ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2245/2015

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr. 44139/3/2012 pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, reclamantul R.T.A., domiciliat în București, str. T., sector 3 și cu

domiciliul flotant în Focșani, bd. U., jud. Vrancea a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC R.H. SA, cu sediul în București, Șos. D., sector 3,

anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02 noiembrie 2012, repunerea

părților în situația anterioară eliberării actului contestat și obligarea

pârâtei la plata unor despăgubiri egale eu salariile indexate, majorate și

reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de

salariat al acesteia, și la plata daunelor morale.

În motivare,

reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, care a dispus concedierea sa

printr-o decizie nelegală, care nu întrunește condițiile de fond și formă

prevăzute de lege.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii.

Prin Sentința civilă

nr. 651 din 23 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. A4139/3/2012,

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea,

Pentru a dispune

astfel, această instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 210 din

Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Deși textul

legal invocat prevede două criterii de determinare a competenței teritoriale,

acesta nu determină o competență alternativă, ci doar dă posibilitatea alegerii

reclamantului între două instanțe exclusiv competente. Mai mult decât atât,

având în vedere că prin emiterea unei decizii de concediere nu se mai pune

problema existenței unui loc de muncă, sigurul criteriu de determinare a

competenței rămâne domiciliul reclamantului.

Instanța a reținut și

că potrivit dispozițiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,

soluționarea conflictelor de muncă este în competența instanțelor judecătorești

în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul. Or, având în vedere

aceste prevederi legale, precum și faptul că petentul domiciliază în Focșani,

jud. Vrancea, instanța a apreciat că nu este competentă din punct de vedere

teritorial să soluționeze litigiul dedus judecății.

De asemenea,

Tribunalul București a invocat și aspectele statuate de Înalta Curte de Casație

și Justiție în ceea ce privește interpretarea noțiunii de domiciliu, prevăzută

în art. 5 teza I C. proc. civ. privind determinarea competenței teritoriale,

care trebuie privită în sens larg, în funcție de adresa unde reclamantul

locuiește electiv.

La rândul său, prin

Sentința civilă nr. 282 din 30 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr.

861/91/2015, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de

competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea

pronunțării regulatorului de competență.

În motivare, instanța

a arătat că domiciliul indicat de reclamantul R.T.A. este în București, bd. T.,

sector 3, care corespunde cu adresa menționată în actul de identitate emis la

data de 04 septembrie 2009, valabil până la 10 octombrie 2019, depus în copie

la Dosarul nr. 44139/3/2012 al Tribunalului București.

De asemenea, instanța

a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii,

cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează

instanțelor competente în a căror circumscripție reclamantul își are domiciliul

sau reședința ori, după caz, sediul. Totodată, prevederile art. 210 din Legea

nr. 62/201 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărei rază teritorială își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Deși acesta a indicat

în cererea de chemare în judecată și în cererile ulterioare, formulate în

cursul procesului, și o adresă de corespondență, numită (fără o dovadă în acest

sens) "domiciliu flotant", în Focșani, bd. U., jud. Vrancea, instanța

a apreciat că nu poate fi pus semnul egal între adresa de corespondență și

noțiunea de "reședință" la care face referire textul art. 269 alin.

(2) din C. muncii. Pe de altă parte, chiar presupunând că la adresa din Focșani

ar fi reședința petentului (deși nu exista nicio dovadă în acest sens), în

înțelesul art. 269 alin. (2) C. muncii atâta vreme cât reclamantul a depus

contestația la instanța în circumscripția căreia domiciliază în mod legal,

aceasta nu se poate declara ca nefiind competentă teritorial.

Pentru aceste motive,

Tribunalul Vrancea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Examinând conflictul

de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării

pricinii revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr.

44139/3/2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, reclamantul R.T.A. a solicitat, în contradictoriu

cu intimata SC R.H. SA anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02

noiembrie 2012, repunerea părților în situația anterioară eliberării actului

contestat și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat, în calitate de salariat al acesteia, și la plata daunelor morale.

Prin urmare, cererea

de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor

de muncă, tar conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

privind Codul muncii. În forma în vigoare la data introducerii acțiunii civile,

respectiv 15 noiembrie 2012, judecarea conflictelor de muncă este în competența

instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința ori, după caz, sediul.

Dispozițiile art. 159

pct. 3 C. proc. civ. stipulează că necompetența teritorială este de ordine

publică, dacă părțile nu o pot înlătura.

În raport de acest

text legal, problema juridică relevantă în cauză este aceea de interpretare a

noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul flotant, indicat

de reclamant, poate determina instanța competentă.

Potrivit normei de

competență teritorială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii (în

forma în vigoare fa data introducerii acțiunii), litigiile de natura celui din

cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are

domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică

își are locuința statornică sau principală.

În cererea de chemare

în judecată reclamantul a arătat că domiciliază în București, bd. T., indicând

adresa de corespondență în Focșani, bd. U., jud. Vrancea. Prin cererea

modificatoare depusă la dosar la data de 15 iunie 2013 (dosar Tribunalul

București), cât și prin cererile modificatoare ulterioare, a precizat că

această din urmă adresă reprezintă domiciliul său flotant.

Din copia cărții de

identitate a reclamantului (Dosar nr. 44139/3/2012 al Tribunalului București),

emisă la 04 septembrie 2009, valabilă până la data de 10 octombrie 2019, reiese

că acesta are domiciliul în București, bd. T., sector 3, iar din verificările

efectuate în dosar nu a rezultat o dovadă a faptului că are reședința în

Focșani, bd. U., jud. Vrancea, așa cum a susținut în cererile modificatoare ale

acțiunii civile.

Față de această

împrejurare, este lipsit de relevanță domiciliul flotant indicat de reclamant,

întrucât, în ceea ce privește domiciliul său, se reține că interesează locul

unde acesta își are principala așezare, potrivit art. 87 C. civ. aprobat prin

Legea nr. 287/2009, în vigoare la data promovării acțiunii civile. Totodată,

dispozițiile art. 91 alin. (1) din acest act normativ stipulează că dovada

domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de

identitate.

În cauză, reclamantul

are domiciliul, conform copiei cărții de identitate, în București, bd. T.,

sector 3, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN