ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2016

Decizia nr. 1811/2016 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 06 noiembrie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. România SRL anularea deciziei de încetare a contractului de muncă, reintegrarea în funcția deținută anterior și obligarea angajatorului de a plăti despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la data reintegrării efective, obligarea angajatorului de a plăti despăgubiri pentru daunele morale pricinuite prin hărțuirea morală la care a fost supus în ultima perioadă de timp, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 65 și urm., art. 78 și urm. C. muncii. Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 3112 din 23 martie 2016, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat cauza Tribunalului Bacău, spre competentă soluționare. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță învestită a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are reclamantul domiciliul sau reședința. Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Bacău, de vreme ce domiciliul reclamantului este situat în județul Bacău. Tribunalul București nu a primit apărarea reclamantului în sensul că sediul societății pârâte este în București, întrucât la momentul sesizării instanței reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la societate, nemaifiind, astfel, incident art. 210 teza finală din Legea nr. 62/2001, fiind aplicabile dispozițiile potrivit cărora instanța competentă este instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Aceasta deoarece art. 210 teza finală din Legea nr. 62/20011 are în vedere locul de muncă al reclamantului din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și nu fostul loc de muncă al reclamantului. Învestit prin declinare, Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 656 din 10 iunie 2016 a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea lui. Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., cu care se completează Legea nr. 62/2011, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel încât, o dată sesizată una dintre ele, respectiv Tribunalul București, aceasta este legal învestită și nu are posibilitatea declinării competenței.

Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 iulie 2016, fiind fixat termen pentru soluționare la 6 octombrie 2016. Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele care succed: Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de modalitatea diferită în care instanțele aflate în conflict au apreciat asupra caracterului absolut sau alternativ al competenței teritoriale. În speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamantului privind anularea deciziei de încetare a contractului de muncă, reintegrarea în funcția deținută anterior și obligarea angajatorului de a plăti despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la data reintegrării efective.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 C. muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Conform art. 284 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă. Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă. Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.

Cum obiectul litigiului îl constituie anularea deciziei de concediere și reintegrarea în funcția deținută anterior, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, aceasta reprezentând o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din același act normativ stipulează că: " Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.". Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente". Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc.

civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Reclamantul și-a desfășurat activitatea în București, la sediul firmei angajatoare SC B. România SRL, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă nr. 96 din 24 august 2015 - dosar Tribunalul București, societate ce a emis Decizia nr. 109 din 18 septembrie 2015 de încetare a contractului individual de muncă, fapt generator al prezentului litigiu de muncă.

Cum reclamantul a ales să inițieze demersul său judiciar la Tribunalul București, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află locul de muncă, aceasta este instanța legal învestită și competentă teritorial să soluționeze cauza. În concluzie, față de considerentele expuse și de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu de muncă, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află locul de muncă al reclamantului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN