ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5074 din 21 iunie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C.C.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM. A fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiul comercial în suprafață de 93,5 m.p. situat în București, str. M.V. bl. M20 bis. S-a dispus radierea notării efectuate în baza adresei din 13 aprilie 2006 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București din CF nr. AA a Municipiului București - Partea a III-a.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea, ca rămas fără obiect. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu SC A.T., ca rămasă fără obiect. A fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța fondului a reținut că blocul M 20bis din ansamblul M., str. M.V. a fost finalizat în baza Decretului nr. 258/1987, conform autorizației pentru executare de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București, urmare a cererii formulate în acest sens de către Imobiliara R.A.

R., pentru construirea blocurilor de locuințe proprietate de stat, individualizate ca atare în cuprinsul autorizației. Prin aceeași autorizație s-a specificat că actul anulează valabilitatea autorizației (inițiale) nr. MM/1987 și a anexelor. Potrivit evidențelor contabile ale Primăriei municipiului București, pentru spațiul în suprafață de 93,50 m.p. (magazin) situat în blocul M 20bis din ansamblul M., fondurile în vederea executării construcției au fost plătite constructorilor T. București și I.I. SRL, de către Consiliul popular (ulterior local) al municipiului București - Direcția de Investiții, în calitate de beneficiar de investiții, prin D.G.A.L.

A constatat instanța că, prin procesul-verbal de predare-primire din data de 06 deecembrie 2004, încheiat între Primăria municipiului București - Direcția de Investiții, pe de o parte și Cooperativa A.T., pe de altă parte, s-a procedat la predarea spațiului sus menționat, beneficiarul cumpărător achitând prețul imobilului prin ordinul de plată din 06 decembrie 2004. S-a specificat că actul este încheiat în baza convenției de cooperare din 1988. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 2004, spațiul a fost înstrăinat de către Cooperativa A.T., în calitate de vânzătoare, către reclamanta SC C.C.C. SRL, la aceeași dată fiind încheiat și procesul-verbal de predare-primire, în care s-a menționat stadiul fizic al execuției construcției.

S-a reținut că în prezent, spațiul este ocupat de pârâta UCECOM, care invocă drept titlu de proprietate sentința arbitrală nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, prin care s-a admis cererea reclamantei Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM în contradictoriu cu Institutul de Cercetare Proiectare Execuție al Cooperației Meșteșugărești, constatându-se că imobilul, mijloc fix, situat în București, bd. M.V., bl.M 20bis, în suprafață de 74,40 m.p., este proprietatea reclamantei.

S-a reținut că, potrivit considerentelor sentinței arbitrale, imobilul obiect al litigiului arbitral a fost construit din surse proprii ale reclamantei, la data de 03 august 1993 încheindu-se convenția de cooperare privind finalizarea blocurilor de locuințe în care sunt amplasate și spații cu altă destinație, între Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de locuințe social-culturale și administrație locativă și ANCOM-UCECOM. S-a reținut, de asemenea, că în scopul terminării execuției lucrărilor de finisare, punerii în funcțiune și folosirii spațiului, s-a încheiat contractul din 20 mai 1995 de închiriere și cooperare între ANCOM - UCECOM și ICPECOM, în baza căruia au fost efectuate lucrări în perioada februarie 1996-1999, acestea fiind predate conform procesului-verbal de recepție din 22 noiembrie 1999. Ca atare, instanța arbitrală, în temeiul art. 111 C. proc.

civ., a admis cererea reclamantei și a constatat că imobilul, mijloc fix, situat în București, bd. M.V., bl. M 20bis, în suprafață de 74,40 m.p., este proprietatea reclamantei. În speță, instanța a constatat că ambele părți dețin titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, reclamanta invocând contractul de vânzare-cumpărare din 9 decembrie 2004, încheiat cu vânzătoarea Cooperativa A.T., iar pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM, sentința arbitrală nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM.

Procedând la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile, tribunalul a reținut că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar al spațiului, respectiv de la autoritatea locală, reprezentantă la momentul vânzării bunului către Cooperativa A.T., de către Primăria Municipiului București - Direcția de Investiții. În schimb, întrucât titlul pârâtei este reprezentat de o hotărâre arbitrală pronunțată în temeiul art. 111 C. proc. civ., era necesar ca aceasta să facă dovada preexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul său, printr-un act constitutiv de drepturi. Deși în cuprinsul sentinței arbitrale se face vorbire despre construirea spațiului din fondurile proprii ale UCECOM, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză.

