ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4295/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4295/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Asociația

Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM - a solicitat, în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Cooperativa „Arta

Textilă", nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind

înstrăinarea spațiului comercial situat în București, sesizând Judecătoria

Sectorului 5 București cu acțiunea la data de 17 mai 2005.

Reclamanta, a

susținut că spațiul comercial care face obiectul contractului de vânzare -

cumpărare este proprietatea sa, preluat prin Protocolul din 24 iulie 1992 de la

I.P.R.E.C. București, drept confirmat și prin sentința

nr.

53/2004 a Curții de Arbitraj de pe lângă UCECOM, iar contractul s-a încheiat

între pârâte cu încălcarea flagrantă a condițiilor de validitate a acestuia.

Pârâtul

Municipiul București prin întâmpinare, a solicitat să se constate necompetența

materială a Judecătoriei Sectorului 5 iar pe fond, respingerea acțiunii

întrucât Decretul nr. 258/1987 a prevăzut ca lucrările să fie finanțate din

fondurile de investiții ale Consiliului popular municipal București și nicio

cooperativă din subordinea UCMB - CIPN nu a decontat valoarea lucrărilor la

spațiile cu altă destinație decât locuințe.

Cooperativa

„Arta Textilă" București formulează cerere de intervenție în interes

propriu invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5

București, excepția lipsei de interes a acțiunii și a conexității cu dosarul a

cărei acțiune privea atât părțile din această cauză cât și cumpărătorii

succesivi ai spațiului în litigiu, respectiv SC B.I.L. SRL și SC E. SRL.

Printr-o

acțiune conexă înregistrată la aceeași instanță la 6 iulie 2005 reclamanta

Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, a solicitat în

contradictoriu cu Primăria București, Cooperativa „Arta Textilă", SC B.I.L.

SRL și SC E. SRL, constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între Primăria București și Cooperativa „Arta

Textilă", nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

Cooperativa „Arta Textilă" în calitate de vânzător și SC B.I.L. SRL,

precum și nulitatea contractului încheiat între SC B.I.L. SRL în calitate de

vânzător și SC E. SRL.

Prin

încheierea din 17 noiembrie 2005. în temeiul dispozițiilor art. 164 C. proc.

civ. s-a dispus întrunirea cauzelor aflate pe rolul instanței.

Prin sentința

civilă nr. 6884 din 17 noiembrie 2005, Judecătoria Sectorului 5 București a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea

Tribunalului București.

Prin cererea

de intervenție accesorie, în interesul reclamantei SC A.G. SRL a solicitat

admiterea acțiunii, justificând interesul cererii prin calitatea sa de locatar

al spațiului comercial în litigiu.

Tribunalul,

prin sentința comercială nr. 12353 din 30 octombrie 2007, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins acțiunea principală

și cererea conexă și a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei

ca neîntemeiată.

Instanța

de fond a reținut cu privire la calitatea procesuală a reclamantei, că

titularul dreptului la acțiune în nulitatea absolută a unui act juridic poate

fi orice persoană interesată, iar reclamanta a invocat titlul său de

proprietate, ce nu poate fi supus controlului judiciar decât în cadrul unei

acțiuni în revendicare.

Pe

fondul litigiului, tribunalul a considerat că Primăria Municipiului București a

apreciat calitatea sa de proprietar al imobilului, pe care l-a transmis prin

proces verbal de predare-primire Cooperativa „Arta Textilă", întreprindere

care a plătit suma de 16.587.092.428 lei drept preț, iar ulterior - la data de

2 martie 2005 - a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate atât în favoarea UCECOM (la data de

17 februarie 2005) cât și în favoarea Cooperativei „Arta Textilă", la 28

februarie 2005, a determinat tribunalul să considere că nu sunt întrunite

cumulativ condițiile pentru anularea actelor translative de proprietate

încheiate succesiv de Cooperativa „Arta Textilă" și SC B.I.L. SRL, reaua

credință a cumpărătorilor, ca o cerință pentru anularea contractelor nefiind

îndeplinită.

Instanța

de fond, totodată a apreciat că existența unor înregistrări paralele în cartea

funciară nu e imputabilă pârâtelor și nu poate face dovada relei credințe, cu

atât mai mult cu cât Cooperativa „Arta Textilă" a înstrăinat numai lotul

B, după efectuarea operațiunii de dezmembrare.

Curtea

de Apel București, prin Decizia comercială nr. 259 din 16 mai 2008, a admis

apelurile UCECOM și SC A.G. SRL a desființai sentința atacată și a trimis cauza

spre rejudecare.

