ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 7 decembrie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței să dispună anularea deciziei nr. x din data de 30 noiembrie 2017, reintegrarea sa pe funcția deținută anterior concedierii, plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate calculate până la data reîncadrării efective, plata unei despăgubiri reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenței sumelor anterior menționate până la plata efectivă a drepturilor solicitate, constatarea nelegalității clauzei din contractul individual de muncă referitoare la încheierea pe o perioadă determinată și înlocuirea acesteia cu prevederea legală referitoare la încheierea pe o perioadă nedeterminată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând plata ajutorului de concediere prevăzut de art. 4.106 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul pârâtei la data încetării contractului individual de muncă, în cuantum de 5 salarii de bază brute, cu plata dobânzii legale de la data scadenței sumelor anterior menționate până la plata efectivă a respectivelor drepturi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3184 din data de 13 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a dat eficiență art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, reținând, în esență, că domiciliul reclamantului, astfel cum a fost indicat în cuprinsul acțiunii introductive, se află în municipiul Cluj-Napoca, localitate aflată în circumscripția teritorială a Tribunalului Cluj.

Totodată, a mai apreciat că, în cauză, competența teritorială a instanței sesizate de reclamant nu poate fi atrasă de criteriul alternativ al locului de muncă al reclamantului, deoarece raporturile de muncă dintre părți au încetat ca urmare a emiterii deciziei nr. x din data de 3 noiembrie 2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 24 mai 2018, sub același număr de dosar, iar la primul termen de judecata stabilit în cauză, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale.

Prin sentința 2231 din data de 13 iulie 2018, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a pricinii, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a făcut aplicarea art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, reținând că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de contestarea deciziei de concediere a reclamantului nr. x din data de 3 noiembrie 2017, ca urmare a desființării postului de manager departament la Departamentul de Achiziții din cadrul B. S.A.

A constatat că din cuprinsul art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială este una alternativă aparținând fie instanței de la domiciliul reclamantului, fie instanței de la locul de muncă, alegerea între cele două instanțe deopotrivă competente aparținând reclamantului, conform art. 216 din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 116 C. proc. civ.

Astfel, tribunalul a apreciat că, opțiunea reclamantului, manifestată în mod definitiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a fost de a sesiza instanța corespunzătoare locului de muncă, acestei instanțe revenindu-i competența de a soluționa cauza, iar împrejurarea că acesta a contestat actul unilateral al angajatorului de încetare a raporturilor sale de muncă nu este de natură a exclude competența instanței de locul de muncă, în condițiile în care, deși s-a decis de către angajator încetarea raporturilor de muncă, caracterul definitiv al acestei măsuri depinde de modul de soluționare al prezentei cauze.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze, având ca obiect contestație decizie de concediere.

Normele de competență incidente raportului juridic litigios au fost apreciate de ambele instanțe aflate în conflict ca fiind cele reprezentate de art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, însă cele două tribunale au reținut concluzii diferite cu privire la posibilitatea reclamantului de a învesti cu soluționarea pricinii instanța de la locul de muncă.

Astfel, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat că nu poate fi atrasă competența instanței de la locul de muncă al reclamantului întrucât raporturile de muncă dintre părți au încetat ca urmare a emiterii deciziei de concediere contestate în cauză, în timp ce Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a făcut aplicarea prevederilor art. 116 C. proc. civ., apreciind că nu este exclusă competența instanței de la locul de muncă al reclamantului întrucât, deși s-a decis de către angajator încetarea raporturilor de muncă, caracterul definitiv al acestei măsuri depinde de modul de soluționare al prezentei cauze.

Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect principal anularea deciziei de concediere nr. x din data de 3 noiembrie 2017, emisă de B. S.A., prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin concediere individuală, ca urmare a desființării postului de manager departament la Departamentul Achiziții din cadrul societății pârâte.

Înalta Curte reține că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Totodată, potrivit art. 1 lit. p) pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: ".., sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".

Prin urmare, demersul judiciar al reclamantului se circumscrie, din perspectiva naturii cererii, materiei conflictelor individuale de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

Având în vedere faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulității unei decizii de concediere, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să-și exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul acestuia ori, după caz, locul său de muncă.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevăd că cererile vizând conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică.

Art. 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii având ca obiect anularea deciziei de concediere, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, atâta vreme cât dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social trebuie interpretate în acord cu voința legiuitorului în edictarea normelor de competență, potrivit cu care stabilirea competenței teritoriale a instanței se poate realiza și în funcție de locul de muncă al reclamantului, iar nu numai în raport cu domiciliul acestuia, din perspectiva faptului că toate documentele ce urmează a fi analizate se regăsesc la sediul fostului angajator.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, potrivit mențiunilor din copia cărții de identitate, aflată la fila nr. 8 din dosarul Tribunalul București, reclamantul A. are domiciliul în județul Cluj, iar, potrivit copiei contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. x din data de 24 martie 2017 și a actului adițional la acesta din data de 23 iunie 2017, aflate în copie la din dosarul Tribunalului București, acesta și-a desfășurat activitatea în cadrul B. S.A., cu sediul în București, începând cu data de 1 aprilie 2017 și având contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată până la data de 23 iunie 2019.

Or, reclamantul, deși are domiciliul în Cluj-Napoca, a înțeles, în exercitarea dreptului recunoscut de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la Tribunalul București, în a cărui circumscripție se află locul de muncă menționat în contractul individual de muncă ce face obiectul litigiului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A., având ca obiect,,contestație decizie de concediere", în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26.09.2018.