Dimpotrivă, astfel cum s-a reținut în considerentele hotărârii, lucrările de construire au fost plătite de către fostul Consiliul popular al Municipiului București - Direcția de Investiții, în calitate de beneficiar de investiții, prin D.G.A.L. De asemenea, convenția de cooperare din 03 august 1993 privind finalizarea blocurilor de locuințe în care sunt amplasate și spații cu altă destinație, încheiată între Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de locuințe social-culturale și administrație locativă și pârâta UCECOM, în baza căreia tribunalul arbitral a reținut construirea spațiului din fondurile proprii ale UCECOM, nu a fost depusă la dosar.

Pe de altă parte, deși în sentința arbitrală se face referire la efectuarea unor lucrări de finisare și a unor lucrări necesare punerii în funcțiune și dării în folosință a spațiului, efectuate în perioada 1996-1999, în baza contractului de închiriere și colaborare din 20 mai 1995, la dosar s-a depus un contract purtând același număr, însă încheiat la data de 20 mai 1997. Totodată, s-a reținut că, deși este de necontestat că hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive, astfel cum dispune în mod expres art. 363 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu înlătură aprecierile conform cărora, pentru dovedirea dreptului în cadrul acțiunii în revendicare, trebuia depus actul constitutiv, care să ateste preexistența dreptului în patrimoniul pârâtei.

Faptul că pârâta a efectuat lucrări de finisare, necesare punerii în funcțiune și dării în folosință a spațiului, nu-i conferă acesteia un drept de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care construcția a fost finanțată din fondurile autorității locale pe teren proprietate de stat; contravaloarea lucrărilor de finisare poate constitui obiect al unui drept de creanță al pârâtei, pe care aceasta și-l poate valorifica în condițiile legii. S-a constatat, de asemenea, că nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, spațiile cu altă destinație decât cea de locuință situate la parterul blocurilor, construite din fondurile statului, fiind supuse unui regim juridic special, fiind destinate unităților meșteșugărești, vânzarea acestora devenind posibilă potrivit procedurilor instituite prin convențiile încheiate cu UCECOM.

Ca atare, Cooperativa A.T. - autoarea reclamantei - avea vocația dobândirii spațiului în litigiu, în condițiile în care acesta a rămas în proprietatea Municipiului București. Chiar în baza convenției de cooperare de care se prevalează pârâta, era necesar ca aceasta să achite prețul lucrărilor de construcție finanțate de către autoritatea locală. Or, pârâta nu a probat că a efectuat vreo plată în acest scop către Municipiul București. De aceea, s-a apreciat că nu prezintă relevanță susținerile pârâtei în sensul că Municipiul București i-ar fi recunoscut calitatea de proprietar, având în vedere și faptul că adresele din 29 octombrie 1996 și din 14 august 1995 emise Consiliul local al Municipiului București fac referire la calitatea de beneficiar a pârâtei, menționându-se în mod expres că este necesară efectuarea plății lucrărilor de construire.

Întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul de la primul proprietar al spațiului în litigiu, respectiv de la autoritatea locală, prin Primăria Municipiului București - Direcția de Investiții, s-a considerat ca lipsită de relevanță juridică mențiunea din anexa 4 a convenției de cooperare din 1989 înfățișată de către pârâtă în original, care se referă la Bl.M2 - bl.M63-64 și la un spațiu în suprafață de 140 m.p. având ca beneficiar croitoria S. Aceasta, având în vedere că și în baza unei astfel de convenții de cooperare, era necesar ca pârâta să achite contravaloarea lucrărilor de construire, convenția prin ea însăși nevalorând titlu de proprietate. Pârâta nu se poate prevala de vreun drept de proprietate izvorât din acest tip de convenții, care nu au efect translativ de proprietate în favoarea UCECOM.

