ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5074 din

21

iunie

2013, Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanta SC C.C.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Cooperației

Meșteșugărești - UCECOM. A fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină

proprietate și liniștită posesie, spațiul comercial în suprafață de 93,5 m.p. situat

în București, str. M.V. bl. M20 bis. S-a dispus radierea notării efectuate în baza

adresei din 13 aprilie 2006 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

al Municipiului București din CF nr. AA a Municipiului București - Partea a III-a.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea, ca rămas fără obiect.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu

cu SC A.T., ca rămasă fără obiect. A fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului București, ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța fondului a reținut că blocul M 20bis din ansamblul

M., str. M.V. a fost finalizat în baza Decretului nr. 258/1987, conform autorizației

pentru executare de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București,

urmare a cererii formulate în acest sens de către Imobiliara R.A. R., pentru construirea

blocurilor de locuințe proprietate de stat, individualizate ca atare în cuprinsul

autorizației.

Prin aceeași autorizație

s-a specificat că actul anulează valabilitatea autorizației (inițiale) nr. MM/1987

și a anexelor. Potrivit evidențelor contabile ale Primăriei municipiului București,

pentru spațiul în suprafață de 93,50 m.p. (magazin) situat în blocul M 20bis din

ansamblul M., fondurile în vederea executării construcției au fost plătite constructorilor

T. București și I.I. SRL, de către Consiliul popular (ulterior local) al municipiului

București - Direcția de Investiții, în calitate de beneficiar de investiții, prin

D.G.A.L.

A constatat instanța

că, prin procesul-verbal de predare-primire din data de 06 deecembrie 2004, încheiat

între Primăria municipiului București - Direcția de Investiții, pe de o parte și

Cooperativa A.T., pe de altă parte, s-a procedat la predarea spațiului sus menționat,

beneficiarul cumpărător achitând prețul imobilului prin ordinul de plată din 06

decembrie 2004. S-a specificat că actul este încheiat în baza convenției de cooperare

din 1988.

Ulterior, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 2004, spațiul a fost înstrăinat de către Cooperativa

A.T., în calitate de vânzătoare, către reclamanta SC C.C.C. SRL, la aceeași dată

fiind încheiat și procesul-verbal de predare-primire, în care s-a menționat stadiul

fizic al execuției construcției.

S-a reținut că în

prezent, spațiul este ocupat de pârâta UCECOM, care invocă drept titlu de proprietate

sentința arbitrală nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de

pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, prin care s-a

admis cererea reclamantei Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM

în contradictoriu cu Institutul de Cercetare Proiectare Execuție al Cooperației

Meșteșugărești, constatându-se că imobilul, mijloc fix, situat în București, bd.

M.V., bl.M 20bis, în suprafață de 74,40 m.p., este proprietatea reclamantei.

S-a reținut că, potrivit

considerentelor sentinței arbitrale, imobilul obiect al litigiului arbitral a fost

construit din surse proprii ale reclamantei, la data de 03 august 1993 încheindu-se

convenția de cooperare privind finalizarea blocurilor de locuințe în care sunt amplasate

și spații cu altă destinație, între Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor

de locuințe social-culturale și administrație locativă și ANCOM-UCECOM. S-a reținut,

de asemenea, că în scopul terminării execuției lucrărilor de finisare, punerii în

funcțiune și folosirii spațiului, s-a încheiat contractul din 20 mai 1995 de închiriere

și cooperare între ANCOM - UCECOM și ICPECOM, în baza căruia au fost efectuate lucrări

în perioada februarie 1996-1999, acestea fiind predate conform procesului-verbal

de recepție din 22 noiembrie 1999. Ca atare, instanța arbitrală, în temeiul

art. 111 C. proc. civ., a admis cererea reclamantei și a constatat că imobilul,

mijloc fix, situat în București, bd. M.V., bl. M 20bis, în suprafață de 74,40 m.p.,

este proprietatea reclamantei.

În speță, instanța a constatat

că ambele părți dețin titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului

revendicat, reclamanta invocând contractul de vânzare-cumpărare din 9 decembrie

2004, încheiat cu vânzătoarea Cooperativa A.T., iar pârâta Uniunea Națională a Cooperației

Meșteșugărești UCECOM, sentința arbitrală nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată

de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești

- UCECOM.

Procedând la compararea

drepturilor autorilor de la care provin titlurile, tribunalul a reținut că titlul

reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar al

spațiului, respectiv de la autoritatea locală, reprezentantă la momentul vânzării

bunului către Cooperativa A.T., de către Primăria Municipiului București - Direcția

de Investiții.

