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au susținut că sunt absolvenți ai Universității S.H. București și cu

toate că au promovat examenul de licență susținut în luna iunie 2009, cele două

pârâte refuză să elibereze diploma de licență.

Pârâta Universitatea S.H.

București a depus întâmpinare și a solicitat chemarea în garanție a Ministerului

Educației și Cercetărilor, întrucât acesta are atribuții în eliberarea diplomelor

de licență.

Hotărârea instanței de

fond

Prin decizia nr. 420/2012

din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ

și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții A.R.A., B.G.I., C.G.B., C.C.,

G.D., G.C., L.I., M.A., R.C.C., T.F.A. și G.B.V., în contradictoriu cu pârâta Universitatea

S.H. și chematul în garanție Ministerul Educației ,Cercetării, Tineretului și Sportului,

precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H.,

a respins excepțiile invocate ca nefondate, a obligat pârâta Universitatea S.H.

la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă pentru fiecare

reclamant și a obligat chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă

a hotărârii să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamanți

sub sancțiunea plății a câte 50 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea

obligației, pentru fiecare reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, din adeverințele emise de pârâta Universitatea

S.H., rezultă că reclamanții au fost admiși să susțină examenul de licență în sesiunea

iunie 2009, examen pe care l-au și promovat, astfel că în mod justificat li s-au

eliberat adeverințe din care rezultă că sunt licențiați în drept.

Referitor la specializarea

urmată de reclamanți pentru care instituția de învățământ nu are autorizare sau

acreditare provizorie, Curtea a constatat că prin metodologia organizării și desfășurării

examenelor de finalizare a studiilor, aceasta a informat opinia publică despre faptul

că Universitatea S.H. are acreditate sau autorizate toate specializările din cadrul

facultăților sale.

Din dispozițiile art.

2 din Regulamentul de organizare și funcționare emis de universitate, rezultă că

Universitatea S.H. organizează formele de învățământ la distanță și cu frecvență

redusă, respectând prevederile din Legea învățământului nr. 84/1995. În art. 4 din

Regulament se definește noțiunea învățământului la distanță, formă de învățământ

absolvită de reclamant din prezenta cauză.

Din probele analizate

mai sus rezultă că reclamanții au urmat cursurile organizate de pârâtă și sunt licențiați,

motiv pentru care sunt îndreptățiți să li se elibereze diplomele de licență.

Curtea a reținut că, pentru

tipărirea diplomelor de licență, instituția de învățământ superior are nevoie de

avizul ministerului și, în baza art. 63 C. proc. civ., a admis cererea de chemare

în garanție și a obligat chematul în garanție Ministerului Educației și Cercetărilor

să aprobe tipărirea formularelor pentru diplomele de licență ale reclamanților.

Având în vedere că pentru

eliberarea actelor respective este nevoie de avizul chematului în garanție, Curtea

l-a obligat pe acesta să își îndeplinească obligația sub sancțiunea plății sumei

de câte 50 RON pentru fiecare zi de întârziere pentru fiecare reclamant.

Curtea a respins ca nefondate

excepțiile invocate având în vedere prevederile legale incidente care stabilesc

obligațiile chematului în garanție, cât și calitatea reclamanților de absolvenți

ai universității respective, aceștia având calitatea de a formula acțiunea de față.

Calea de atac exercitată

în cauză

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

În primul motiv de recurs,

încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat

faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor

judecătorești.

Mai precis, instanța

de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare

și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare

la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a

se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor

și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ

superior, competență care aparține doar ministerului recurent și

ARACIS.

În cel de-al doilea motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei

instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată legii și materialului

probator administrat de părți, în sensul că, metodologia unei persoane juridice

de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor și hotărârilor

de guvern incidente în domeniul organizării și funcționării învățământului superior.

Recurentul a susținut

că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H.

a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare,

fără a ține cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenților

care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o formă de învățământ

acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare

și în consecință nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat

de tipizate a diplomelor de licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare

la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

Procedura în fața instanței

de recurs

La termenul de judecată

din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Galați

de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect, instanța

de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159

alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general,

material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Investită cu soluționarea

cauzei, Curtea de Apel Galați nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să

judece pricina.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3)

C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă,

hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței

competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta

Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost

respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV

din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Așadar, având în vedere

că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca,

din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate

motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ

și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât

privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în

principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomelor

de licență către reclamanți.

Pârâta Universitatea S.H.

din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include

în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale

care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare

prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt

incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de

la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale.

Reclamanții au optat pentru

instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Participarea în proces,

în calitate de chemat în garanție a Ministerului Educației, Tineretului și Sportului

nu poate determina aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea

de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul

unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care

operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și

art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest considerent,

calitatea chematului în garanție, de organ al administrației publice centrale, nu

poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenței materiale de soluționare

a cauzei, care se determină pe baza obiectului și părților din raportul dedus judecății

prin cererea principală de chemare în judecată.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și

va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (reorganizat ca Minister

al Educației Naționale,

în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației

publice centrale și pentru modificarea unor acte normative) împotriva deciziei

nr. 420/2012 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie

2013.