Pentru ca pârâta să dețină calitatea de proprietar al spațiului era necesar să invoce un astfel de act, cu efect translativ de proprietate, care să emane de la stat - prin autoritățile sale de la nivel central sau local - întrucât blocurile au fost construite în regim de proprietate de stat (așa cum rezultă din autorizația pentru executare de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București, în care sunt menționate inclusiv spațiile comerciale de la parterul blocurilor). Pe de altă parte, s-a reținut că vechimea titlului și prioritatea înscrierii în cartea funciară au eficiență numai în cazul în care titlurile părților provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, nu prezintă relevanță faptul că pârâta a stăpânit bunul, soluționarea acțiunii în revendicare ca urmare a comparării posesiilor exercitate de părți fiind posibilă numai atunci când niciuna dintre părți nu deține titlu și nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupațiune. De aceea, acțiunea a fost admisă, obligată pârâta să lase în deplină proprietate spațiul comercial, obiect al litigiului, iar pe cale de consecință, s-a dispus radierea notării efectuate în beneficiul pârâtei. Capătul de cerere având ca obiect evacuarea a fost respins ca rămas fără obiect, cu motivarea că hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare constituie titlu executoriu pentru predarea spațiului.

Drept consecință a admiterii acțiunii, cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei în garanție SC A.T. pentru restituirea prețului vânzării, a fost respinsă ca rămasă fără obiect, față de dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ. Cu privire la capacitatea procesuală de folosință a pârâtei Primăriei Municipiului București, s-a reținut că, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, u nitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, primăria reprezintă însă, o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale . Astfel fiind, numai unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, având capacitate juridică deplină, cu consecința capacității procesuale de folosință. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM, solicitând modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii. La data de 06 august 2013 a fost formulat apel împotriva aceleiași sentințe de către reclamanta SC C.C.C.

SRL Cererea de apel nu a fost motivată și nici timbrată. Prin decizia nr. 261 din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantă și a respins, ca nefondat, apelul pârâtei Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul nefondat al criticilor pârâtei, în condițiile unei corecte aprecieri a situației de fapt și aplicării corecte a normelor incidente. Astfel, s-a constatat pe elementele de fapt ale pricinii, că blocul M 20bis din ansamblul M., str. M.V. a fost finalizat în baza Decretului nr. 258/1987, conform autorizației pentru executare de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București, urmare a cererii formulate în acest sens de către Imobiliara R.A.

R., pentru construirea blocurilor de locuințe proprietate de stat individualizate ca atare în cuprinsul autorizației. Prin aceeași autorizație s-a specificat că actul anulează valabilitatea autorizației (inițiale) nr. MM/1987 și a anexelor. Potrivit evidențelor contabile ale Primăriei municipiului București, pentru spațiul în suprafață de 93,50 m.p. (magazin) situat în blocul M20bis din ansamblul M., fondurile folosite în vederea executării construcției au fost plătite constructorilor T. București și I.I. SRL, de către Consiliul popular (local) al Municipiului București - Direcția de Investiții, în calitate de beneficiar de investiții, prin D.G.D.A.L.

A constatat instanța că, potrivit procesului verbal de predare-primire din data de 06 decembrie 2004 încheiat între Primăria municipiului București - Direcția de Investiții, pe de o parte, și Cooperativa A.T., pe de altă parte, s-a procedat la predarea spațiului sus menționat, beneficiarul cumpărător achitând prețul imobilului prin ordinul de plată din 06 decembrie 2004. S-a specificat că actul este încheiat în baza convenției de cooperare din 1988. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 2004, spațiul a fost înstrăinat de către Cooperativa A.T., în calitate de vânzătoare către reclamanta SC C.C.C. SRL, la aceeași dată fiind încheiat și procesul-verbal de predare-primire, în care s-a menționat stadiul fizic al execuției construcției.

În prezent, spațiul este ocupat de pârâta UCECOM, care invocă drept titlu de proprietate sentința arbitrală nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM.

