ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3310/2011

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 45 din 2 decembrie 2010,

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, a stabilit competența de soluționare a cererii formulate

de reclamantul U.F. împotriva pârâtei A.P. blocul X din București, strada L.P.,

în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, complet specializat în asigurări sociale.

Pentru a dispune în acest

sens, instanța a avut în vedere următoarele motive, în esență:

Judecătoria sectorului

3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția litigii de muncă, atât timp cât s-a solicitat plata unei sume

datorate reclamantului pentru munca prestată în cadrul organelor de conducere ale

pârâtei - cu aplicarea dispozițiilor C. muncii.

Tribunalul București a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

3 București, cu motivarea că între părți s-a încheiat o convenție civilă și nu un

contract individual de muncă, ceea ce face ca litigiul să fie unul de natură civilă.

Curtea de apel a apreciat

că în soluționarea conflictului trebuie să se țină cont de obiectul cererii de chemare

în judecată și de faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

art. 61 lit. a) și art. 62 C. muncii.

Dacă legislația muncii

îl va proteja sau nu efectiv pe reclamant, în circumstanțele concrete ale cauzei

și pe baza dispozițiilor invocate de acesta C. muncii, în sensul admiterii sau respingerii

acțiunii în justiție pe baza dispozițiilor invocate de acesta, este o problemă ce

se stabilește pe fond de instanța specializată în litigii de muncă.

Împotriva regulatorului

de competență a formulat cerere de recurs pârâta, în susținerea căreia a arătat

că litigiul este de drept civil, Tribunalul București apreciind în mod corect dispozițiile

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 - în sensul că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 230/2007, poate fi legal încheiată între părți și o convenție civilă.

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

În soluționarea conflictului

de competență, în mod corect instanța a avut în vedere obiectul cererii și temeiul

acesteia, astfel cum au fost indicate de reclamant – respectiv imputarea faptul

că, potrivit art. 61 lit. a) și 62 pct. 1 și 2 C. muncii, pârâta nu a emis decizie

de concediere în termen de 30 de zile de la data constatării cauzei concedierii,

în scris, motivată în fapt și în drept, cuprinzând și precizări cu privire la termenul

în care poate fi contestată și instanța competentă. S-a solicitat obligarea pârâtei

să-i plătească salariul pe perioada concedierii ilegale și repunerea în funcție.

După cum a reținut și

Curtea de Apel, în limitele fixate de reclamant, îi revine sarcina instanței specializate

de a aprecia dacă acțiunea întemeiată pe dispozițiile C. muncii, în circumstanțele

concrete ale cauzei, este sau nu întemeiată.

În considerarea celor

reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 5 și

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.P. blocul X din București, strada L.P. împotriva sentinței

nr. 45 din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2011.