ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5291/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel T., secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, reclamanta SC B.C. SA a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului (fostul Minister al Industriei și Resurselor), cu revenirea la situația anterioară de carte funciară - în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului în litigiu - și recunoașterea dreptului reclamantei de administrare asupra căii ferate industriale amplasate pe terenul respectiv.

Instanța reține că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului, s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra unei suprafețe totale de 19.417 m.p., identificate conform anexei la certificat. Instanța reține, totodată, că imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producție cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafață totală de 9.417 m.p. Conform extrasului C.F. T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv. Cu privire la cererea de suspendare a judecății în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanța reține că reclamanta SC B.C.

SA a invocat excepția de nelegalitate a ordinului emis de Ministerul Industriei și Resurselor, solicitând, conform art. 4 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, text conform căruia „în acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza". Instanța constată însă că în speță sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea nr. 554/2004, care prevăd că „suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța În fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze", având în vedere faptul că instanța competentă să soluționeze această excepție de nelegalitate este Curtea de Apel T., fiind în discuție un ordin emis de o autoritate centrală (respectiv de Ministerul Industriei și Resurselor), în condițiile în care reclamanta are sediul în circumscripția Curții de Apel T.. Prin urmare, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea nr. 554/2004, instanța va respinge cererea de suspendare a judecății în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cu privire la fondul excepției de nelegalitate, instanța reține că reclamanta SC B.C. SA a invocat la termenul din 21 noiembrie 2008 - conform înscrisului atașat la dosar - excepția de nelegalitate a ordinului emis de Ministerul Industriei și Resurselor. Conform motivării excepției de nelegalitate, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului și prin ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei și Resurselor s-a transmis în proprietatea pârâtei SC E. E. SA o suprafață totală de 19.417 m.p. teren, în considerarea documentației depuse de către pârâtă, documentație care nu îndeplinește cerințele legale de formă și fond pentru a putea constitui temei al emiterii actului de proprietate atacat.

Instanța constată că prin ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei și Resurselor s-a constituit comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA. Art. 2 din ordin a indicat actul normativ care reglementează atribuțiile acestei comisii, iar art. 3 din ordin prevede că această comisie își asumă responsabilitatea legalității operațiunilor de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA. Având în vedere conținutul ordinului nr. 5343/2003, instanța constată că prin acest act administrativ s-a constituit comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA. Așadar, prin acest act nu s-au stabilit și nici nu au fost evaluate terenurile aflate în patrimoniul pârâtei, aceste operațiuni fiind în competența comisiei constituite în baza acestui ordin.

În consecință, instanța nu poate reține că prin ordinul nr. 5343/2003 - a cărui nelegalitate se invocă - s-au delimitat și evaluat terenurile proprietatea pârâtei. Pe de altă parte, având în vedere conținutul ordinului nr. 5343/2003, instanța observă că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate privind acest ordin, ci numai motive de nelegalitate referitoare la documentația depusă de pârâta SC E. E. SA în dovedirea proprietății asupra terenurilor cu privire la care pretinde să i se emită certificatul de stabilire a dreptului de proprietate. Or, aceste chestiuni - referitoare la legalitatea dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor ce fac obiectul certificatului atacat, precum și motivele de nelegalitate privind documentația pe baza căreia s-a emis acest certificat - fac obiectul acțiunii principale, iar nu al excepției de nelegalitate, care a vizat nelegalitatea ordinului nr. 5343/2003.

Instanța constată, așadar, că nu au fost invocate de către reclamantă motive de nelegalitate privind ordinul nr. 5343/2003 - care reglementează modul de constituire a comisiei de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei - în condițiile în care reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate privind componența sau modalitatea de desemnare a acestei comisii, acestea fiind chestiunile reglementate prin ordinul a cărui nelegalitate se invocă. În consecință, instanța reține că excepția de nelegalitate a ordinului nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei și Resurselor nu este întemeiată, urmând a fi respinsă cu această motivare. Cu privire la cererea principală formulată de reclamanta SC B.C.

SA, instanța constată că pârâta a invocat, prin întâmpinarea depusă la termenul din 2 decembrie 2004, excepția tardivității introducerii acțiunii. Excepția tardivității introducerii acțiunii a fost invocată și de pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului, prin întâmpinarea depusă la termenul din 3 martie 2005, excepția tardivității introducerii acțiunii. În consecință, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța urmează a examina cu prioritate această excepție, care face inutilă examinarea fondului litigiului.

Examinând excepția tardivității introducerii acțiunii, instanța reține că această excepție a fost motivată pe împrejurarea că actul a cărui anulare a solicitat-o reclamanta - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului - a fost emis în 14 aprilie 2003, iar acțiunea a fost introdusă la data de 28 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Instanța reamintește că imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producție cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafață totală de 9.417 m.p.

Conform extrasului C.F. T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv. Așadar, instanța reține că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului - a fost înscris în C.F. T. cel puțin de la data de 2 iulie 2003, prin încheierea C.F. În privința dispozițiilor legale aplicabile, instanța reține că acțiunea judiciară a fost introdusă de reclamantă la data de 28 septembrie 2004, când erau în vigoare dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990. Instanța reține că Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 a fost abrogată la intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege ce a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării în M. Of.

al României, Partea 1 a Legii nr. 554/2004, fiind publicată în M. Of., Partea I, nr. 1154/7.12.2004. Conform art. 27 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței”.

