ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2017

HOTĂRÂRE

12.01.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 39/2017

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 27 mai 2016, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC B. SRL la comunicarea deciziei de concediere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin adresa 2015 se află în perioada de preaviz, urmând ca începând cu data de 1 aprilie 2015 contractul individual de muncă să înceteze, datorită desființării locului de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. muncii.

De la data comunicării preavizului și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta nu i-a comunicat decizia de concediere, cu toate că la împlinirea termenului de preaviz ar fi trebuit emisă decizia, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii.

A invocat ca temei juridic dispozițiile art. 1528 C. proc. civ., C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 1351 din 26 septembrie 2016, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Pentru ase pronunța astfel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, reglementări ce se regăsesc și în dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Cum reclamanta și-a declarat domiciliul în cuprinsul cererii de judecată ca fiind în București, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ. instanța a admis excepția și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Astfel învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 10966 din 29 noiembrie 2016 a declinat, rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării.

Această instanță a reținut că obiectului principal al cererii reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la conflictele de muncă.

Din interpretarea art. 269 alin. (2) C. muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, acesta având alegerea între mai multe instanțe competente.

Această instanță a reținut că reclamanta a optat în temeiul art. 116 C. proc. civ. pentru instanța competentă în raport de criteriul locului său de muncă, prin introducerea cererii la Tribunalul Brașov, instanță în favoarea căreia a declinat competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, pentru considerentele care succed:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana își are locuința statornică sau principală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 87 din N.C.C.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că “Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din același act normativ stipulează că: ”Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.”

Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., “Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, domiciliul reclamantei este în București, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în com. Sercaia, județul Brașov, așa cum rezultă din Contractul individual de muncă din 22 octombrie 2014, pct. D, aflat la fila 5 a dosarului Tribunalului Brașov. Reiese deci că, atât Tribunalul Brașov, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamanta având alegerea între acestea două.

Or, reclamanta, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Brașov a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, neputându-se ulterior pune în discuție o altă competență teritorială prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Prin prevederile sale art. 269 C. muncii derogă de la dreptul comun, conferind un beneficiu reclamantului.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantei între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului Brașov.