Curtea a reținut că o primă critică adusă hotărârii instanței de fond este reprezentată de modul în care instanța a făcut aprecieri asupra capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, întrucât, deși a constatat că această instituție este lipsită de capacitate, a dat totodată, eficiență actelor juridice încheiate de aceasta, respectiv procesului verbal încheiat la data de 06 decembrie 2004. Potrivit instanței de apel, raționamentul pârâtei nu a putut fi primit, întrucât în soluționarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință, tribunalul a înțeles să valorifice dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2), art. 77 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, reținând în mod corect că în justiție unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

Or, în cauză, pârâta Primăria Municipiului București a fost chemată să răspundă în nume propriu, iar nu prin reprezentantul său legal. Raționamentul instanței a analizat doar aspectul reprezentării în justiție, fără ca această chestiune să afecteze implicit valabilitatea actelor juridice încheiate de reprezentanții legali ai Primăriei Municipiului București. Prin urmare, s-a constatat că soluția adoptată de către prima instanță asupra excepției lipsei capacității de folosință nu prezintă relevanță asupra valorificării efectelor juridice ale actului reprezentat de procesul verbal încheiat la 06 decembrie 2004. De asemenea, a fost găsită nefondată critica prin care a fost contestat dreptul de proprietate al Primăriei Municipiului București asupra spațiului comercial ce face obiectul revendicării.

Cu referire la această susținere, Curtea de apel a reținut că, urmare a Decretului nr. 258/1987 al Consiliului de Stat al R.S.R. s-a început execuția a 15.000 apartamente în blocuri, în zona centrală a municipiului București, finanțate din fondurile de investiții ale Consiliului popular al municipiului București. În privința acestor imobile au fost încheiate convenții de cooperare între Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de Locuințe, Social Culturale și Administrație Locativă D.G.D.A.L., instituție aflată în subordinea C.P.M.B., în calitate de beneficiar de investiții pentru locuințe în care sunt amplasate și spații cu altă destinație și UCECOM, în calitate de beneficiar de investiții pentru spațiile comerciale destinate întreprinderilor din subordine.

Legat de conținutul acestor convenții, apelanta-pârâtă a contestat calitatea de proprietar a Primăriei Municipiului București asupra spațiului comercial revendicat, susținând că D.G.D.A.L. investea numai pentru locuințe, dar nu avea nicio obligație de a investi pentru lucrările aferente spațiilor comerciale și, în consecință, prin plata acestor lucrări nu putea deveni proprietar asupra spațiului comercial. Asupra acestor aspecte, instanța de apel a constatat că noțiunea de beneficiar stipulată în convenții nu poate determina calitatea de proprietar a pârâtei, în lipsa îndeplinirii obligațiilor asumate de către aceasta, chestiune reținută în mod temeinic de către prima instanță. Astfel, a rezultat neîndoielnic că C.P.M.B.

a finanțat integral ansamblul de locuințe ridicat pe terenul proprietatea municipalității, atât în ceea ce privește spațiile de locuit, cât și în ceea ce privește spațiile comerciale. Or, atât timp cât pârâta nu a executat obligația esențială de achitare a contravalorii lucrărilor de construcție, acest lucru fiind făcut de Primăria municipiului București, vocația sa la dobândirea dreptului de proprietate a încetat. De altfel, pârâta nu a dovedit nici îndeplinirea celorlalte obligații constând în contractarea direct cu antreprenorul pentru spațiile comerciale, participarea la efectuarea recepției după terminarea lucrărilor, semnarea procesului verbal de recepție și prezentarea la D.G.D.A.L. pentru primirea actelor necesare înregistrării acestor spații în patrimoniu.

Pe de altă parte, Primăria municipiului București a fost cea care a achitat lucrările de construcție edificate pe terenul său, finanțând ansamblurile de locuințe integral, deci și cu privire la spațiile comerciale aflate la parterul ori mezaninul blocurilor. Date fiind aceste împrejurări, nu se poate considera că UCECOM a dobândit proprietatea asupra spațiului doar prin efectuarea unor finisaje asupra lui. Deși subliniază recunoașterea chiar de către Primăria municipiului București a calității sale de proprietar, apelanta pârâtă nu are în vedere conținutul exact al adreselor invocate, care fac referire la calitatea de beneficiar al UCECOM, nicidecum la calitatea de proprietar.