În schimb, întrucât titlul

pârâtei este reprezentat de o hotărâre arbitrală pronunțată în temeiul art. 111

C. proc. civ., era necesar ca aceasta să facă dovada preexistenței dreptului de

proprietate în patrimoniul său, printr-un act constitutiv de drepturi. Deși în cuprinsul

sentinței arbitrale se face vorbire despre construirea spațiului din fondurile proprii

ale UCECOM, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză. Dimpotrivă, astfel cum

s-a reținut în considerentele hotărârii, lucrările de construire au fost plătite

de către fostul Consiliul popular al Municipiului București - Direcția de Investiții,

în calitate de beneficiar de investiții, prin D.G.A.L. De asemenea, convenția de

cooperare din 03 august 1993 privind finalizarea blocurilor de locuințe în care

sunt amplasate și spații cu altă destinație, încheiată între Direcția Generală pentru

Dezvoltarea Construcțiilor de locuințe social-culturale și administrație locativă

și pârâta UCECOM, în baza căreia tribunalul arbitral a reținut construirea spațiului

din fondurile proprii ale UCECOM, nu a fost depusă la dosar. Pe de altă parte, deși

în sentința arbitrală se face referire la efectuarea unor lucrări de finisare și

a unor lucrări necesare punerii în funcțiune și dării în folosință a spațiului,

efectuate în perioada 1996-1999, în baza contractului de închiriere și colaborare

din 20 mai 1995, la dosar s-a depus un contract purtând același număr, însă încheiat

la data de 20 mai 1997.

Totodată, s-a reținut

că, deși este de necontestat că hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele

unei hotărâri judecătorești definitive, astfel cum dispune în mod expres art. 363

alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu înlătură aprecierile conform cărora, pentru

dovedirea dreptului în cadrul acțiunii în revendicare, trebuia depus actul

constitutiv, care să ateste preexistența dreptului în patrimoniul pârâtei.

Faptul că pârâta a efectuat

lucrări de finisare, necesare punerii în funcțiune și dării în folosință a spațiului,

nu-i conferă acesteia un drept de proprietate asupra imobilului, în condițiile în

care construcția a fost finanțată din fondurile autorității locale pe teren proprietate

de stat; contravaloarea lucrărilor de finisare poate constitui obiect al unui drept

de creanță al pârâtei, pe care aceasta și-l poate valorifica în condițiile legii.

S-a constatat, de asemenea,

că nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii administrației publice locale

nr. 215/2001, spațiile cu altă destinație decât cea de locuință situate la parterul

blocurilor, construite din fondurile statului, fiind supuse unui regim juridic special,

fiind destinate unităților meșteșugărești, vânzarea acestora devenind posibilă potrivit

procedurilor instituite prin convențiile încheiate cu UCECOM.

Ca atare, Cooperativa

A.T. - autoarea reclamantei - avea vocația dobândirii spațiului în litigiu, în condițiile

în care acesta a rămas în proprietatea Municipiului București. Chiar în baza convenției

de cooperare de care se prevalează pârâta, era necesar ca aceasta să achite prețul

lucrărilor de construcție finanțate de către autoritatea locală. Or, pârâta nu a

probat că a efectuat vreo plată în acest scop către Municipiul București.

De aceea, s-a apreciat

că nu prezintă relevanță susținerile pârâtei în sensul că Municipiul București i-ar

fi recunoscut calitatea de proprietar, având în vedere și faptul că adresele din

29 octombrie 1996 și din 14 august 1995 emise Consiliul local al Municipiului București

fac referire la calitatea de beneficiar a pârâtei, menționându-se în mod expres

că este necesară efectuarea plății lucrărilor de construire.

Întrucât autoarea reclamantei

a dobândit imobilul de la primul proprietar al spațiului în litigiu, respectiv de

la autoritatea locală, prin Primăria Municipiului București - Direcția de Investiții,

s-a considerat ca lipsită de relevanță juridică mențiunea din anexa 4 a convenției

de cooperare din 1989 înfățișată de către pârâtă în original, care se referă la

Bl.M2 - bl.M63-64 și la un spațiu în suprafață de 140 m.p. având ca beneficiar croitoria

S.

