ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4350/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 4301 din 02 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului D.S.V., formulată în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, și, în consecință, a anulat Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 emis de Ministrul Internelor și Reformei Administrative și a dispus repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii ordinului atacat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 reclamantul a fost eliberat din funcție „pentru grave neglijențe manageriale ce au dus la o tulburare însemnată a bunului mers privind dotarea Poliției Române și au creat un prejudiciu grav de imagine instituției”.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut parte din Direcția Managementului Logistic al pârâtei în calitate de consilier juridic la Direcția Juridică. Analizând actele dosarului, instanța de fond a constatat că dispozițiile invocate de Ministerul Administrației și Internelor, ca temei al ordinului atacat, pot fi aplicate numai justificat și motivat atât în fapt, cât și în drept, însă din cercetarea înscrisurilor depuse la dosar nu a rezultat motivul emiterii ordinului în discuție. Astfel, instanța a reținut că nici în răspunsul formulat de pârât la plângerea administrativă, reclamantul nu a primit o motivare a măsurii dispuse cu privire la raportul său de serviciu, astfel încât instanța a apreciat că reclamantul a suferit o vătămare în dreptul său la informare și în dreptul său la apărare.

Instanța de fond a constatat că ordinul atacat, nu este în niciun fel motivat și nici nu cuprinde vreo altă corelare cu un alt act preparator al actului administrativ atacat astfel că instanța nu a putut găsi un corespondent între funcția de execuție – aceea de consilier juridic exercitată în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative de reclamant și funcția managerială – ce implică atribuții în cadrul compartimentului de realizare a procedurilor priind achizițiile publice, atribuții ce s-au imputat a fi încălcate. 2. Recursul exercitat împotriva sentinței Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 304 1 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a ignorat elementele de fapt și de drept expuse de autoritatea emitentă și nu a făcut altceva decât să cenzureze modul în care ministerul a interpretat prevederile Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 600/2005, dat în aplicarea art. 22 alin. (8) din Legea nr. 369/2002, potrivit căruia în situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile bănești avute, cu excepția indemnizației de comandă, după caz.

Cu privire la faptele imputate intimatului-reclamant, a arătat că, prin nota cu principalele constatări și concluzii ale controlului tematic efectuat la Direcția Management Logistic, s-a reținut că grupul de lucru constituit prin dispoziția Inspectorului General al Poliției Române din 17 martie 2008, în scopul stabilirii și perfectării clauzelor contractuale cu operatorii desemnați câștigători, din care făcea parte intimatul-reclamant, a acceptat ca în varianta finală a contractului să fie stipulate clauze dezavantajoase pentru autoritatea contractantă. Temeiul de fapt al emiterii actului administrativ atacat l-au constituit, prin urmare, deficiențele constatate în urma controlului efectuat de comisia constituită la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române în perioada 28 octombrie-12 decembrie 2008, cu privire la necesitatea, oportunitatea și legalitatea unei achiziții de bunuri.

Aceste deficiențe au fost considerate grave neglijențe manageriale, ce au dus la o tulburare însemnată a bunului mers al dotării Poliției Române și au creat un prejudiciu grav de imagine instituției, reprezintă situația temeinic justificată, în sensul art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și nu constituie abateri disciplinare care să impună o cercetare disciplinară prealabilă. Cu privire la competența autorității emitente, recurentul-pârât a arătat că ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative a fost emis într-o situație temeinic justificată, ca efect al prerogativei conducătorului instituției de a numi și de a elibera din funcție orice polițist, prin raportare la prevederile Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 600/2005, în virtutea principiului de drept „cine poate mai mult poate și mai puțin”.

3. Apărările intimatului-reclamant Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de recurentul-pârât. În esență, a arătat că instanța de fond nu a echivalat situațiile temeinic justificate la care se referă art. 22 alin. (8) cu cele prevăzute în art. 65 din Legea nr. 360/2002, ci a reținut că măsura eliberării din funcție nu a fost motivată în fapt și în drept nici prin actul administrativ atacat, nici prin răspunsul la plângerea prealabilă, reclamantul fiind lipsit astfel de dreptul la informare și de dreptul la apărare. A mai menționat că răspunderea sa personală nu a fost individualizată în raport cu atribuțiile pe care le-a avut în cadrul grupului de lucru.