Mai mult decât atât, chiar în cadrul acestor adrese, Consiliul local al municipiului București atrage atenția reprezentanților UCECOM să își respecte obligațiile asumate în legătură cu aceste spații, în calitate de beneficiar, specificându-se că, pentru atribuirea definitivă a calității de proprietar al spațiului, este necesară stabilirea valorilor datorate de UCECOM Primăriei pentru lucrările de construcție achitate de către unitatea administrativ teritorială. În ceea ce privește calitatea de proprietar a SC A.T., contestată de asemenea, de către pârâtă, instanța de apel a reținut că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 215/2001, așa cum s-a susținut prin criticile formulate. Astfel, toate părțile în litigiu, inclusiv apelanta UCECOM, au susținut că spațiul comercial în discuție a făcut obiectul unei convenții de cooperare, încheiate de D.G.D.A.L.

cu cooperative meșteșugărești anterior intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001. Aceste convenții erau supuse unui regim juridic special și derogator dreptului comun. În baza convențiilor încheiate cu asociațiile cooperatiste, D.G.D.A.L. urma să transmită dreptul de proprietate asupra spațiilor comerciale de la parterul și mezaninul blocurilor, în măsura îndeplinirii obligațiilor stipulate în convenții, prin procedura prevăzută de acestea și după ce asociația cooperatistă suporta contravaloarea lucrărilor de construcție a spațiilor comerciale. Faptul invocat de apelantă, potrivit căruia Cooperativa A.T. nu a fost beneficiarul direct al unei convenții privind spațiul revendicat nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 215/2001, deoarece aceasta, ca membră a cooperației meșteșugărești, avea vocația de a dobândi un astfel de spațiu.

Or, s-a constatat de către Curte, că A.T. era membră a cooperației meșteșugărești și a fost cea care a decontat către Primărie contravaloarea investițiilor pentru spațiul din București, str. M.V., bl.M20 bis. De asemenea, a fost apreciată ca neîntemeiată, contestarea dreptului de proprietate al reclamantei SC C.C.C., bazată pe împrejurarea neîncheierii contractului de vânzare cumpărare din 09 decembrie 2004 în formă autentică, ori a pretinsului fapt al neverificării de către cumpărătoare a mențiunilor înscrise în cartea funciară cu referire la imobil. Aceasta, întrucât forma autentică nu reprezenta condiție ad validitatem în ceea ce privește contractul părților, iar referitor la mențiunile înscrise în cartea funciară, reclamanta a avut convingerea că dobândește de la adevăratul proprietar.

În plus, în baza contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a obținut înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară. Existența primei notări în cartea funciară nu a împiedicat notarea dreptului de proprietate al reclamantei tocmai pentru că înregistrările în discuție nu au presupus un control de fond asupra titlurilor. Au fost găsite nefondate și criticile vizând modalitatea în care prima instanță a apreciat asupra titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de sentința arbitrală nr. 3/2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM. Astfel, s-a reținut ca fiind corectă statuarea făcută de tribunal asupra naturii acestui act.

Fără a se nega valoarea de hotărâre judecătorească definitivă a hotărârii arbitrale comunicate părților, în același timp, s-a statuat corect, față de natura titlului pârâtei, că era necesar ca aceasta să facă dovada preexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul său, print-un act constitutiv de drepturi, neprezentând relevanță înscrierea anterioară în cartea funciară a dreptului de proprietate, întrucât în cauză, nu s-a procedat la compararea unor titluri emanând de la același proprietar. A fost găsit corect și raționamentul instanței de fond făcut în analiza comparativă a titlurilor celor două părți, atât timp cât, motivat, tribunalul a apreciat că titlul reclamantei provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

S-a reținut, contrar celor arătate de către apelantă, că UCECOM nu a construit cu fonduri proprii spațiul comercial în discuție, evidențele contabile ale Primăriei municipiului București probând achitarea contravalorii lucrărilor de construcție pentru spațiul comercial de către Consiliul local al municipiului București-Direcția de Investiții (în calitate de beneficiar, prin D.G.D.A.L.), constructorilor T. și I.I. SRL În schimb, lucrările de finisare efectuate de pârâtă nu pot fi asimilate unor lucrări de construcție. În consecință, apelul formulat de Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM a fost constatat nefondat și respins în consecință. Apelul exercitat de reclamanta SC C.C.C.