Aceasta, având în vedere

că și în baza unei astfel de convenții de cooperare, era necesar ca pârâta

să achite contravaloarea lucrărilor de construire, convenția prin ea însăși nevalorând

titlu de proprietate. Pârâta nu se poate prevala de vreun drept de proprietate izvorât

din acest tip de convenții, care nu au efect translativ de proprietate în favoarea

UCECOM. Pentru ca pârâta să dețină calitatea de proprietar al spațiului era necesar

să invoce un astfel de act, cu efect translativ de proprietate, care să emane de

la stat - prin autoritățile sale de la nivel central sau local - întrucât blocurile

au fost construite în regim de proprietate de stat (așa cum rezultă din autorizația

pentru executare de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București,

în care sunt menționate inclusiv spațiile comerciale de la parterul blocurilor).

Pe de altă parte, s-a

reținut că vechimea titlului și prioritatea înscrierii în cartea funciară au

eficiență numai în cazul în care titlurile părților provin de la același autor,

ceea ce nu este cazul în speță. De asemenea, nu prezintă relevanță faptul că

pârâta a stăpânit bunul, soluționarea acțiunii în revendicare ca urmare a comparării

posesiilor exercitate de părți fiind posibilă numai atunci când niciuna dintre părți

nu deține titlu și nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupațiune.

De aceea, acțiunea

a fost admisă, obligată pârâta să lase în deplină proprietate spațiul comercial,

obiect al litigiului, iar pe cale de consecință, s-a dispus radierea notării

efectuate în beneficiul pârâtei.

Capătul de cerere având

ca obiect evacuarea a fost respins ca rămas fără obiect, cu motivarea că hotărârea

judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare constituie titlu executoriu

pentru predarea spațiului.

Drept consecință a admiterii

acțiunii, cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei

în garanție SC A.T. pentru restituirea prețului vânzării, a fost respinsă ca rămasă

fără obiect, față de dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la capacitatea

procesuală de folosință a pârâtei Primăriei Municipiului București, s-a reținut

că, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea administrației publice locale

nr. 215/2001,

u

nitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de

drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Conform

art. 77 din Legea nr. 215/2001, primăria reprezintă însă, o

structură

funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului

local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității

locale

.

Astfel

fiind, numai unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, având capacitate

juridică deplină, cu consecința capacității procesuale de folosință.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat apel pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești

UCECOM, solicitând modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

La data de 06 august 2013

a fost formulat apel împotriva aceleiași sentințe de către reclamanta

SC C.C.C. SRL Cererea de apel nu a fost motivată și nici timbrată.

Prin decizia nr. 261 din

11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a anulat,

ca netimbrat, apelul declarat de reclamantă și a respins, ca nefondat, apelul

pârâtei Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut caracterul nefondat al criticilor pârâtei,

în condițiile unei corecte aprecieri a situației de fapt și aplicării

corecte a normelor incidente.

Astfel, s-a constatat

pe elementele de fapt ale pricinii, că blocul M 20bis din ansamblul M., str. M.V.

a fost finalizat în baza Decretului nr. 258/1987, conform autorizației pentru executare

de lucrări din 15 august 1991 emisă de Primăria municipiului București, urmare a

cererii formulate în acest sens de către Imobiliara R.A. R., pentru construirea

blocurilor de locuințe proprietate de stat individualizate ca atare în cuprinsul

autorizației. Prin aceeași autorizație s-a specificat că actul anulează valabilitatea

autorizației (inițiale) nr. MM/1987 și a anexelor.

Potrivit evidențelor contabile

ale Primăriei municipiului București, pentru spațiul în suprafață de 93,50 m.p.

(magazin) situat în blocul M20bis din ansamblul M., fondurile folosite în vederea

executării construcției au fost plătite constructorilor T. București și I.I. SRL,

de către Consiliul popular (local) al Municipiului București - Direcția de Investiții,

în calitate de beneficiar de investiții, prin D.G.D.A.L.

A constatat instanța

că, potrivit procesului verbal de predare-primire din data de 06 decembrie 2004

încheiat între Primăria municipiului București - Direcția de Investiții, pe de o

parte, și Cooperativa A.T., pe de altă parte, s-a procedat la predarea spațiului

sus menționat, beneficiarul cumpărător achitând prețul imobilului prin ordinul de

plată din 06 decembrie 2004. S-a specificat că actul este încheiat în baza convenției

de cooperare din 1988.

Ulterior, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 2004, spațiul a fost înstrăinat de către Cooperativa

A.T., în calitate de vânzătoare către reclamanta SC C.C.C. SRL, la aceeași dată

fiind încheiat și procesul-verbal de predare-primire, în care s-a menționat stadiul

fizic al execuției construcției.

În prezent, spațiul este

ocupat de pârâta UCECOM, care invocă drept titlu de proprietate sentința arbitrală

nr. 3 din 21 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația

Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM.

