ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2245/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr. 44139/3/2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul R.T.A., domiciliat în București, str. T., sector 3 și cu domiciliul flotant în Focșani, bd. U., jud. Vrancea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.H. SA, cu sediul în București, Șos. D., sector 3, anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02 noiembrie 2012, repunerea părților în situația anterioară eliberării actului contestat și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale eu salariile indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de salariat al acesteia, și la plata daunelor morale.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, care a dispus concedierea sa printr-o decizie nelegală, care nu întrunește condițiile de fond și formă prevăzute de lege. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii. Prin Sentința civilă nr. 651 din 23 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. A4139/3/2012, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Deși textul legal invocat prevede două criterii de determinare a competenței teritoriale, acesta nu determină o competență alternativă, ci doar dă posibilitatea alegerii reclamantului între două instanțe exclusiv competente. Mai mult decât atât, având în vedere că prin emiterea unei decizii de concediere nu se mai pune problema existenței unui loc de muncă, sigurul criteriu de determinare a competenței rămâne domiciliul reclamantului. Instanța a reținut și că potrivit dispozițiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, soluționarea conflictelor de muncă este în competența instanțelor judecătorești în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul. Or, având în vedere aceste prevederi legale, precum și faptul că petentul domiciliază în Focșani, jud. Vrancea, instanța a apreciat că nu este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiul dedus judecății.

De asemenea, Tribunalul București a invocat și aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește interpretarea noțiunii de domiciliu, prevăzută în art. 5 teza I C. proc. civ. privind determinarea competenței teritoriale, care trebuie privită în sens larg, în funcție de adresa unde reclamantul locuiește electiv. La rândul său, prin Sentința civilă nr. 282 din 30 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 861/91/2015, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivare, instanța a arătat că domiciliul indicat de reclamantul R.T.A. este în București, bd. T., sector 3, care corespunde cu adresa menționată în actul de identitate emis la data de 04 septembrie 2009, valabil până la 10 octombrie 2019, depus în copie la Dosarul nr. 44139/3/2012 al Tribunalului București. De asemenea, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanțelor competente în a căror circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Totodată, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/201 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Deși acesta a indicat în cererea de chemare în judecată și în cererile ulterioare, formulate în cursul procesului, și o adresă de corespondență, numită (fără o dovadă în acest sens) "domiciliu flotant", în Focșani, bd. U., jud. Vrancea, instanța a apreciat că nu poate fi pus semnul egal între adresa de corespondență și noțiunea de "reședință" la care face referire textul art. 269 alin. (2) din C. muncii. Pe de altă parte, chiar presupunând că la adresa din Focșani ar fi reședința petentului (deși nu exista nicio dovadă în acest sens), în înțelesul art. 269 alin. (2) C. muncii atâta vreme cât reclamantul a depus contestația la instanța în circumscripția căreia domiciliază în mod legal, aceasta nu se poate declara ca nefiind competentă teritorial.

Pentru aceste motive, Tribunalul Vrancea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr. 44139/3/2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul R.T.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC R.H. SA anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02 noiembrie 2012, repunerea părților în situația anterioară eliberării actului contestat și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de salariat al acesteia, și la plata daunelor morale.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, tar conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. În forma în vigoare la data introducerii acțiunii civile, respectiv 15 noiembrie 2012, judecarea conflictelor de muncă este în competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Dispozițiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ. stipulează că necompetența teritorială este de ordine publică, dacă părțile nu o pot înlătura. În raport de acest text legal, problema juridică relevantă în cauză este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul flotant, indicat de reclamant, poate determina instanța competentă.

Potrivit normei de competență teritorială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare fa data introducerii acțiunii), litigiile de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică își are locuința statornică sau principală. În cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că domiciliază în București, bd. T., indicând adresa de corespondență în Focșani, bd. U., jud. Vrancea. Prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 15 iunie 2013 (dosar Tribunalul București), cât și prin cererile modificatoare ulterioare, a precizat că această din urmă adresă reprezintă domiciliul său flotant.

Din copia cărții de identitate a reclamantului (Dosar nr. 44139/3/2012 al Tribunalului București), emisă la 04 septembrie 2009, valabilă până la data de 10 octombrie 2019, reiese că acesta are domiciliul în București, bd. T., sector 3, iar din verificările efectuate în dosar nu a rezultat o dovadă a faptului că are reședința în Focșani, bd. U., jud. Vrancea, așa cum a susținut în cererile modificatoare ale acțiunii civile. Față de această împrejurare, este lipsit de relevanță domiciliul flotant indicat de reclamant, întrucât, în ceea ce privește domiciliul său, se reține că interesează locul unde acesta își are principala așezare, potrivit art. 87 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare la data promovării acțiunii civile.

Totodată, dispozițiile art. 91 alin. (1) din acest act normativ stipulează că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În cauză, reclamantul are domiciliul, conform copiei cărții de identitate, în București, bd. T., sector 3, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN