ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1811/2016
Asupra
conflictului de competență de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă
și asigurări sociale, la data de 06 noiembrie 2015, sub nr. x/3/2015,
reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. România SRL
anularea deciziei de încetare a contractului de muncă, reintegrarea în
funcția deținută anterior și obligarea angajatorului de a
plăti despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate sau
reactualizate cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la
data concedierii și până la data reintegrării efective,
obligarea angajatorului de a plăti despăgubiri pentru daunele morale
pricinuite prin hărțuirea morală la care a fost supus în ultima
perioadă de timp, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul
și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 65 și
urm., art. 78 și urm. C. muncii.
Tribunalul
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 3112 din 23 martie
2016, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din
oficiu, și a declinat cauza Tribunalului Bacău, spre competentă
soluționare.
Pentru a se
pronunța astfel, prima instanță învestită a reținut
că potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la
conflictele de muncă se adresează instanței competente în a
cărei circumscripție își are reclamantul domiciliul sau
reședința. Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede
faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor
individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei
circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă
reclamantul.
Din termenii
textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de
muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în
aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să
soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Bacău, de vreme ce
domiciliul reclamantului este situat în județul Bacău.
Tribunalul
București nu a primit apărarea reclamantului în sensul că sediul
societății pârâte este în București, întrucât la momentul
sesizării instanței reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la
societate, nemaifiind, astfel, incident art. 210 teza finală din Legea nr.
62/2001, fiind aplicabile dispozițiile potrivit cărora instanța
competentă este instanța în a cărei circumscripție
reclamantul își are domiciliul sau reședința. Aceasta deoarece
art. 210 teza finală din Legea nr. 62/20011 are în vedere locul de
muncă al reclamantului din momentul introducerii cererii de chemare în
judecată și nu fostul loc de muncă al reclamantului.
Învestit prin
declinare, Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin Sentința
civilă nr. 656 din 10 iunie 2016 a admis, la rândul său,
excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a
constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis
cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru
soluționarea lui.
Pentru a se
pronunța astfel, această instanță a reținut că
potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., cu care se completează
Legea nr. 62/2011, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe
deopotrivă competente, astfel încât, o dată sesizată una dintre
ele, respectiv Tribunalul București, aceasta este legal învestită
și nu are posibilitatea declinării competenței.
Conflictul
negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți
de Casație și Justiție la data de 21 iulie 2016, fiind fixat
termen pentru soluționare la 6 octombrie 2016.
Înalta Curte
va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, pentru considerentele care succed:
Prezentul
conflict negativ de competență a fost generat de modalitatea
diferită în care instanțele aflate în conflict au apreciat asupra
caracterului absolut sau alternativ al competenței teritoriale.
În
speță, instanța a fost învestită să se pronunțe
asupra cererii reclamantului privind anularea deciziei de încetare a
contractului de muncă, reintegrarea în funcția deținută
anterior și obligarea angajatorului de a plăti despăgubiri egale
cu salariile indexate, majorate sau reactualizate cât și cu celelalte
drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la
data reintegrării efective.
Dreptul comun
pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele
juridice prevăzute de art. 248 - 253 C. muncii și Legea nr. 168/1999
privind soluționarea conflictelor de muncă.
Conform art.
284 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice
dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.
Potrivit
Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă,
aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul
individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu
privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la
drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Esențial
este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă,
existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract
individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se
înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și
angajator ori între partenerii sociali.
Cum obiectul
litigiului îl constituie anularea deciziei de concediere și reintegrarea
în funcția deținută anterior, cererea de chemare în
judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor
de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența
teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului
în a cărui circumscripție își are domiciliul sau
reședința reclamantul, aceasta reprezentând o derogare de la
dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește
facilitarea accesului la justiție al acestuia.
Pe de
altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile
referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se
adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are
domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din
același act normativ stipulează că: " Dispozițiile
prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor
individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele
C. proc. civ.".
Astfel,
potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe
instanțe deopotrivă competente".
Din
interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011
privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea
dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în
cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de
muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie
cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul
de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai
multe instanțe deopotrivă competente.
Reclamantul
și-a desfășurat activitatea în București, la sediul firmei
angajatoare SC B. România SRL, așa cum rezultă din copia contractului
individual de muncă nr. 96 din 24 august 2015 - dosar Tribunalul
București, societate ce a emis Decizia nr. 109 din 18 septembrie 2015 de
încetare a contractului individual de muncă, fapt generator al prezentului
litigiu de muncă.
Cum
reclamantul a ales să inițieze demersul său judiciar la
Tribunalul București, instanță în a cărei
circumscripție teritorială se află locul de muncă, aceasta
este instanța legal învestită și competentă teritorial
să soluționeze cauza.
În concluzie,
față de considerentele expuse și de natura pretenției
deduse judecății, respectiv litigiu de muncă, Înalta Curte
stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, instanță în a cărei
circumscripție teritorială se află locul de muncă al
reclamantului.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - NN