Curtea a reținut

că o primă critică adusă hotărârii instanței de fond este reprezentată de modul

în care instanța a făcut aprecieri asupra capacității procesuale de folosință

a Primăriei Municipiului București, întrucât, deși a constatat că această

instituție este lipsită de capacitate, a dat totodată, eficiență actelor

juridice încheiate de aceasta, respectiv procesului verbal încheiat la data de 06

decembrie 2004.

Potrivit instanței

de apel, raționamentul pârâtei nu a putut fi primit, întrucât în soluționarea

excepției lipsei capacității procesuale de folosință, tribunalul

a înțeles să valorifice dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2), art. 77

din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, reținând în mod

corect că în justiție unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate,

după caz, de primar sau de președintele consiliului județean. Or, în cauză,

pârâta Primăria Municipiului București a fost chemată să răspundă în nume propriu,

iar nu prin reprezentantul său legal. Raționamentul instanței a analizat

doar aspectul reprezentării în justiție, fără ca această chestiune să afecteze

implicit valabilitatea actelor juridice încheiate de reprezentanții legali

ai Primăriei Municipiului București.

Prin urmare, s-a constatat

că soluția adoptată de către prima instanță asupra excepției lipsei

capacității de folosință nu prezintă relevanță asupra valorificării

efectelor juridice ale actului reprezentat de procesul verbal încheiat la 06

decembrie 2004.

De asemenea, a fost găsită

nefondată critica prin care a fost contestat dreptul de proprietate al Primăriei

Municipiului București asupra spațiului comercial ce face obiectul revendicării.

Cu referire la această

susținere, Curtea de apel a reținut că, urmare a Decretului nr. 258/1987

al Consiliului de Stat al R.S.R. s-a început execuția a 15.000 apartamente

în blocuri, în zona centrală a municipiului București, finanțate din fondurile

de investiții ale Consiliului popular al municipiului București. În privința

acestor imobile au fost încheiate convenții de cooperare între Direcția

Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de Locuințe, Social Culturale

și Administrație Locativă D.G.D.A.L., instituție aflată în subordinea

C.P.M.B., în calitate de beneficiar de investiții pentru locuințe în care

sunt amplasate și spații cu altă destinație și UCECOM, în calitate

de beneficiar de investiții pentru spațiile comerciale destinate întreprinderilor

din subordine.

Legat de conținutul

acestor convenții, apelanta-pârâtă a contestat calitatea de proprietar a Primăriei

Municipiului București asupra spațiului comercial revendicat, susținând

că D.G.D.A.L. investea numai pentru locuințe, dar nu avea nicio obligație

de a investi pentru lucrările aferente spațiilor comerciale și, în consecință,

prin plata acestor lucrări nu putea deveni proprietar asupra spațiului comercial.

Asupra acestor aspecte,

instanța de apel a constatat că noțiunea de beneficiar stipulată în convenții

nu poate determina calitatea de proprietar a pârâtei, în lipsa îndeplinirii obligațiilor

asumate de către aceasta, chestiune reținută în mod temeinic de către prima

instanță.

Astfel, a rezultat neîndoielnic

că C.P.M.B. a finanțat integral ansamblul de locuințe ridicat pe terenul

proprietatea municipalității, atât în ceea ce privește spațiile de

locuit, cât și în ceea ce privește spațiile comerciale.

Or, atât timp cât pârâta

nu a executat obligația esențială de achitare a contravalorii lucrărilor

de construcție, acest lucru fiind făcut de Primăria municipiului București,

vocația sa la dobândirea dreptului de proprietate a încetat. De altfel, pârâta

nu a dovedit nici îndeplinirea celorlalte obligații constând în contractarea

direct cu antreprenorul pentru spațiile comerciale, participarea la efectuarea

recepției după terminarea lucrărilor, semnarea procesului verbal de recepție

și prezentarea la D.G.D.A.L. pentru primirea actelor necesare înregistrării

acestor spații în patrimoniu.

Pe de altă parte, Primăria

municipiului București a fost cea care a achitat lucrările de construcție

edificate pe terenul său, finanțând ansamblurile de locuințe integral,

deci și cu privire la spațiile comerciale aflate la parterul ori mezaninul

blocurilor. Date fiind aceste împrejurări, nu se poate considera că UCECOM a dobândit

proprietatea asupra spațiului doar prin efectuarea unor finisaje asupra lui.

Deși subliniază recunoașterea

chiar de către Primăria municipiului București a calității sale de proprietar,

apelanta pârâtă nu are în vedere conținutul exact al adreselor invocate, care

fac referire la calitatea de beneficiar al UCECOM, nicidecum la calitatea de proprietar.