Instanța

de apel a reținut că tribunalul nu a analizat și condiția calității de

proprietară a UCECOM care în condițiile abrogării H.G. nr. 1061/1990 fac dovada

aparenței dreptului de proprietate în favoarea acesteia.

A mai

reținut curtea de apel că instanța de fond a apreciat ab initio că nu se impune

cercetarea calității de proprietar al reclamantei, dar totodată că dreptul de

proprietate aparține pârâtei Primăria Municipiului București ce a plătit în

întregime contravaloarea lucrărilor de construcții ale imobilelor în litigiu.

Prin Decizia nr.

364 din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondate recursurile declarate de pârâtele Cooperativa „Arta Textilă„ SC B.I.L.

SRL, Primăria București, și SC E. SRL.

Instanța supremă

a statuat ca se impunea ca instanța de fond să analizeze dreptul de proprietate

al reclamantei întrucât se invoca vânzarea lucrului altuia.

În rejudecare,

tribunalul, prin sentința comercială nr. 210 din 12 ianuarie 2010, a respins

excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea și cererea de

intervenție accesorie ca nefondate.

Cu

privire la calitatea procesuală activă, instanța a reținut că reclamanta a

dovedit interesul său în solicitarea nulității contractelor prin evocarea

titlului de proprietate care constituie o aparență de drept.

În privința

motivelor de nulitate a raporturilor rezultate din contractele de

vânzare-cumpărare tribunalul a reținut că dacă una dintre condițiile nulității

vânzării lucrului altuia, nu este îndeplinită, respectiv ambele părți să fie de

rea credință, sancțiunea nulității nu e aplicabilă.

Instanța

de fond a considerat buna-credință a pârâtelor Primăria Municipiului București

- căreia i s-au reținut motive rezonabile să se considere proprietarul

imobilului, fiind beneficiarul și finanțatorul investiției - și Cooperativa

„Arta Textilă" - care verificând cartea funciară a avut motive rezonabile

să considere proprietatea P.M.B. căreia s-a plătit prețul. în acest sens,

instanța a considerat inaplicabil principiul resoluto jure dantis resolvitur

jus accipientis întrucât elementul esențial pentru existența nulității actului,

reaua credință, nu a fost dovedită.

Prin Decizia

comercială nr. 260 din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, a respins

apelurile reclamantei și intervenientei SC A.G. SRL. S-a reținut, în esență, că

prin abrogarea art. 2 din H.G. nr. 1061/1990, bunurile scoase din patrimoniul

celor vătămați, au revenit acestora, fără însă ca dreptul de proprietate să fie

recunoscut în justiție. Prin Decret al Consiliului de Stat al RSR nr. 258/1987

s-a stabilit finanțarea unor lucrări de construcții din fondurile Consiliului

Popular al Municipiului București și ale Ministerului Energiei Electrice, iar

în 22 martie 1990 s-a încheiat convenția între D.G.D.A.L. - aflat în subordinea

Consiliului popular al municipiului - și UCECOM - I.P.R.E.C. în calitate de

beneficiar al spațiilor comerciale, prin care cooperația avea obligația,

printre altele, să deconteze lucrările pentru spațiile sale, din fonduri

proprii Executarea lucrărilor de către Municipiul București pe terenul său, pe

care reclamanta apelantă nu Ie-a plătit, a justificat, în opinia instanței de

apel, ca acesta să se considere proprietar și să încheie procesul verbal din 15

decembrie 2004, de predare a spațiilor către Cooperativa Arta Textilă și

protocolul din 17 decembrie 2004.

Mai reține,

instanța de apel, că apelanta nu și-a valorificat drepturile pretinse printr-o

acțiune de drept comun și nici nu a probai reaua credință a pârâtei Cooperativa

Arta Textilă, al cărui act de proprietate a fost validat de un birou notarial,

care a apreciat valabilă înscrierea în cartea funciară, la data de 28 februarie

2005, a dreptului și lipsa dovezilor privind nulitatea actului încheiat între

Primăria Municipiului București și Cooperativa Arta Textilă.

Împotriva

deciziei astfel pronunțate, reclamanta și intervenienta au declarat recurs.

UCECOM și-a întemeiat recursul

pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând că, instanța

interpretând greșit H.G. nr. 1061/1990, H.G. nr. 246/1993, sentința civilă nr. 61/1994

pronunțată de Curtea de Apel București și Decizia nr. 142/1995 a Curții Supreme

de Justiție, precum și convenția din 22 martie 1990 și Decretul nr. 258/1987, a

schimbat înțelesui vădit al acestora.