În sprijinul susținerilor sale, intimatul-reclamant a depus la dosar, în copie, sentința nr. 2038 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și decizia nr. 5912 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărârile pronunțate în fond și în recurs în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ în litigiu, precum și adresa Inspectoratului General al Poliției Române din 05 martie 2009, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva raportului de control din 16 decembrie 2008. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Actul administrativ supus controlului instanței de contencios administrativ este Ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, prin care intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția de execuție de ofițer specialist II – consilier juridic și pus la dispoziția Inspectoratului General al Poliției Române, în baza art. 22 alin (7) și (8) din Legea nr. 360/2002. Potrivit art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, „polițiștii sunt numiți și eliberați în/din funcții potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, în condițiile legii”.

Normele de competență la care se referă textul legal menționat, au fost adoptate prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 600/2005 pentru aprobarea competențelor de gestiune a resurselor umane ale Ministrului Administrației și Internelor, secretarilor de stat, secretarului general și șefilor/comandanților unităților Ministerului Administrației și Internelor. Conform art. 10 lit. f) din acest ordin, ofițerii și agenții de poliție din structura centrală a Inspectoratului General al Poliției Române, care nu se regăsesc în competența superioară, sunt numiți, definitivați, împuterniciți, eliberați ori suspendați din funcție și puși la dispoziție de Inspectorul General al Poliției Române.

Or, prin lecturarea art. 1-9 din același ordin, nu poate fi identificată o prevedere în temeiul căreia funcția de execuție pe care o ocupa reclamantul să se regăsească „în competența superioară” în sensul prevederilor art. 10 lit. f). Competența autorității emitente este o condiție de validitate a actului administrativ, caracterizată printre alte trăsături esențiale, prin aceea de a fi autonomă, astfel că susținerile recurentului-pârât, în sensul că ordinul a fost emis de ministrul de resort ca efect al dreptului conducătorului instituției de a numi și elibera din funcție orice polițist, în virtutea principiului „cine poate mai mult, poate și mai puțin”, nu au fundament juridic.

Caracterul autonom al competenței presupune, după cum subliniază doctrina de specialitate, dreptul titularului de a-și exercita atribuțiile și, implicit, obligația celorlalte persoane de a asigura independența operativă necesară realizării acesteia și de a nu se substitui titularului competenței, chiar dacă acesta este subordonat ierarhic. Dimpotrivă, art. 10 lit. f) din ordinul nr. 600/2005 întărește ideea caracterului autonom al competenței, prin referirea la polițiștii „care nu se regăsesc în competența superioară”. Cât privește susținerea cuprinsă în recurs, în sensul că instanța de fond și-ar fi întemeiat hotărârea pe ipoteza falsă potrivit căreia „actul atacat se referă la dispozițiile art. 65 din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare”, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată nu se regăsește acest considerent.

Judecătorul fondului a făcut numai o paralelă între prevederile art. 22 alin. (8) și cele ale art. 65 din Legea nr. 360/2002, apreciind că și situațiile temeinic justificate la care se referă art. 22 alin. (8) trebuie să fie de o gravitate extremă și ajungând la concluzia, pe care instanța de control judiciar o împărtășește, că având în vedere caracterul specific al acestor situații și al măsurilor concrete stabilite de lege în fiecare caz în parte, în temeiul dispozițiilor legale menționate nu poate fi aplicată vreo măsură decât justificat și motivat atât în fapt, cât și în drept. Pornind de la aceste premise, instanța de fond a reținut că măsura dispusă în privința reclamantului nu a fost motivată, lipsindu-l de dreptul la informare și de dreptul la apărare – considerent care nu a fost combătut în recurs.

Având în vedere motivele prezentate mai sus, care afectează validitatea actului administrativ, Înalta Curte constată că analiza argumentelor privind faptele reținute în sarcina intimatului-reclamant și temeinicia măsurii dispuse a devenit de prisos. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Toate considerentele expuse impun soluția respingerii recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 4301 din 02 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.