Mai mult decât atât, chiar în cadrul acestor adrese, Consiliul local al municipiului

București atrage atenția reprezentanților UCECOM să își respecte

obligațiile asumate în legătură cu aceste spații, în calitate de beneficiar,

specificându-se că, pentru atribuirea definitivă a calității de proprietar

al spațiului, este necesară stabilirea valorilor datorate de UCECOM Primăriei

pentru lucrările de construcție achitate de către unitatea administrativ teritorială.

În ceea ce privește

calitatea de proprietar a SC A.T., contestată de asemenea, de către pârâtă, instanța

de apel a reținut că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii

nr. 215/2001, așa cum s-a susținut prin criticile formulate.

Astfel, toate părțile

în litigiu, inclusiv apelanta UCECOM, au susținut că spațiul comercial

în discuție a făcut obiectul unei convenții de cooperare, încheiate de

D.G.D.A.L. cu cooperative meșteșugărești anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 215/2001. Aceste convenții erau supuse unui regim juridic special

și derogator dreptului comun. În baza convențiilor încheiate cu asociațiile

cooperatiste, D.G.D.A.L. urma să transmită dreptul de proprietate asupra spațiilor

comerciale de la parterul și mezaninul blocurilor, în măsura îndeplinirii obligațiilor

stipulate în convenții, prin procedura prevăzută de acestea și după ce

asociația cooperatistă suporta contravaloarea lucrărilor de construcție

a spațiilor comerciale. Faptul invocat de apelantă, potrivit căruia Cooperativa

A.T. nu a fost beneficiarul direct al unei convenții privind spațiul revendicat

nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 215/2001,

deoarece aceasta, ca membră a cooperației meșteșugărești, avea

vocația de a dobândi un astfel de spațiu. Or, s-a constatat de către Curte,

că A.T. era membră a cooperației meșteșugărești și a fost

cea care a decontat către Primărie contravaloarea investițiilor pentru spațiul

din București, str. M.V., bl.M20 bis.

De asemenea, a fost apreciată

ca neîntemeiată, contestarea dreptului de proprietate al reclamantei SC C.C.C.,

bazată pe împrejurarea neîncheierii contractului de vânzare cumpărare din 09 decembrie

2004 în formă autentică, ori a pretinsului fapt al neverificării de către cumpărătoare

a mențiunilor înscrise în cartea funciară cu referire la imobil.

Aceasta, întrucât forma

autentică nu reprezenta condiție ad validitatem în ceea ce privește contractul

părților, iar referitor la mențiunile înscrise în cartea funciară, reclamanta

a avut convingerea că dobândește de la adevăratul proprietar. În plus, în baza

contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a obținut înscrierea dreptului

său de proprietate în cartea funciară. Existența primei notări în cartea funciară

nu a împiedicat notarea dreptului de proprietate al reclamantei tocmai pentru că

înregistrările în discuție nu au presupus un control de fond asupra titlurilor.

Au fost găsite nefondate

și criticile vizând modalitatea în care prima instanță a apreciat asupra

titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de sentința arbitrală nr. 3/2000

pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM.

Astfel, s-a reținut

ca fiind corectă statuarea făcută de tribunal asupra naturii acestui act. Fără a

se nega valoarea de hotărâre judecătorească definitivă a hotărârii arbitrale comunicate

părților, în același timp, s-a statuat corect, față de natura titlului

pârâtei, că era necesar ca aceasta să facă dovada preexistenței dreptului de

proprietate în patrimoniul său, print-un act constitutiv de drepturi, neprezentând

relevanță înscrierea anterioară în cartea funciară a dreptului de proprietate,

întrucât în cauză, nu s-a procedat la compararea unor titluri emanând de la același

proprietar.

A fost găsit corect și

raționamentul instanței de fond făcut în analiza comparativă a titlurilor

celor două părți, atât timp cât, motivat, tribunalul a apreciat că titlul reclamantei

provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

S-a reținut, contrar

celor arătate de către apelantă, că UCECOM nu a construit cu fonduri proprii spațiul

comercial în discuție, evidențele contabile ale Primăriei municipiului

București probând achitarea contravalorii lucrărilor de construcție pentru

spațiul comercial de către Consiliul local al municipiului București-Direcția

de Investiții (în calitate de beneficiar, prin D.G.D.A.L.), constructorilor

T. și I.I. SRL În schimb, lucrările de finisare efectuate de pârâtă nu pot

fi asimilate unor lucrări de construcție.