Astfel,

consideră recurenta că, prin abrogarea art. 2 al H.G. nr. 1061/1990 prin care

spațiile comerciale din blocurile neterminate treceau din proprietatea

întreprinderilor comerciale sau asociațiile de grup, în proprietatea D.G.D.A.L.

- București, expres prevăzută de H.G. nr. 246/1993 și constatat prin hotărârile

judecătorești menționate, dreptul de proprietate asupra spațiilor a fost

recunoscut reclamantei.

În privința

Decretului nr. 258/1987 recurenta susține că, instanțele în mod greșit au considerat

că atât apartamentele cât și spațiile comerciale au fost finanțate de C.P.M.B.

când, în realitate, din prevederile decretului rezultă că numai apartamentele

erau finanțate din fondurile de investiții ale consiliului. Iar prin convenția

de cooperare din 22 martie 1990, au fost stabilite expres obligațiile

D.G.D.A.L. de a finanța construcția locuințelor și UCECOM, a spațiilor

comerciale.

În mod

greșit, susține recurenta, instanța de apel nu s-a raportat la prevederile

convenției de cooperare, considerând că înregistrarea spațiilor comerciale în

patrimoniul reclamantei este condiționată de restituirea sumelor investite de

Primăria Municipiului București. De fapt, primăria nu, avea decât un drept de

creanță, codul civil reglementând modurile de dobândire a proprietății între

care edilicărea construcției nu e prevăzută, iar recunoașterea calității de

beneficiar al construcției de la parterul și mezaninul blocului - tronson 1 și

2 este evidențiată în adresele, în contractele de antrepriză nr. 7/1990, 3/2000

și 4/2002 și în recepțiile lucrărilor din 24 iulie 1992, 14 mai 2003 și 11

februarie 2005.

Mai

susține recurenta că argumentele instanței de apel privind buna credință a

pârâtei Cooperativa Arta Textilă nu sunt pertinente, obiectul acțiunii fiind

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care obliga instanța la efectuarea

unui control de legalitate a actului încheiat inclusiv de a verifica dreptul de

proprietate al primăriei și înscrierea în cartea funciară a dreptului

vânzătorului.

Reaua credință

a părților contractante, rezultă, în opinia recurentei, din neîndeplinirea

obligației de a cunoaște titularul dreptului de proprietate al bunului vândut,

Arta Textilă indubitabil cunoscând situația și acceptând acțiunea de fraudare a

legii. Pe de altă parte, Ia data plății de către SC B.I. SRL a sumelor de

300.000.000 lei și 16.827.933.816 lei, Cooperativa Arta Textilă nu era

proprietarul spațiului pentru care s-a încheiat antecontractul și protocolul nr.

30 din 17 decembrie 2004.

Recurenta

critică decizia atacată și în raport de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001.

Cooperativa Arta Textilă nu era parte în convenția de cooperare încheiată la 22

martie 1990 pentru a i se aplica un regim derogator. Vocația acesteia de a

dobândi spațiul comercial putea fi dată numai de reclamantă în patrimoniul

căreia se atla.

Ultima critică

a deciziei atacate, se referă la încălcarea limitelor apelului UCECOM și

creerea în propria cale de atac a unei situații mai grele. Prin interpretarea

greșită a actelor, instanța de apel a înlăturat aparența dreptului de

proprietate reținută de instanța de fond, concluzionând în contradicție, cu

probele administrate că spațiile comerciale au fost finanțate numai de Primăria

Municipiului București.

Totodată,

recurenta evocă alături de vânzarea lucrului altuia, ca motiv de nulitate

absolută a contractului și fraudarea Legii nr. 215/2001 și încălcarea

prevederilor art. 58 din Legea nr. 36/1995.

Recursul declarat de intervenienta SC A.G. SRL Buzău, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critică

decizia atacată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., instanța

de apel apreciind că în convenția încheiată între UCECOM și Primăria

Municipiului

București, cooperativa avea numai

calitatea de beneficiar Iară a putea deveni proprietar asupra spațiilor cât

timp nu achita sumele investite de primărie.

Încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. prin care în rejudecare urma să se aibă în

vedere aparența dreptului de proprietate al UCECOM precum și buna sau reaua

credință a pârâtelor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, este

susținută de recurenta intervenienta care consideră că instanța de apel greșit

a apreciat asupra bunei credințe a pârâtelor care cunoșteau adevăratul

proprietar al lucrului vândut. La data vânzării spațiului comercial, 2 martie

2005, calitatea de proprietar al UCECOM era stabilită prin înscrierea în cartea

funciară așa încât greșit instanța de apel a socotit transferul proprietății la

data semnării protocolului, respectiv 17 decembrie 2004.