SRL a fost anulat ca netimbrat, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în condițiile în care părții apelante i s-a adus la cunoștință taxa de timbru pe care o datorează, iar aceasta a declarat expres că nu înțelege să o achite. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv natura convențiilor de cooperare (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) Astfel, s-a apreciat că procesul-verbal de predare-primire din 6 decembrie 2004 dintre Primăria municipiului București și A.T. este încheiat în baza Convenției de cooperare din 1988, fără ca înainte de aceasta să fie clarificată situația anexelor la convențiile de cooperare depuse la dosar.

Această clarificare era esențială, întrucât lămurea pe ce bază s-a transmis proprietatea asupra spațiului. Dacă ar fi fost analizat comparativ conținutul anexei nr. 4 depuse de intimata-reclamantă cu anexa nr. 4 la „Convenția de cooperare încheiată între D.G.D.A.L. și U.C.M.B. privind spațiile comerciale de la parterul blocurilor de locuințe din lista de plan pe anul 1988, în execuția M.I.”, în posesia căreia se află UCECOM, se putea constata că anexa depusă de intimată nu este completă - fiind o „compilație” între anexa din anul 1988 și o altă anexă, la o altă convenție, încheiată în 1989 - iar în anexa depusă de UCECOM, A.T. nu apare ca beneficiar al blocului M 20bis. În realitate, A.T. nu a fost beneficiar desemnat prin convenția de cooperare pentru spațiul în discuție.

- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de apel a considerat greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 215/2001, convențiile fiind supuse unui regim juridic special și derogator dreptului comun. Din moment ce SC A.T.

nu a avut calitatea de beneficiar în acea convenție de cooperare, nu avea nici posibilitatea să dobândească spațiul numai prin achitarea către Primăria municipiului București a contravalorii unor lucrări, ci trebuiau respectate condițiile imperative ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, conform cărora vânzarea bunurilor proprietate privată a Municipiului București trebuie să se realizeze numai în baza unei hotărâri a Consiliului General, iar pentru realizarea unei asemenea vânzări trebuie organizată licitație publică - art. 38 lit. b), art. 94, art. 125 alin. (2). Așadar, pentru ca vânzarea de imobile aflate în patrimoniul Municipiului București să se facă, fără organizarea unei licitații, trebuia să existe o normă derogativă care să impună o altă soluție.

Întrucât A.T. nu a fost parte în convenție, nu i se puteau aplica decât dispozițiile dreptului comun în materie. Conform principiului relativității efectelor contractului, nu era posibil ca o altă persoană juridică să poată dobândi drepturi și obligații într-o convenție la care nu a fost parte. Vocația A.T. de a dobândi spațiul în virtutea calității de membră a cooperației meșteșugărești nu poate fi interpretată în sensul reținut de instanța de apel, așa încât să înlocuiască existența unui contract între Primăria municipiului București și aceasta. Prin încheierea procesului-verbal de predare-primire, părțile ar eluda dispozițiile Legii nr. 215/2001 și de aceea se impunea ca reclamanta să depună, în original, atât Convenția de cooperare, cât și Anexa 4 la această convenție, pentru a arăta temeiul în care A.T.

a considerat să facă această plată. De asemenea, din analiza procesului-verbal de predare-primire încheiat la 6 decembrie 2004 între reprezentanții Direcției de Investiții din cadrul Primăriei municipiului București și reprezentanții SC A.T., precum și a procesului-verbal din 9 decembrie 2004 (între SC A.T. și SC C.C.C.) rezultă că stadiul fizic al spațiului în momentul predării era nefinalizat. Preluarea spațiului s-a făcut de către UCECOM potrivit procesului-verbal de recepție a lucrărilor din 22 noiembrie 1999 (când s-a consemnat că lucrările, finisajele interioare și exterioare au fost realizate pentru punerea în funcțiune la întreaga capacitate a spațiului).