În consecință, apelul

formulat de Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești UCECOM a fost constatat

nefondat și respins în consecință.

Apelul exercitat de reclamanta

SC C.C.C. SRL a fost anulat ca netimbrat, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997, în condițiile în care părții apelante i s-a adus la cunoștință

taxa de timbru pe care o datorează, iar aceasta a declarat expres că nu înțelege

să o achite.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, care a formulat

critici sub următoarele aspecte:

- Instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, respectiv natura convențiilor de cooperare

(art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel, s-a apreciat că

procesul-verbal de predare-primire din 6 decembrie 2004 dintre Primăria municipiului

București și A.T. este încheiat în baza Convenției de cooperare din 1988, fără ca

înainte de aceasta să fie clarificată situația anexelor la convențiile de cooperare

depuse la dosar. Această clarificare era esențială, întrucât lămurea pe ce bază

s-a transmis proprietatea asupra spațiului.

Dacă ar fi fost analizat

comparativ conținutul anexei nr. 4 depuse de intimata-reclamantă cu anexa nr. 4

la „Convenția de cooperare încheiată între D.G.D.A.L. și U.C.M.B. privind spațiile

comerciale de la parterul blocurilor de locuințe din lista de plan pe anul 1988,

în execuția M.I.”, în posesia căreia se află UCECOM, se putea constata că anexa

depusă de intimată nu este completă - fiind o „compilație” între anexa din anul

1988 și o altă anexă, la o altă convenție, încheiată în 1989 - iar în anexa depusă

de UCECOM, A.T. nu apare ca beneficiar al blocului M 20bis.

În realitate, A.T. nu

a fost beneficiar desemnat prin convenția de cooperare pentru spațiul în discuție.

- Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a considerat

greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 215/2001, convențiile fiind

supuse unui regim juridic special și derogator dreptului comun.

Din moment ce SC A.T.

nu a avut calitatea de beneficiar în acea convenție de cooperare, nu avea nici posibilitatea

să dobândească spațiul numai prin achitarea către Primăria municipiului București

a contravalorii unor lucrări, ci trebuiau respectate condițiile imperative ale Legii

nr. 215/2001 privind administrația publică locală, conform cărora vânzarea bunurilor

proprietate privată a Municipiului București trebuie să se realizeze numai în baza

unei hotărâri a Consiliului General, iar pentru realizarea unei asemenea vânzări

trebuie organizată licitație publică - art. 38 lit. b), art. 94, art. 125 alin.

(2).

Așadar, pentru ca vânzarea

de imobile aflate în patrimoniul Municipiului București să se facă, fără organizarea

unei licitații, trebuia să existe o normă derogativă care să impună o altă soluție.

Întrucât A.T. nu a fost

parte în convenție, nu i se puteau aplica decât dispozițiile dreptului comun în

materie. Conform principiului relativității efectelor contractului, nu era posibil

ca o altă persoană juridică să poată dobândi drepturi și obligații într-o convenție

la care nu a fost parte. Vocația A.T. de a dobândi spațiul în virtutea calității

de membră a cooperației meșteșugărești nu poate fi interpretată în sensul reținut

de instanța de apel, așa încât să înlocuiască existența unui contract între Primăria

municipiului București și aceasta.

Prin încheierea procesului-verbal

de predare-primire, părțile ar eluda dispozițiile Legii nr. 215/2001 și de aceea

se impunea ca reclamanta să depună, în original, atât Convenția de cooperare, cât

și Anexa 4 la această convenție, pentru a arăta temeiul în care A.T. a considerat

să facă această plată.

De asemenea, din analiza

procesului-verbal de predare-primire încheiat la 6 decembrie 2004 între reprezentanții

Direcției

de Investiții din cadrul Primăriei municipiului București și reprezentanții SC A.T.,

precum și a procesului-verbal din 9 decembrie 2004 (între SC A.T. și SC C.C.C.)

rezultă că stadiul fizic al spațiului în momentul predării era nefinalizat.

Preluarea spațiului s-a

făcut de către UCECOM potrivit procesului-verbal de recepție a lucrărilor din 22

noiembrie 1999 (când s-a consemnat că lucrările, finisajele interioare și exterioare

au fost realizate pentru punerea în funcțiune la întreaga capacitate a spațiului).

