ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3310/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 45 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a stabilit competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul U.F. împotriva pârâtei A.P. blocul X din București, strada L.P., în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, complet specializat în asigurări sociale. Pentru a dispune în acest sens, instanța a avut în vedere următoarele motive, în esență: Judecătoria sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă, atât timp cât s-a solicitat plata unei sume datorate reclamantului pentru munca prestată în cadrul organelor de conducere ale pârâtei - cu aplicarea dispozițiilor C. muncii.

Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București, cu motivarea că între părți s-a încheiat o convenție civilă și nu un contract individual de muncă, ceea ce face ca litigiul să fie unul de natură civilă. Curtea de apel a apreciat că în soluționarea conflictului trebuie să se țină cont de obiectul cererii de chemare în judecată și de faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 61 lit. a) și art. 62 C. muncii. Dacă legislația muncii îl va proteja sau nu efectiv pe reclamant, în circumstanțele concrete ale cauzei și pe baza dispozițiilor invocate de acesta C. muncii, în sensul admiterii sau respingerii acțiunii în justiție pe baza dispozițiilor invocate de acesta, este o problemă ce se stabilește pe fond de instanța specializată în litigii de muncă.

Împotriva regulatorului de competență a formulat cerere de recurs pârâta, în susținerea căreia a arătat că litigiul este de drept civil, Tribunalul București apreciind în mod corect dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 - în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 230/2007, poate fi legal încheiată între părți și o convenție civilă. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: În soluționarea conflictului de competență, în mod corect instanța a avut în vedere obiectul cererii și temeiul acesteia, astfel cum au fost indicate de reclamant – respectiv imputarea faptul că, potrivit art. 61 lit. a) și 62 pct. 1 și 2 C. muncii, pârâta nu a emis decizie de concediere în termen de 30 de zile de la data constatării cauzei concedierii, în scris, motivată în fapt și în drept, cuprinzând și precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și instanța competentă.

S-a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească salariul pe perioada concedierii ilegale și repunerea în funcție. După cum a reținut și Curtea de Apel, în limitele fixate de reclamant, îi revine sarcina instanței specializate de a aprecia dacă acțiunea întemeiată pe dispozițiile C. muncii, în circumstanțele concrete ale cauzei, este sau nu întemeiată. În considerarea celor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.P. blocul X din București, strada L.P. împotriva sentinței nr. 45 din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2011.