ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5291/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5291/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel T.,

secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, reclamanta SC B.C.

SA a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului

(fostul Minister al Industriei și Resurselor), cu revenirea la situația anterioară

de carte funciară - în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Statului

Român asupra terenului în litigiu - și recunoașterea dreptului reclamantei de administrare

asupra căii ferate industriale amplasate pe terenul respectiv.

Instanța reține că prin

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la

data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului, s-a atestat

dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra unei suprafețe totale de 19.417

m.p., identificate conform anexei la certificat.

Instanța reține, totodată,

că imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producție

cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafață totală

de 9.417 m.p.

Conform extrasului C.F.

T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate

al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv.

Cu privire la cererea

de suspendare a judecății în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, instanța reține că reclamanta SC B.C. SA a invocat excepția de nelegalitate

a ordinului emis de Ministerul Industriei și Resurselor, solicitând, conform

art. 4 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, text conform căruia „în acest

caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului

pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza".

Instanța constată însă

că în speță sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea

nr. 554/2004, care prevăd că „suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care

instanța În fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios

administrativ competentă să o soluționeze", având în vedere faptul că instanța

competentă să soluționeze această excepție de nelegalitate este Curtea de Apel T.,

fiind în discuție un ordin emis de o autoritate centrală (respectiv de Ministerul

Industriei și Resurselor), în condițiile în care reclamanta are sediul în circumscripția

Curții de Apel T..

Prin urmare, față de dispozițiile

art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea nr. 554/2004, instanța va respinge cererea

de suspendare a judecății în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004.

Cu privire la fondul excepției

de nelegalitate, instanța reține că reclamanta SC B.C. SA a invocat la termenul

din 21 noiembrie 2008 - conform înscrisului atașat la dosar - excepția de nelegalitate

a ordinului emis de Ministerul Industriei și Resurselor.

Conform motivării excepției

de nelegalitate, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei și Comerțului

și prin ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei și Resurselor s-a transmis

în proprietatea pârâtei SC E. E. SA o suprafață totală de 19.417 m.p. teren, în

considerarea documentației depuse de către pârâtă, documentație care nu îndeplinește

cerințele legale de formă și fond pentru a putea constitui temei al emiterii actului

de proprietate atacat.

Instanța constată că prin

ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei și Resurselor s-a constituit

comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC

E. E. SA.

Art. 2 din ordin a indicat

actul normativ care reglementează atribuțiile acestei comisii, iar art. 3 din ordin

prevede că această comisie își asumă responsabilitatea legalității operațiunilor

de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E.

SA.

Având în vedere conținutul

ordinului nr. 5343/2003, instanța constată că prin acest act administrativ s-a constituit

comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC

E. E. SA. Așadar, prin acest act nu s-au stabilit și nici nu au fost evaluate terenurile

aflate în patrimoniul pârâtei, aceste operațiuni fiind în competența comisiei constituite

în baza acestui ordin.

În consecință, instanța

nu poate reține că prin ordinul nr. 5343/2003 - a cărui nelegalitate se invocă -

s-au delimitat și evaluat terenurile proprietatea pârâtei.

Pe de altă parte, având

în vedere conținutul ordinului nr. 5343/2003, instanța observă că reclamanta nu

a invocat nici un motiv de nelegalitate privind acest ordin, ci numai motive de

nelegalitate referitoare la documentația depusă de pârâta SC E. E. SA în dovedirea

proprietății asupra terenurilor cu privire la care pretinde să i se emită certificatul

de stabilire a dreptului de proprietate.

Or, aceste chestiuni -

referitoare la legalitatea dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor

ce fac obiectul certificatului atacat, precum și motivele de nelegalitate privind

documentația pe baza căreia s-a emis acest certificat - fac obiectul acțiunii principale,

iar nu al excepției de nelegalitate, care a vizat nelegalitatea ordinului nr. 5343/2003.

Instanța constată, așadar,

că nu au fost invocate de către reclamantă motive de nelegalitate privind ordinul

nr. 5343/2003 - care reglementează modul de constituire a comisiei de stabilire

și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei - în condițiile în care

reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate privind componența sau modalitatea

de desemnare a acestei comisii, acestea fiind chestiunile reglementate prin ordinul

a cărui nelegalitate se invocă.