Intervenienta

recurentă susține că înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 este nelegală

întrucât actul de înstrăinare s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei

legi, tară a avea vreun efect convenția din 22 martie 1990 între semnatarii

contractului din 2 martie 2005.

Prin Decizia

nr. 1063 din 29 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 5582/1/2011 s-a respins excepția

lipsei calității procesuale active a recurentei - reclamante Uniunea Națională

a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM - București și a fost respins ca nefondat

recursul declarat de reclamantă.

Prin aceeași

deciziei a fost anulat ca netimbrat recursul intervenientei și a fost respinsă

cererea formulată de intimata pârâtă SC E. SRL Crevedia privind cheltuielilor

de judecată în recurs.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale active a recurentei reclamante instanța

supremă a apreciat ca fiind neîntemeiată, instanțele de fond au recunoscut

reclamantei aparența dreptului de proprietate asupra spațiilor comerciale în

litigiu, determinat atât de Decretul nr. 258/1987 cât mai cu seamă de convenția

de cooperare din 22 martie 1990 prin care erau stabilite obligațiile UCECOM de

finanțare a construcției spațiilor comerciale. Mai mult dreptul de proprietate

a reclamantei este confirmat, în condițiile abrogării H.G. nr. 1061/1990 prin

H.G. nr. 246/1993, de către sentința arbitrată nr. 53/2004 a Curții de Arbitraj

de pe lângă UCECOM.

Astfel, în mod

judicios instanțele de fond au reținut interesul reclamantei de a solicita

nulitatea contractelor translative de proprietate prin evocarea titlului său.

În ceea

ce privește recursul reclamantei s-a apreciat că instanțele de fond au

interpretat judicios atât prevederile H.G. nr. 246/1993 cât și convenția din 22

martie 1990 și Protocolul nr. l 11195/1992, stabilind aparența dreptului de

proprietate al reclamantei, fără însă a considera necesară analiza lui în

raport cu dreptul dobânditorilor succesivi, atât timp cât acțiunea nu avea în

vedere compararea titlurilor.

De aceea

critica recurentei relativă la dreptul de proprietate se află într-un raport

subsidiar față de conduita părților, a căror bună credință se prezumă, iar

recurenta astfel cum au sesizat instanțele de fond nu a reușit să răstoarne

prezumția.

Primăria

Municipiului București a fost aceea care a finanțat executarea lucrărilor, iar

prin procesul verbal de predare a spațiilor din data de 15 decembrie 2004 și

respectiv protocolul din 17 decembrie 2004, înainte ca reclamanta recurentă să

înscrie dreptul său în registrele de Carte Funciară (17 februarie 2005), a

transmis proprietatea către pârâta SC A.T., care la rândul său a înscris

dreptul de proprietate în Cartea Funciară la 8 februarie 2005. Astfel

înregistrările în Cartea Funciară a unor proprietari diferiți nu au fost

rectificate, cererile reclamantei fiind respinse prin încheieri irevocabile, cu

indicarea căilor procedurale de urmat, respectiv valorificarea dreptului prin

formularea unei acțiuni de drept comun.

În această

măsură instanțele de fond au considerat judicios că reaua credință a

cumpărătorului nu a fost dovedită, cu atât mai mult cu câl motive rezonabile

determinau să considere Primăria Municipiului București, proprietar al

terenului și finanțator al investiției, ca fiind proprietarul bunului vândut.

La rândul său

Cooperativa Arta Textilă, devenită proprietară a spațiului comercial a obținut

certificatul fiscal și extrasul de Carte Funciară, transmițând prin acte

succesive dreptul de proprietate.

Critica

relativă la incidența Legii nr. 215/2001 este greșită. Astfel cum instanța de

apel consideră, convenția din 22 martie 1990 a reglementat drepturile,

obligațiile și procedurile de urmat.

În

privința încălcării limitelor apelului, reclamanta recurentă, judicios a

criticat decizia atacată invocând crearea unei situații mai grele. într-adevăr,

instanța de fond atât în primă judecată cât și în judecata fondului după

casare, a considerat că reclamanta are un drept aparent de proprietate care nu

este decât una dintre condițiile constatării nulității vânzării bunului altuia.

Instanța

de apel, în propria cale de atac a reclamantei, crează acesteia o situație mai

grea, motivând că „reclamanta nu a probat că este proprietarul acestui

spațiu", motivație care va fi înlăturată.

Cu toate

acestea hotărârea pronunțată de instanța de apel, atacată cu prezentul recurs

are în vedere lipsa condiției esențiale pentru constatarea nulității

contractelor de vânzare a lucrului altuia - reaua credință a ambelor părți

contractante.

