ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4350/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 4301

din 02 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea reclamantului D.S.V., formulată în contradictoriu cu

Ministerul Administrației și Internelor, și, în consecință, a anulat Ordinul

nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 emis de Ministrul Internelor și Reformei Administrative

și a dispus repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii ordinului atacat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul Ministrului Internelor și Reformei

Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 reclamantul a fost eliberat din

funcție „pentru grave neglijențe manageriale ce au dus la o tulburare însemnată

a bunului mers privind dotarea Poliției Române și au creat un prejudiciu grav de

imagine instituției”.

Instanța de fond a reținut

că reclamantul a făcut parte din Direcția Managementului Logistic al pârâtei în

calitate de consilier juridic la Direcția Juridică.

Analizând actele dosarului,

instanța de fond a constatat că dispozițiile invocate de Ministerul Administrației

și Internelor, ca temei al ordinului atacat, pot fi aplicate numai justificat și

motivat atât în fapt, cât și în drept, însă din cercetarea înscrisurilor depuse

la dosar nu a rezultat motivul emiterii ordinului în discuție.

Astfel, instanța a reținut

că nici în răspunsul formulat de pârât la plângerea administrativă, reclamantul

nu a primit o motivare a măsurii dispuse cu privire la raportul său de serviciu,

astfel încât instanța a apreciat că reclamantul a suferit o vătămare în dreptul

său la informare și în dreptul său la apărare.

Instanța de fond a constatat

că ordinul atacat, nu este în niciun fel motivat și nici nu cuprinde vreo altă corelare

cu un alt act preparator al actului administrativ atacat astfel că instanța nu a

putut găsi un corespondent între funcția de execuție – aceea de consilier juridic

exercitată în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative de reclamant

și funcția managerială – ce implică atribuții în cadrul compartimentului de realizare

a procedurilor priind achizițiile publice, atribuții ce s-au imputat a fi încălcate.

împotriva sentinței

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând modificarea

ei în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac,

întemeiate în drept pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ., recurentul-pârât

a arătat, în esență, că instanța de fond a ignorat elementele de fapt și de drept

expuse de autoritatea emitentă și nu a făcut altceva decât să cenzureze modul în

care ministerul a interpretat prevederile Ordinului Ministrului Administrației și

Internelor nr. 600/2005, dat în aplicarea art. 22 alin. (8) din Legea nr. 369/2002,

potrivit căruia în situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la

art. 65, stabilite prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, polițiștii

pot fi puși la dispoziția unității pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care

vor beneficia de drepturile bănești avute, cu excepția indemnizației de comandă,

după caz.

Cu privire la faptele

imputate intimatului-reclamant, a arătat că, prin nota cu principalele constatări

și concluzii ale controlului tematic efectuat la Direcția Management Logistic, s-a

reținut că grupul de lucru constituit prin dispoziția Inspectorului General al Poliției

Române din 17 martie 2008, în scopul stabilirii și perfectării clauzelor contractuale

cu operatorii desemnați câștigători, din care făcea parte intimatul-reclamant, a

acceptat ca în varianta finală a contractului să fie stipulate clauze dezavantajoase

pentru autoritatea contractantă.

Temeiul de fapt al emiterii

actului administrativ atacat l-au constituit, prin urmare, deficiențele constatate

în urma controlului efectuat de comisia constituită la nivelul Inspectoratului General

al Poliției Române în perioada 28 octombrie-12 decembrie 2008, cu privire la necesitatea,

oportunitatea și legalitatea unei achiziții de bunuri.

Aceste deficiențe au fost

considerate grave neglijențe manageriale, ce au dus la o tulburare însemnată a bunului

mers al dotării Poliției Române și au creat un prejudiciu grav de imagine instituției,

reprezintă situația temeinic justificată, în sensul art. 22 alin. (8) din Legea

nr. 360/2002 și nu constituie abateri disciplinare care să impună o cercetare disciplinară

prealabilă.

Cu privire la competența

autorității emitente, recurentul-pârât a arătat că ordinul Ministrului Internelor

și Reformei Administrative a fost emis într-o situație temeinic justificată, ca

efect al prerogativei conducătorului instituției de a numi și de a elibera din funcție

orice polițist, prin raportare la prevederile Ordinului Ministrului Administrației

și Internelor nr. 600/2005, în virtutea principiului de drept „cine poate mai mult

poate și mai puțin”.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând

criticilor formulate de recurentul-pârât.

În esență, a arătat că

instanța de fond nu a echivalat situațiile temeinic justificate la care se referă

art. 22 alin. (8) cu cele prevăzute în art. 65 din Legea nr. 360/2002, ci a reținut

că măsura eliberării din funcție nu a fost motivată în fapt și în drept nici prin

actul administrativ atacat, nici prin răspunsul la plângerea prealabilă, reclamantul

fiind lipsit astfel de dreptul la informare și de dreptul la apărare.

