ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3803/2011

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 216 din 2 martie 2011, Judecătoria Slatina, în baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rap. la art. 320

1

C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul G.C.  la pedeapsa de 9 luni închisoare.

În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a menținut beneficiul liberării condiționate privind restul de 1657 zile din pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 144 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia penală nr. 298 din 03 februarie 1999 pronunțată de Înaltei Curți de Casație Justiție.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., cu referire la art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauza Sabău și Pîrcălab împotriva României, pe durata executării pedepsei principale.

A fost obligat inculpatul la 350 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina 4888/P/2010 din 07 ianuarie 2011 înregistrat pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 348/311/2011 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului G.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

În ziua de 25 septembrie 2010 în jurul orei 12:30 organele de poliție aflându-se în serviciul de patrulare cu auto pe DJ 653 pe raza localității Schitu, jud. Olt a oprit în trafic autoturismul condus de inculpatul G.C..

Solicitându-i-se actele pentru control inculpatul a declarat că nu posedă permis de conducere auto aspect confirmat și de Adresa nr. 2343 din 05 octombrie 2010 emisă de Serviciul Public Comunitar, Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor Olt din care rezultă că inculpatul nu figurează în evidențele poliției cu permis de conducere auto.

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești inculpatul G.C. a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, regretând fapta comisă.

De asemenea inculpatul a solicitat ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, recunoscând în totalitate fapta săvârșită așa cum a fost reținută în actul de sesizare al instanței și nu a solicitat administrarea de probe.

Astfel, inculpatul a declarat că în ziua de 25 septembrie 2010 a condus autoturismul sus-menționat pe raza localității Schitu deplasându-se de la locuința unei persoane unde avusese mașina la reparat către locuința sa, motivând că a condus autoturismul fără a poseda permis de conducere întrucât s-a gândit că distanța este destul de scurtă, drumul nu este prea circulat și că nu va fi depistat în trafic de organele de poliție.

Analizând conținutul dosarului de urmărire penală pentru soluționarea laturii penale instanța a constatat că din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Instanța a apreciat că fapta inculpatului G.C. de a conduce pe drumurile publice un autovehicul fără a poseda permis de conducere auto întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice modificată și completată prin O.U.G. nr. 63/2006 publicată în M. Of., nr. 729/20.09.2006.

S-a apreciat că acționând în acest mod inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui reținându-se ca forma de vinovăție intenția directă.

Vinovăția inculpatului este dovedită prin următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare, declarațiile inculpatului, adresa Serviciului Public Comunitar, Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Olt, declarațiile martorilor.

La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. respectiv dispoz. părții generale limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și atitudinea acestuia în timpul desfășurării procesului penal, circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta.

Având în vedere aceste argumente respectiv atitudinea sinceră a inculpatului în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, vârsta inculpatului, distanța parcursă de inculpat fără permis de conducere auto și antecedentele penale ale acestuia, s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, aceasta fiind de natură să realizeze scopul educativ și preventiv prev. de art. 52 C. pen.

Instanța a dat eficiența dispoz. art 320

1

alin. (7) C. proc. pen., în sensul că a pronunțat condamnarea inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii.

Din fișa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii fiind liberat condiționat cu un rest neexecutat de 1657 zile, fapta dedusă judecății fiind săvârșită în timpul liberării condiționate.

Având în vedere circumstanțele concrete de săvârșire a faptei deduse judecății și persoana inculpatului care a avut o atitudine sinceră recunoscând în totalitate fapta comisă și prezentându-se la solicitarea organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, instanța a apreciat că scopul educativ și preventiv al pedepsei poate fi atins doar prin executarea în regim de detenție a pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății, în cauză neimpunându-se revocarea liberării condiționate.

Astfel, în baza art. 61 alin. (1) teza II C. pen. s-a menținut beneficiul liberării condiționate privind restul de 1657 zile neexecutat din pedeapsa de 18 ani închisoare aplicate inculpatului prin Sentinței penale nr. 144 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt.

Instanța de fond a apreciat că în sarcina inculpatului nu pot fi reținute ca împrejurări ce pot constitui circumstanțe atenuante dispoz. art. 74 alin. (1) C. pen., neexistând suficiente date în acest sens, atitudinea de recunoaștere a inculpatului fiind una normală și firească rezultat al depistării sale de către organele de poliție.

De asemenea, Judecătoria Slatina a apreciat că inculpatul este nedemn în ceea privește exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., astfel încât a dispus interzicerea acestora pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul G.C., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinței penale și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, iar în subsidiar, redozarea pedepsei aplicată, în sensul reducerii acesteia către minimul stabilit pentru infracțiunea săvârșită, prin aplicarea efectelor art. 320

1

C. proc. pen., respectiv pedeapsa de 4 luni închisoare.

Prin Decizia penală nr. 1080 din 21 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.C., împotriva Sentinței penale nr. 216 din 2 martie 2011, pronunțată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. 348/311/2011.

A fost obligat recurentul la plata sumei de 60 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a constatat că, în raport de gradul de pericol social al faptei comise, de modalitatea și mijloacele de săvârșire a acesteia, de împrejurările comiterii faptei, dar avându-se în vedere și datele care caracterizează persoana inculpatului, nu se poate aprecia că fapta acestuia prin conținutul ei concret nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În acest sens, în cauză nu se impune aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, fapta inculpatului fiind prin ea însăși o infracțiune de pericol.

Mai mult, din fișa de cazier judiciar privind pe inculpat, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior, prin Sentința penală nr. 1869 de la 15 noiembrie 1993 a Judecătoriei Slatina, la 150.000 lei amendă penală, pentru fapta prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și la 18 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64, 71 lit. a) și b) C. pen., prin Sentința penală nr. 144 de la 15 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia penală nr. 298 de la 3 februarie 1999 a Curții de Casație și Justiție, pentru infracțiunile prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. și art. 174, 175 lit. d) C. pen., în executarea acesteia fiind arestat la data de 25 decembrie 1996 și liberat condiționat la 11 iunie 2010, cu un rest rămas neexecutat de 1.657 zile închisoare.

În raport de toate aceste împrejurări, s-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., este just individualizată, atât ca întindere, cât și ca modalitate de executare și nu se impune o nouă reducere a acesteia, inculpatul săvârșind infracțiunea dedusă judecății în timpul liberării condiționate, aflându-se în stare postcondamnatorie, prev. de art. 37 lit. a) C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.C., fără a indica motivele de casare.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 385

1

C. proc. pen., "pot fi atacate cu recurs:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare;

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

d) sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație Justiție; și

d

1

) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel și Curtea Militară de Apel;

f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind reabilitarea;

(2) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

(3) Recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii.

(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare".

Așadar, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

În cauză, inculpatul G.C. a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive, cu care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizată, cale de atac care nu întrunește cerințele textului menționat și, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarate de inculpat este inadmisibil, iar în temeiul art. 385 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. urmează a fi respins.

Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul G.C., împotriva Deciziei penale nr. 1080 din 21 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 26 octombrie 2011.