ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 28 septembrie 2018, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., constatarea nulității absolute a Deciziei de concediere nr. 132, emisă de aceasta la data de 4 septembrie 2017, obligarea pârâtei la reintegrarea sa pe postul deținut anterior și la plata unei despăgubiri egale eu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării contractului de muncă, până la data reintegrării efective.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că a fost salariatul pârâtei, ocupând funcția de inginer construcții civile și că prin decizia a cărei anulare o solicită a fost concediat în mod nelegal, pârâta dispunând încetarea contractului său individual de muncă în baza art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 76-80, art. 266-268 din Codul muncii și pe cele ale art. 208, art. 210 și art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Prin concluziile scrise formulate la data de 12 decembrie 2017, aflate în dosarul Tribunalului București, reclamantul a arătat că această instanță este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, motivat de faptul că petentul este îndreptățit să aleagă între instanța de la locul unde își are domiciliul și instanța de la locul său de muncă, acest drept de opțiune rezultând din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 116 C. proc. civ.

Prin .sentința civilă nr. 9199 din 12 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale invocata din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, ca în ceea ce privește competența teritorială, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, aceasta revine instanței în circumscripția căreia domiciliază sau își are locul de muncă reclamantul,

De asemenea, instanța a constat că, deși reclamantul a susținut că locul său de muncă se află în municipiul București, nu a făcut dovada acestui aspect.

Tribunalul București a apreciat că, potrivit mențiunilor de pe copia contractului individual de muncă, depusă la dosarul cauzei, domiciliul reclamantului este în municipiul Hunedoara.

Totodată, a reținut că de la momentul concedierii reclamantului de către pârâtă, între părți nu se derulează raporturi de muncă, astfel că, un loc de muncă în raport de care să se determine competența teritorială a instanței nu există.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, la data de 14 martie 2018, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 581/1997 din data de 15 mai 2018, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Hunedoara a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul’'.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

A apreciat că aceste norme legale se coroborează în mod corespunzător și eu dispozițiile art. 116 C. proc. civ. care prevăd că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Tribunalul Hunedoara a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul domiciliază în județul Hunedoara, iar ultimul său loc de muncă a fost în municipiul București. Aceste aspecte reies din cuprinsul întâmpinării formulate de pârâtă, în care s-a arătat ca reclamantul a fost transferat din Hunedoara la București, unde i s-a oferit locuință de serviciu pentru a lucra ia proiectul C. București.

Față de această împrejurare, Tribunalul Hunedoara a apreciat că ambele instanțe sunt competente să soluționeze prezentul litigiu, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe deopotrivă competente.

Având în vedere că reclamantul și-a exercitat această opțiune, a reținut că a fost fixată, definitiv, competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de munca, anume Tribunalul București.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că. în cauză, competența soluționării, pricinii revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii" alin. (2) ai aceluiași articol stipulează în sensul că "Cererile referitoare ia cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a caret circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul." Art. 216 din același act normativ prevede că "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.'"

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Din coroborarea textelor legale mai sus enunțate rezultă că în materia conflictelor de muncă competența teritorială este alternativă, fie cea de la locul unde reclamantul își are domiciliul, fie cea de la locul său de muncă, reclamantul având alegerea între aceste instanțe deopotrivă competente, opțiune care se manifestă prin învestirea uneia dintre aceste instanțe cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

În cauză prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 28 septembrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu eu pârâta S.C. B. S.R.L., constatarea nulității absolute a Deciziei de concediere nr. 132 din data de 4 septembrie 2017, obligarea pârâtei la reintegrarea sa pe postul deținut anterior concedierii, precum și la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data încetării contractului de muncă până la data reintegrării efective.

Potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, precum și din cuprinsul contractului individual de muncă, aflat în copie la dosarul cauzei, domiciliul reclamantului este în municipiul Hunedoara.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data 3 noiembrie 2017, pârâta a arătat că locul de muncă al reclamatului este în municipiul București, unde a fost transferat pentru a lucra ia proiectul C., fiind beneficiarul unei locuințe de serviciu.

Față de aspectele mai sus expuse, rezultă că atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Hunedoara sunt instanțe deopotrivă competente să soluționeze cauza, în sensul prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Cum reclamantul, la data sesizării instanței, avea locul de muncă în municipiul București, acesta a ales sa introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București.

Față de această opțiune procesuală, manifestată în sensul dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte constată incidența în cauza a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportate la cele ale art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, situație față de care competența de soluționare aparține Tribunalului București.

De altfel, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 12 decembrie 2017, aliate în dosarul Tribunalului București, reclamantul a arătat că această instanță este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, motivat de faptul că petentul este îndreptățit să aleagă între instanța de la locul unde își are domiciliul și instanța de la locul său de muncă, acest drept de opțiune rezultând din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 116 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.