Rezultă, analizând comparativ cele trei procese-verbale de predare-primire, că spațiul era finalizat încă din anul 1999, în el desfășurându-se în mod continuu activitatea societății cu care UCECOM a avut încheiate contracte de închiriere și că a avut loc o înstrăinare frauduloasă a spațiului în baza convenției de cooperare. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a arătat că nu subzistă motivele de recurs invocate de recurentă, în condițiile în care autoarea sa, SC A.T., a dobândit spațiul în litigiu de la Primăria municipiului București, singurul proprietar al imobilului, aceasta fiind instituția care a suportat investiția (edificarea construcției pe terenul statului). În schimb, UCECOM nu a plătit contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate de Primăria municipiului București, așa încât nu le-a fost atribuită calitatea de proprietar al spațiului în litigiu.

De altfel, pe parcursul întregului litigiu, pârâta a fost mai preocupată să „critice” dreptul de proprietate al reclamantei decât să-și dovedească propriul drept de proprietate, având în vedere că rolul instanței era de a compara cele două titluri ale părților pentru a da preferință unuia dintre ele. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente: - Invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pretinde interpretarea greșită a naturii convențiilor de cooperare, cu trimitere la anexele acestor convenții, a căror clarificare „era esențială, pentru a se stabili pe ce bază se transmitea proprietatea asupra spațiului”.

Potrivit textului procedural menționat, pentru a putea fi primit un asemenea aspect de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății (privit în conținutul său substanțial, de negotium iuris), în sensul că a denaturat înțelesul clar și neîndoielnic al clauzelor acestuia. Fără să facă referire la o asemenea situație - de denaturare a unor clauze neîndoielnice - recurenta iese din ipoteza normei legale, solicitând instanței de recurs să analizeze „anexe” ale convenției de cooperare, care, în opinia acesteia, fie sunt incomplete, fie rezultate în urma unor „compilații”, fie nu menționează imobilul în litigiu și nici ca beneficiar pe SC A.T.

Acestea sunt însă aspecte care vizează elementele de fapt și de probațiune ale pricinii, referitoare la împrejurarea că reclamanta a prezentat o anexă în care apare spațiul în litigiu și beneficiar SC A.T., iar pârâta a prezentat o altă anexă a aceleiași convenții, în care, la aceeași poziție nu numai că nu apare A.T., dar nu este menționat nici spațiul în litigiu. Instanța de apel a considerat însă, că dincolo de aceste inadvertențe, ceea ce este relevant pentru determinarea regimului juridic al imobilului este faptul, necontestat de niciuna dintre părți, că spațiul comercial în discuție a constituit obiect al convenției de cooperare încheiate între D.G.C.D.A.L. și Uniunea Cooperației Meșteșugărești.

În acest context, recurenta ar fi putut pretinde, în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că respectiva convenție de cooperare valida și constituia titlul său de proprietate, iar această situație de drept ar fi fost greșit interpretată de instanța anterioară, printr-o denaturare a înțelesului clar al clauzelor contractuale. Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că, potrivit convenției de cooperare de care se prevalează pârâta, noțiunea de beneficiar al construirii spațiilor comerciale nu ducea automat la dobândirea calității de proprietar asupra acestora, în absența îndeplinirii obligațiilor de plată a contravalorii lucrărilor.

Cum o asemenea obligație nu a fost executată de către pârâta-recurentă, convenția de cooperare nu a putut reprezenta - cum corect a constatat instanța de apel - temei pentru transmiterea în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate (din moment ce lucrările au fost ridicate pe terenul municipalității, tot această instituție fiind cea care a finanțat integral ansamblurile de locuințe, inclusiv spațiile comerciale de la parter). În speță, nu s-a dovedit că pârâta ar fi dublat convenția de cooperare cu una de antrepriză, încheiată direct cu constructorul lucrării, pentru a putea pretinde că a devenit proprietar pe măsura edificării acesteia și a solicita, apoi, predarea silită (dimpotrivă, așa cum s-a arătat, construirea ansamblurilor de locuințe, inclusiv a spațiilor comerciale de la parter, s-a realizat pe terenul proprietate de stat și cu finanțarea integrală a Primăriei municipiului București).