Rezultă, analizând comparativ

cele trei procese-verbale de predare-primire, că spațiul era finalizat încă din

anul 1999, în el desfășurându-se în mod continuu activitatea societății cu care

UCECOM a avut încheiate contracte de închiriere și că a avut loc o înstrăinare frauduloasă

a spațiului în baza convenției de cooperare.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare, prin care a arătat că nu subzistă motivele de recurs invocate

de recurentă, în condițiile în care autoarea sa, SC A.T., a dobândit spațiul în

litigiu de la Primăria municipiului București, singurul proprietar al imobilului,

aceasta fiind instituția care a suportat investiția (edificarea construcției pe

terenul statului).

În schimb, UCECOM nu a

plătit contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate de Primăria municipiului

București, așa încât nu le-a fost atribuită calitatea de proprietar al spațiului

în litigiu. De altfel, pe parcursul întregului litigiu, pârâta a fost mai preocupată

să „critice” dreptul de proprietate al reclamantei decât să-și dovedească propriul

drept de proprietate, având în vedere că rolul instanței era de a compara cele

două titluri ale părților pentru a da preferință unuia dintre ele.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor

considerente:

- Invocând incidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pretinde interpretarea greșită

a naturii convențiilor de cooperare, cu trimitere la anexele acestor convenții,

a căror clarificare „era esențială, pentru a se stabili pe ce bază se transmitea

proprietatea asupra spațiului”.

Potrivit textului procedural

menționat, pentru a putea fi primit un asemenea aspect de nelegalitate, este necesar

ca instanța să fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății (privit în conținutul

său substanțial, de negotium iuris), în sensul că a denaturat înțelesul clar și

neîndoielnic al clauzelor acestuia.

Fără să facă referire

la o asemenea situație - de denaturare a unor clauze neîndoielnice - recurenta iese

din ipoteza normei legale, solicitând instanței de recurs să analizeze „anexe” ale

convenției de cooperare, care, în opinia acesteia, fie sunt incomplete, fie rezultate

în urma unor „compilații”, fie nu menționează imobilul în litigiu și nici ca beneficiar

pe SC A.T.

Acestea sunt însă aspecte

care vizează elementele de fapt și de probațiune ale pricinii, referitoare la împrejurarea

că reclamanta a prezentat o anexă în care apare spațiul în litigiu și beneficiar

SC A.T., iar pârâta a prezentat o altă anexă a aceleiași convenții, în care, la

aceeași poziție nu numai că nu apare A.T., dar nu este menționat nici spațiul în

litigiu.

Instanța de apel a considerat

însă, că dincolo de aceste inadvertențe, ceea ce este relevant pentru determinarea

regimului juridic al imobilului este faptul, necontestat de niciuna dintre părți,

că spațiul comercial în discuție a constituit obiect al convenției de cooperare

încheiate între D.G.C.D.A.L. și Uniunea Cooperației Meșteșugărești.

În acest context, recurenta

ar fi putut pretinde, în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

că respectiva convenție de cooperare valida și constituia titlul său de proprietate,

iar această situație de drept ar fi fost greșit interpretată de instanța anterioară,

printr-o denaturare a înțelesului clar al clauzelor contractuale.

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a reținut în mod corect că, potrivit convenției de cooperare de

care se prevalează pârâta, noțiunea de beneficiar al construirii spațiilor comerciale

nu ducea automat la dobândirea calității de proprietar asupra acestora, în absența

îndeplinirii obligațiilor de plată a contravalorii lucrărilor.

Cum o asemenea obligație

nu a fost executată de către pârâta-recurentă, convenția de cooperare nu a putut

reprezenta - cum corect a constatat instanța de apel - temei pentru transmiterea

în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate (din moment ce lucrările au fost

ridicate pe terenul municipalității, tot această instituție fiind cea care

a finanțat integral ansamblurile de locuințe, inclusiv spațiile comerciale de la

parter).

În speță, nu s-a dovedit

că pârâta ar fi dublat convenția de cooperare cu una de antrepriză, încheiată direct

cu constructorul lucrării, pentru a putea pretinde că a devenit proprietar pe măsura

edificării acesteia și a solicita, apoi, predarea silită (dimpotrivă, așa cum s-a

arătat, construirea ansamblurilor de locuințe, inclusiv a spațiilor comerciale de

la parter, s-a realizat pe terenul proprietate de stat și cu finanțarea integrală

a Primăriei municipiului București).

Astfel fiind, nu se poate

susține că ar fi avut loc o denaturare a înțelesului clar și neechivoc al clauzelor

convenției de cooperare, căreia să i se fi schimbat natura juridică, așa încât prin

această interpretare defectuoasă, să fi fost considerată titlu de proprietate în

favoarea celeilalte părți (și să atragă aplicabilitatea art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., a cărui incidență la speță a pretins-o recurenta).