În consecință, instanța

reține că excepția de nelegalitate a ordinului nr. 5343/2003 emis de Ministerul

Industriei și Resurselor nu este întemeiată, urmând a fi respinsă cu această motivare.

Cu privire la cererea

principală formulată de reclamanta SC B.C. SA, instanța constată că pârâta a invocat,

prin întâmpinarea depusă la termenul din 2 decembrie 2004, excepția tardivității

introducerii acțiunii.

Excepția tardivității

introducerii acțiunii a fost invocată și de pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului,

prin întâmpinarea depusă la termenul din 3 martie 2005, excepția tardivității introducerii

acțiunii.

În consecință, față de

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța urmează a examina cu prioritate această

excepție, care face inutilă examinarea fondului litigiului.

Examinând excepția tardivității

introducerii acțiunii, instanța reține că această excepție a fost motivată pe împrejurarea

că actul a cărui anulare a solicitat-o reclamanta - respectiv certificatul de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de

către Ministerul Economiei și Comerțului - a fost emis în 14 aprilie 2003, iar acțiunea

a fost introdusă la data de 28 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut

de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Instanța reamintește că

imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producție

cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafață totală

de 9.417 m.p.

Conform extrasului C.F.

T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate

al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv.

Așadar, instanța reține

că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei

și Comerțului - a fost înscris în C.F. T. cel puțin de la data de 2 iulie 2003,

prin încheierea C.F.

În privința dispozițiilor

legale aplicabile, instanța reține că acțiunea judiciară a fost introdusă de reclamantă

la data de 28 septembrie 2004, când erau în vigoare dispozițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990.

Instanța reține că Legea

contenciosului administrativ nr. 29/1990 a fost abrogată la intrarea în vigoare

a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege ce a intrat în vigoare la

30 de zile de la data publicării în M. Of. al României, Partea 1 a Legii nr. 554/2004,

fiind publicată în M. Of., Partea I, nr. 1154/7.12.2004.

Conform art. 27 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, „cauzele aflate pe rolul instanțelor

la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit

legii aplicabile în momentul sesizării instanței”.

În raport cu dispozițiile

art. 27 din Legea nr. 554/2004, instanța reține că sunt aplicabile acțiunii introdusă

de reclamantă dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie

1990.

Conform art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea

la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului

său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ

sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente,

care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta".

Conform art. 5 alin.

(5) din Legea nr. 29/1990, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanță

nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ

a cărui anulare se cere".

În prezenta cauză, instanța

constată că reclamantei nu i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor din 14 aprilie 2003, deoarece reclamanta nu era

destinatara acestui act, fiind un terț pretins vătămat prin emiterea acestuia act

administrativ.

Pe de altă parte, instanța

constată că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul

Economiei și Comerțului - a fost înscris în C.F. cel puțin de la data de 2

iulie 2003, prin încheierea C.F.

În privința efectelor

înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în C.F., instanța precizează că,

potrivit art. 25 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare din

13 martie 1996, astfel cum a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 201/3.03.2006,

„înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de

terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina

rangul înscrierilor".

În raport cu această reglementare,

rezultă că reclamanta avea posibilitatea de a lua cunoștință despre înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului în litigiu

începând de la data de 2 iulie 2003, acesta fiind momentul de la care se poate considera

că reclamanta a luat cunoștință de actul administrativ a cărui anulare o solicită.