În raport cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 554/2004, instanța reține că sunt aplicabile acțiunii introdusă de reclamantă dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta". Conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere". În prezenta cauză, instanța constată că reclamantei nu i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 aprilie 2003, deoarece reclamanta nu era destinatara acestui act, fiind un terț pretins vătămat prin emiterea acestuia act administrativ.

Pe de altă parte, instanța constată că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului - a fost înscris în C.F. cel puțin de la data de 2 iulie 2003, prin încheierea C.F.

În privința efectelor înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în C.F., instanța precizează că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare din 13 martie 1996, astfel cum a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 201/3.03.2006, „înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor". În raport cu această reglementare, rezultă că reclamanta avea posibilitatea de a lua cunoștință despre înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului în litigiu începând de la data de 2 iulie 2003, acesta fiind momentul de la care se poate considera că reclamanta a luat cunoștință de actul administrativ a cărui anulare o solicită.

În raport cu această dată, întrucât procedura prealabilă a fost declanșată abia în luna septembrie 2004, astfel cum rezultă din răspunsul Ministerului Economiei și Comerțului la plângerea prealabilă, atașat din Dosarul conexat nr. 10.527 din 25 noiembrie 2004, instanța constată că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 5 alin. (1) și (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 în privința termenelor de solicitare a anulării certificatului în litigiu, motiv pentru care va admite excepția tardivității acțiunii invocată de SC E. E. SA și de Ministerul Economiei și Comerțului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC B.C. SA criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurenta reclamantă a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis excepția invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca tardiv formulată întrucât nu i s-a comunicat actul administrativ atacat de care a luat cunoștință abia în cursul anului 2004 când s-a produs împiedicarea folosirii căii ferate și a avut loc schimbul de adrese cu SC E. E. SA T. despre care atunci a aflat că este proprietara terenului în discuție. Au susținut, de asemenea că la data eliberării certificatului de proprietate nu le-a fost solicitat acordul de vecinătate de către SC E.E. SA, acord absolut necesar în vederea eliberării certificatului de proprietate. Recurenta a contestat faptul că termenul de un an prevăzut de lege începe să curgă de la data înscrierii C.F.

pe considerentul că opozabilitatea față de terți ca principiu al sistemului de publicitate imobiliară nu are menirea de a reprezenta momentul începerii unui termen procedural sau procesual o reprezintă forma de protecție a dreptului de proprietate a titularilor dreptului și a terților care ar putea deveni titularii acestui drept. De asemenea, opozabilitatea nu reprezintă o formă de comunicare a modificării proprietarului în cartea funciară ori o formă de publicitate similară comunicării actelor administrative și nu este recunoscută „ope legis” ca formă de începere a curgerii termenelor, așa cum este, de exemplu, prezumată cunoașterea legii ca urmare a publicării în M. Of. Cu atât mai mult cu cât coexista și C.F.

T., ceea ce conduce la ideea unei excepții de la principiul comun al opozabilității. Ideea era că există o nouă C.F. pentru altă cale ferată și doar când s-a produs împiedicarea am putut să luam la cunoștință de situația reală. Prezumția opozabilității și luării la cunoștință trebuie să fie efectivă și fără dubii, ori în speță existau cele două cărți funciare, ceea ce elimina prezumția. Sub aspectul excepției de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a analizat pe fond excepția deoarece se impunea trimiterea spre soluționare la instanța competentă. A formulat critici privind temeinicia acestui ordin susținând că a fost emis fără respectarea prevederilor legale în materie deoarece se impunea să conțină dispoziții clare privind atribuțiile comisiei în ceea ce privește verificarea legalității actului administrativ atacat.

În fine recurenta a expus critici privind legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate care se regăsesc și în cererea de chemare în judecată. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la criticile privind excepția de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 emis de ministrul industriei și resurselor în sensul că instanța ar fi trebuit să suspende soluționarea cauzei și să trimită excepția la instanța competentă. Potrivit dispozițiilor art. 4 suspendare cauzei nu se dispune în cazul în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze.

Or, în cauză, instanța sesizată cu excepția a fost Curtea de Apel T., secția de contencios, administrativ și fiscal, iar ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată respectiv ordinul nr. 5343/2003 a fost emis de o autoritate centrală, ceea ce atrage competența de soluționare a Curții de Apel, secția de contencios, administrativ și fiscal, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în concret a Curții de Apel T. având în vedere sediul reclamantei SC B.C. SA. În ceea ce privește soluționarea excepției de nelegalitate pe fond, instanța de fond a respins-o motivat de faptul ca, prin ordinul nr. 5343/2003 nu s-au delimitat și evaluat terenurile subscrisei, ci doar s-a constituit comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate in patrimoniul SC E.E.

SA. Astfel, prin acest ordin nu s-au stabilit și nici nu au fost evaluate terenurile aflate in proprietatea subscrisei, aceste operațiuni fiind de competenta comisiei constituite in baza acestui ordin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC B.I. T. împotriva sentinței civile nr. 45 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel T., secția de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge excepția nulității recursului formulată de SC E.E. SA T. Obligă pe recurentă să-i plătească intimatei SC E.E. SA T. suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2009.