Prin urmare,

instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte

de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Deciziei

comerciale nr. 260 din 17 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București.

În privința

recursului declarat de intervenienta SC A.G. SRL Buzău, față de prevederile art.

1 și 20 din Legea nr. 146/1997, se constată neîndeplinirea obligației de plată

a taxelor judiciare de timbru, condiție pentru analiza motivelor de recurs, Înalta

Curte l-a anulat ca netimbrat.

Față de

prevederile art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de intimata pârâtă SC E. SRL urmează a fost respinsă ca

nedovedită.

Împotriva

deciziei pronunțată în recurs contestatoarea Uniunea Națională a Cooperației

Meșteșugărești a formulat contestație în anulare.

În motivarea

contestației în anulare, contestatoarea arată că prin respingerea recursului,

instanța a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare

sau de casare, în argumentarea cărora susține că «pe lângă vânzarea lucrului

altuia, încălcarea Legii nr. 215/2001, UCECOM a invocat și încălcarea art. 58

din Legea nr. 36/1995, care poate atrage sancțiunea nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare încheiat între Primăria Municipiului

București și Arta Textila, independent de alte motive invocate».

În dezvoltarea

celor învederate, contestatoarea arată că invocarea art. 58 din Legea nr. 36/1995

a fost formulat ca motiv de modificare a deciziei recurate, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și trebuia să fie examinat de instanța de recurs sub toate

aspectele, întrucât încălcarea evocatului text de lege atrage sancțiunea

nulității absolute a contractului.

Astfel, în

cauză, părțile au ales să încheie actul în formă solemnă, ceea ce atrăgea și

necesitatea ca procura să îmbrace forma solemnă, impusă de de asigurarea formei

ad validitatem.

În consecință,

încălcarea art. 58 din Legea nr. 36/1995 reprezintă un motiv de modificare

arătat de contestatoare - în motivarea recursului - ce se încadrează în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situație

în raport cu care contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare

astfel cum a fost formulată și motivată.

Intimata SC E.

SRL Crevedia a depus la data de 29 octombrie 2012 întâmpinare prin care a solicitat,

în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar în

subsidiar respingerea contestației în anulare ca nefondată și intimata SC A.T.

SA București a depus la data de 29 octombrie 2012 întâmpinare pe care Înalta Curte

le-a apreciat ca fiind concluzii scrise având în vedere că ambele intimate nu

au respectat termenul de depunere a întâmpinărilor prevăzut expres de art. 114 alin.

(2) C. proc. civ. Excepția invocată de intimata SC E. instanța o apreciază ca o

apărare de fond care nu este întemeiată, întrucât contestatoarea și-a fonnulat

contestația în anulare în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., cale de

atac extraordinară pusă la îndemâna părții interesate în limitele prevăzute de

textul de lege evocat.

Pentru

ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C.

proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi

omis să cerceteze vreunul din motivele de casare și această omisiune să se fi

produs din greșeală.

În speță

contestatoarea susține că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

încălcarea art. 58 din Legea nr. 36/1995.

Din

examinarea susținerilor contestatoarei în raport de motivele de recurs Înalta Curte

constată că recurenta - reclamantă nu a formulat motivul de recurs evocat, așa

cum rezultă din modul în care au fost structurate și dezvoltate motivele de

recurs de către reclamantă - contestatoarea din prezenta cauză - iar simpla

menționare a textului de lege evocat, fără a fi încadrat într-unui dintre

motivele de nelegalitate prevăzute în recurs, nu poate constitui o omisiune în

sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ci mai degrabă o afirmație a

recurentei -reclamante.

Așa

fiind, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de

fapt și de drept care susțin motivele de casare sau modificare, ci poate să le

analizeze global printr-un raționament juridic de sinteză, astfel că afirmația

făcută de recurenta - reclamantă nu poate constitui o omisiune în sensul

contestației în anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ.

Concluzionând,

Înalta Curte apreciază că evocarea art. 58 din Legea nr. 36/1995 a fost

menționată numai în contextul vânzării lucrului altuia, prin fraudarea Legii nr.

215/2001, fără a formula un motiv de nelegalitate distinct, și pe care instanța

supremă l-a examinat exact în contextul cum a fost redactat.

În consecință Înalta

Curte constată că motivele invocate de contestatoare nu deschid calea contestației

în anulare potrivit considerentelor anterior arătate, motiv pentru care

respinge contestația în anulare.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare declarată de contestatoarea Uniunea Națională a Cooperației

Meșteșugărești - UCECOM București împotriva Deciziei nr. 1063 din 29 februarie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

în Dosarul nr. 5582/1/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.