În raport cu această dată,

întrucât procedura prealabilă a fost declanșată abia în luna septembrie 2004, astfel

cum rezultă din răspunsul Ministerului Economiei și Comerțului la plângerea prealabilă,

atașat din Dosarul conexat nr. 10.527 din 25 noiembrie 2004, instanța constată că

reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 5 alin. (1) și (5) din Legea contenciosului

administrativ nr. 29/1990 în privința termenelor de solicitare a anulării certificatului

în litigiu, motiv pentru care va admite excepția tardivității acțiunii invocată

de SC E. E. SA și de Ministerul Economiei și Comerțului.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC B.C. SA criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurenta reclamantă a

susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis excepția invocată de

pârâtă și a respins acțiunea ca tardiv formulată întrucât nu i s-a comunicat actul

administrativ atacat de care a luat cunoștință abia în cursul anului 2004 când s-a

produs împiedicarea folosirii căii ferate și a avut loc schimbul de adrese cu SC

E. E. SA T. despre care atunci a aflat că este proprietara terenului în discuție.

Au susținut, de asemenea

că la data eliberării certificatului de proprietate nu le-a fost solicitat acordul

de vecinătate de către SC E.E. SA, acord absolut necesar în vederea eliberării certificatului

de proprietate.

Recurenta a contestat

faptul că termenul de un an prevăzut de lege începe să curgă de la data înscrierii

C.F. pe considerentul că opozabilitatea față de terți ca principiu al sistemului

de publicitate imobiliară nu are menirea de a reprezenta momentul începerii unui

termen procedural sau procesual o reprezintă forma de protecție a dreptului de proprietate

a titularilor dreptului și a terților care ar putea deveni titularii acestui drept.

De asemenea, opozabilitatea

nu reprezintă o formă de comunicare a modificării proprietarului în cartea funciară

ori o formă de publicitate similară comunicării actelor administrative și nu este

recunoscută „ope legis” ca formă de începere a curgerii termenelor, așa cum este,

de exemplu, prezumată cunoașterea legii ca urmare a publicării în M. Of. Cu atât

mai mult cu cât coexista și C.F. T., ceea ce conduce la ideea unei excepții de la

principiul comun al opozabilității. Ideea era că există o nouă C.F. pentru altă

cale ferată și doar când s-a produs împiedicarea am putut să luam la cunoștință

de situația reală.

Prezumția opozabilității

și luării la cunoștință trebuie să fie efectivă și fără dubii, ori în speță existau

cele două cărți funciare, ceea ce elimina prezumția.

Sub aspectul excepției

de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 recurenta a susținut că în mod greșit

prima instanță a analizat pe fond excepția deoarece se impunea trimiterea spre soluționare

la instanța competentă.

A formulat critici privind

temeinicia acestui ordin susținând că a fost emis fără respectarea prevederilor

legale în materie deoarece se impunea să conțină dispoziții clare privind atribuțiile

comisiei în ceea ce privește verificarea legalității actului administrativ atacat.

În fine recurenta a expus

critici privind legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

care se regăsesc și în cererea de chemare în judecată.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile

privind excepția de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 emis de ministrul

industriei și resurselor în sensul că instanța ar fi trebuit să suspende soluționarea

cauzei și să trimită excepția la instanța competentă.

Potrivit dispozițiilor

art. 4 suspendare cauzei nu se dispune în cazul în care instanța în fața căreia

s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă

să o soluționeze.

Or, în cauză, instanța

sesizată cu excepția a fost Curtea de Apel T., secția de contencios, administrativ

și fiscal, iar ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată respectiv ordinul

nr. 5343/2003 a fost emis de o autoritate centrală, ceea ce atrage competența de

soluționare a Curții de Apel, secția de contencios, administrativ și fiscal, în

baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în concret a Curții de Apel T. având

în vedere sediul reclamantei SC B.C. SA.

În ceea ce privește soluționarea

excepției de nelegalitate pe fond, instanța de fond a respins-o motivat de faptul

ca, prin ordinul nr. 5343/2003 nu s-au delimitat și evaluat terenurile subscrisei,

ci doar s-a constituit comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate in

patrimoniul SC E.E. SA. Astfel, prin acest ordin nu s-au stabilit și nici nu au

fost evaluate terenurile aflate in proprietatea subscrisei, aceste operațiuni fiind

de competenta comisiei constituite in baza acestui ordin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC B.I. T. împotriva sentinței civile nr. 45 din 11 februarie 2009 a Curții de

Apel T., secția de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge excepția nulității

recursului formulată de SC E.E. SA T.

Obligă pe recurentă să-i

plătească intimatei SC E.E. SA T. suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2009.