A mai menționat că răspunderea

sa personală nu a fost individualizată în raport cu atribuțiile pe care le-a avut

în cadrul grupului de lucru.

În sprijinul susținerilor

sale, intimatul-reclamant a depus la dosar, în copie, sentința nr. 2038 din 15 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

și decizia nr. 5912 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, hotărârile pronunțate în fond și în

recurs în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ în litigiu,

precum și adresa Inspectoratului General al Poliției Române din 05 martie 2009,

reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva raportului de

control din 16 decembrie 2008.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Actul administrativ supus

controlului instanței de contencios administrativ este Ordinul Ministrului

Internelor și Reformei Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, prin

care intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția de execuție de ofițer specialist

II – consilier juridic și pus la dispoziția Inspectoratului General al Poliției

Române, în baza art. 22 alin (7) și (8) din Legea nr. 360/2002.

Potrivit art. 22

alin. (7) din Legea nr. 360/2002, „polițiștii sunt numiți și eliberați în/din funcții

potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al Ministrului

Administrației și Internelor, în condițiile legii”.

Normele de competență

la care se referă textul legal menționat, au fost adoptate prin Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 600/2005 pentru aprobarea competențelor de gestiune

a resurselor umane ale Ministrului Administrației și Internelor, secretarilor de

stat, secretarului general și șefilor/comandanților unităților Ministerului

Administrației și Internelor.

Conform art. 10 lit. f)

din acest ordin, ofițerii și agenții de poliție din structura centrală a Inspectoratului

General al Poliției Române, care nu se regăsesc în competența superioară, sunt numiți,

definitivați, împuterniciți, eliberați ori suspendați din funcție și puși la dispoziție

de Inspectorul General al Poliției Române.

Or, prin lecturarea art.

1-9 din același ordin, nu poate fi identificată o prevedere în temeiul căreia funcția

de execuție pe care o ocupa reclamantul să se regăsească „în competența superioară”

în sensul prevederilor art. 10 lit. f).

Competența autorității

emitente este o condiție de validitate a actului administrativ, caracterizată printre

alte trăsături esențiale, prin aceea de a fi autonomă, astfel că susținerile recurentului-pârât,

în sensul că ordinul a fost emis de ministrul de resort ca efect al dreptului conducătorului

instituției de a numi și elibera din funcție orice polițist, în virtutea principiului

„cine poate mai mult, poate și mai puțin”, nu au fundament juridic.

Caracterul autonom al

competenței presupune, după cum subliniază doctrina de specialitate, dreptul titularului

de a-și exercita atribuțiile și, implicit, obligația celorlalte persoane de a asigura

independența operativă necesară realizării acesteia și de a nu se substitui titularului

competenței, chiar dacă acesta este subordonat ierarhic.

Dimpotrivă, art. 10

lit. f) din ordinul nr. 600/2005 întărește ideea caracterului autonom al competenței,

prin referirea la polițiștii „care nu se regăsesc în competența superioară”.

Cât privește susținerea

cuprinsă în recurs, în sensul că instanța de fond și-ar fi întemeiat hotărârea pe

ipoteza falsă potrivit căreia „actul atacat se referă la dispozițiile art. 65 din

Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare”, Înalta Curte constată

că în hotărârea atacată nu se regăsește acest considerent. Judecătorul fondului

a făcut numai o paralelă între prevederile art. 22 alin. (8) și cele ale art. 65

din Legea nr. 360/2002, apreciind că și situațiile temeinic justificate la care

se referă art. 22 alin. (8) trebuie să fie de o gravitate extremă și ajungând la

concluzia, pe care instanța de control judiciar o împărtășește, că având în vedere

caracterul specific al acestor situații și al măsurilor concrete stabilite de lege

în fiecare caz în parte, în temeiul dispozițiilor legale menționate nu poate fi

aplicată vreo măsură decât justificat și motivat atât în fapt, cât și în drept.

Pornind de la aceste premise, instanța de fond a reținut că măsura dispusă în privința

reclamantului nu a fost motivată, lipsindu-l de dreptul la informare și de dreptul

la apărare – considerent care nu a fost combătut în recurs.

Având în vedere motivele

prezentate mai sus, care afectează validitatea actului administrativ, Înalta Curte

constată că analiza argumentelor privind faptele reținute în sarcina intimatului-reclamant

și temeinicia măsurii dispuse a devenit de prisos.

soluției adoptate în recurs

Toate considerentele expuse

impun soluția respingerii recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 4301 din 02 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.