Astfel fiind, nu se poate susține că ar fi avut loc o denaturare a înțelesului clar și neechivoc al clauzelor convenției de cooperare, căreia să i se fi schimbat natura juridică, așa încât prin această interpretare defectuoasă, să fi fost considerată titlu de proprietate în favoarea celeilalte părți (și să atragă aplicabilitatea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență la speță a pretins-o recurenta). - În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține, de asemenea eronat, că ar fi fost încălcate, în soluționarea cauzei, dispozițiile Legii nr. 215/2001, datorită faptului că SC A.T., nefiind beneficiar al convenției de cooperare, nu putea dobândi spațiul decât în condițiile actului normativ menționat (adică, în temeiul unei hotărâri a Consiliului local și pe bază de licitație publică).

Critica este nefondată deoarece în stabilirea regimului juridic al imobilului - deci, inclusiv a regulilor ce guvernează actele de dispoziție asupra acestora - determinantă este împrejurarea că edificarea lui s-a realizat în baza unei convenții de cooperare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001. Aspectul învederat, că autoarea reclamantei (Cooperativa A.T.) nu apare ca beneficiar direct al convenției de cooperare (față de inadvertențele semnalate în legătură cu anexele convenției), nu poate avea relevanța juridică pretinsă de către recurentă. Aceasta întrucât, pe de o parte, SC A.T. era membră a cooperației meșteșugărești și, deci, avea vocația (aptitudinea) să dobândească dreptul de proprietate cooperatistă asupra unui spațiu comercial destinat tocmai desfășurării activității unităților meșteșugărești.

Pe de altă parte, Primăria municipiului București fiind cea care a suportat integral, din fondurile proprii, contravaloarea tuturor lucrărilor de construcție - nu numai pe cele vizând ansamblurile de locuințe, dar și spațiile comerciale de la parterul blocurilor - edificate pe terenul municipalității, aceasta avea posibilitatea să înstrăineze acelor cooperative din sistemul cooperației meșteșugărești care achitau valoarea lucrărilor (din acest punct de vedere, înstrăinarea către o unitate a cooperației fiind impusă de necesitatea păstrării afectațiunii stabilite inițial).

În felul acesta, nu este înfrânt principiul relativității efectelor contractului, cum pretinde recurenta, întrucât aceasta nu era decât beneficiar al investițiilor pentru spațiile comerciale destinate unităților din subordine, urmând să-și concretizeze dreptul în măsura în care făcea dovada achitării contravalorii lucrărilor, situație neregăsită în speță (faptul că recurenta nu își îndeplinise obligațiile asumate și nu dobândise calitatea de proprietar i-a fost adus la cunoștință acesteia inclusiv prin adresa din 22 august 1995 a CGMB-Direcția de Investiții).

Întrucât edificarea spațiului în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 258/1987 și a autorizației pentru executare lucrări din 15 august 1991 (care a anulat autorizația inițială, nr. MM/1987 eliberată de Primăria municipiului București), pe care s-a grefat convenția de cooperare din 1988, a aplica regimului juridic al acesteia din urmă dispozițiile Legii nr. 215/2001, așa cum pretinde recurenta, ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii civile. - În ce privește solicitarea recurentei, de comparare a celor trei procese-verbale de predare-primire (către SC A.T., către C.C.C. și, respectiv, UCECOM), această operațiune este lipsită de pertinență din punctul de vedere al contestării legalității soluției date acțiunii în revendicare.

Separat de caracterul contradictoriu al susținerii (un proces-verbal din 22 noiembrie 1999, având ca beneficiar pe recurenta-pârâtă UCECOM, ar demonstra faptul că erau finisate lucrările interioare și exterioare pentru punerea în funcțiune la întreaga capacitate a spațiului, în timp ce procesul-verbal ulterior, din anul 2004, ar demonstra că stadiul fizic al spațiului în momentul predării era nefinalizat), aceasta nu este de natură să aducă lămuriri, contrare celor dezlegate de instanță, în legătură cu apartenența dreptului de proprietate disputat. Așa cum corect a reținut instanța de apel, efectuarea unor lucrări de finisaje nu poate demonstra dobândirea dreptului de proprietate ci, eventual, a unui drept de creanță constând în contravaloarea respectivelor lucrări.

Față de considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu avocat, al cărui cuantum va fi redus (de la suma de 3.000 RON la 2.000 RON), raportat la gradul de complexitate al problemelor de drept aduse în dezbaterea judiciară în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești-UCECOM împotriva deciziei nr. 261 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă SC C.C.C. SRL, a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.