ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În subsidiar, reclamanta a solicitat înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă dispusă prin decizia nr. 2 din 22.01.2016 cu o altă sancțiune mai puțin severă.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 6 alin. (2), art. 80 alin. (1) și (2), art. 247-252, art. 253 alin. (1) și art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, precum și art. 1357, art. 1381 și art. 1385 alin. (1) din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 10197 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, s-a anulat decizia de sancționare nr. 1 din 18.01.2016 emisă de pârâta și, în consecință, a fost obligată pârâta la efectuarea mențiunilor în Revisal.

S-a respins acțiunea sub celelalte aspecte ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

- anularea deciziei de sancționare disciplinară nr. 1 din 18.01.2016, ca fiind neîntemeiată și, în consecință, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale corespunzătoare funcției de director executiv;

- anularea deciziei de sancționare disciplinară nr. 2 din 22.01.2016, prin care s-a dispus încetarea disciplinară a contractului individual de muncă nr. x/04.08.2011, ca fiind nelegală și neîntemeiată, restabilirea situației anterioare, prin reintegrarea apelantei-reclamante pe funcția deținută anterior concedierii, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat de la data încetării contractului individual de muncă (25.01.2016) și până la data reintegrării efective; în subsidiar, să se dispună înlocuirea sancțiunii disciplinare cu încetarea contractului individual de muncă cu o altă sancțiune mai puțin severă;

- obligarea intimatei pârâte la plata de daune-interese de 100.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit;

Apelanta pârâtă B. S.R.L. a declarat apel incident, prin care a solicitat să se respingă în totalitate, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta reclamantă, să se admită apelul incident declarat și astfel să se anuleze în parte sentința civilă atacată și, rejudecând cauza în fond, în limitele devoluțiunii apelului, să se respingă cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul principal formulat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost anulată și decizia nr. 2 din 22.01.2016 emisă de pârâtă și a fost dispusă reintegrarea reclamantei în postul și funcția deținute anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii și până la data reintegrării efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, admise în parte.

A fost păstrată în rest sentința.

A fost respins apelul incident formulat de apelanta pârâtă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

A fost obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, admise în parte.

Cauza a fost înregistrată la 14 ianuarie 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata A. a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin raportul întocmit, magistratul asistent raportor a propus respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin încheierea din 06 iunie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 a fost prorogată examinarea stadiului recursului declarat de pârâta pentru data de 30 ianuarie 2020, dată la care vor fi citate părțile pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de pârâtă până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate a fost respinsă prin decizia nr. 297 din 18 iunie 2024, pronunțată de Curtea Constituțională a României în dosarul nr. x/2020.

La termenul din 15 mai 2025, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată și a reținut următoarele considerente:

Cauza are ca obiect recursul împotriva unei decizii pronunțate într-un litigiu având ca obiect un conflict de muncă, în cadrul căruia reclamanta solicită anularea deciziilor de sancționare și încetare a contractului individual de muncă emise de angajator, repunerea părților în situația anterioară și plata de despăgubiri.

Având în vedere faptul că instanțele de judecată au fost învestite cu soluționarea unui conflict de muncă, în cauză este aplicabilă legislația privind jurisdicția muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii".

Totodată, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar, potrivit art. 214 din același act normativ, "hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului".

Conform art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, dispozițiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

În același sens, se constată că legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în [...] conflictele de muncă și asigurări sociale [...]. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Din textele de lege evocate, rezultă că hotărârea pronunțată într-un conflict de muncă este supusă doar apelului, decizia pronunțată în calea ordinară de atac a apelului nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, conform principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Legea fundamentală arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Astfel, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv anularea deciziilor de sancționare și încetare a contractului individual muncă, emise de angajator, hotărârea recurată are caracter definitiv de la pronunțarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. din același cod.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Referitor la cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2025.