- În ce privește motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține, de

asemenea eronat, că ar fi fost încălcate, în soluționarea cauzei, dispozițiile Legii

nr. 215/2001, datorită faptului că SC A.T., nefiind beneficiar al convenției de

cooperare, nu putea dobândi spațiul decât în condițiile actului normativ menționat

(adică, în temeiul unei hotărâri a Consiliului local și pe bază de licitație publică).

Critica este nefondată

deoarece în stabilirea regimului juridic al imobilului - deci, inclusiv a regulilor

ce guvernează actele de dispoziție asupra acestora - determinantă este împrejurarea

că edificarea lui s-a realizat în baza unei convenții de cooperare încheiate anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001.

Aspectul învederat, că

autoarea reclamantei (Cooperativa A.T.) nu apare ca beneficiar direct al convenției

de cooperare (față de inadvertențele semnalate în legătură cu anexele convenției),

nu poate avea relevanța juridică pretinsă de către recurentă.

Aceasta întrucât, pe de

o parte, SC A.T. era membră a cooperației meșteșugărești și, deci, avea vocația

(aptitudinea) să dobândească dreptul de proprietate cooperatistă asupra unui spațiu

comercial destinat tocmai desfășurării activității unităților meșteșugărești.

Pe de altă parte, Primăria

municipiului București fiind cea care a suportat integral, din fondurile proprii,

contravaloarea tuturor lucrărilor de construcție - nu numai pe cele vizând ansamblurile

de locuințe, dar și spațiile comerciale de la parterul blocurilor - edificate pe

terenul municipalității, aceasta avea posibilitatea să înstrăineze acelor cooperative

din sistemul cooperației meșteșugărești care achitau valoarea lucrărilor (din acest

punct de vedere, înstrăinarea către o unitate a cooperației fiind impusă de necesitatea

păstrării afectațiunii stabilite inițial).

În felul acesta, nu este

înfrânt principiul relativității efectelor contractului, cum pretinde recurenta,

întrucât aceasta nu era decât beneficiar al investițiilor pentru spațiile comerciale

destinate unităților din subordine, urmând să-și concretizeze dreptul în măsura

în care făcea dovada achitării contravalorii lucrărilor, situație neregăsită în

speță (faptul că recurenta nu își îndeplinise obligațiile asumate și

nu dobândise calitatea de proprietar i-a fost adus la cunoștință acesteia

inclusiv prin adresa din 22 august 1995 a CGMB-Direcția de Investiții).

Întrucât edificarea spațiului

în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 258/1987 și a autorizației pentru

executare lucrări din 15 august 1991 (care a anulat autorizația inițială, nr. MM/1987

eliberată de Primăria municipiului București), pe care s-a grefat convenția de cooperare

din 1988, a aplica regimului juridic al acesteia din urmă dispozițiile Legii

nr. 215/2001, așa cum pretinde recurenta, ar însemna încălcarea principiului neretroactivității

legii civile.

- În ce privește solicitarea

recurentei, de comparare a celor trei procese-verbale de predare-primire (către

SC A.T., către C.C.C. și, respectiv, UCECOM), această operațiune este lipsită de

pertinență din punctul de vedere al contestării legalității soluției date acțiunii

în revendicare.

Separat de caracterul

contradictoriu al susținerii (un proces-verbal din 22 noiembrie 1999, având ca beneficiar

pe recurenta-pârâtă UCECOM, ar demonstra faptul că erau finisate lucrările interioare

și exterioare pentru punerea în funcțiune la întreaga capacitate a spațiului, în

timp ce procesul-verbal ulterior, din anul 2004, ar demonstra că stadiul fizic al

spațiului în momentul predării era nefinalizat), aceasta nu este de natură să aducă

lămuriri, contrare celor dezlegate de instanță, în legătură cu apartenența dreptului

de proprietate disputat.

Așa cum corect a reținut

instanța de apel, efectuarea unor lucrări de finisaje nu poate demonstra dobândirea

dreptului de proprietate ci, eventual, a unui drept de creanță constând în contravaloarea

respectivelor lucrări.

Față de considerentele

arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins

în consecință.

În temeiul art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu avocat, al cărui cuantum

va fi redus (de la suma de 3.000 RON la 2.000 RON), raportat la gradul de complexitate

al problemelor de drept aduse în dezbaterea judiciară în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești-UCECOM

împotriva deciziei nr. 261 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă

la plata, către intimata-reclamantă SC C.C.C. SRL, a sumei de 2000 RON cheltuieli

de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.