ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 827/2015

Asupra conflictului

negativ de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 1 iulie 2013, reclamantul M.F.N. a chemat în

judecată pe pârâta SC G4S S.S. SRL, solicitând anularea Deciziei de concediere

nr. 520 din 23 aprilie 2014, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale

cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de

care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de

muncă și până la data constatării nulității deciziei și repunerea părților în

situația anterioară, inclusiv reintegrarea în funcția deținută anterior.

Prin Sentința civilă

nr. 9116 din 3 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale,

invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului Buzău, reținând că, întrucât reclamantul nu mai are locul de muncă

în București, fiind concediat, în speță sunt incidente dispozițiile art. 269

alin. (2) C. muncii, potrivit cărora competența exclusivă aparține instanței de

la domiciliul reclamantului, iar nu dispozițiile art. 210 din Legea nr.

62/2011, conform cărora cererile mai pot fi adresate și instanței în

circumscripția căruia reclamantul își are locul de muncă.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 3643/114/2014.

Reclamantul a invocat

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău, arătând că, în speță,

competența aparține Tribunalului București.

Prin Sentința nr. 24

din 14 ianuarie 2015 Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția

necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie o

competență teritorială alternativă, reclamantul având, potrivit art. 116 C.

proc. civ., alegerea între instanța de la domiciliul său și instanța unde își

are locul de muncă.

Astfel, constatând că

reclamantul își are locul de muncă în București, chiar dacă este în prezent

concediat și acesta a învestit Tribunalul București, a apreciat că, în raport

de textele legale menționate, competența aparține acestei instanțe.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele și

lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în

soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135

C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării

acestei cereri în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele

considerente:

Delimitarea

atribuțiilor instanțelor, se realizează în cadrul celor două forme ale

competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele

de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția

situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială

exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun

în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 NCPC conform căruia

„cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei

circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede

altfel."

Prin urmare, regula

înscrisă în art. 107 NCPC se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală

care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Înalta Curte constată

că, în speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii

reclamantului privind anularea Deciziei de concediere nr. 520 din 23 aprilie 2014

și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat,

începând cu data încetării contractului individual de muncă și până la data

constatării nulității deciziei și repunerea părților în situația anterioară,

inclusiv reintegrarea în funcția deținută anterior.

Conform prevederilor

art. 210 din Legea nr. 62/2011, „Cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Prin urmare, în

situația în care angajatul este reclamant, legea specială stabilește o

competență teritorială alternativă.

Cum, în speță, locul

de muncă al reclamantului se află în circumscripția Tribunalului București,

competența soluționării cauzei aparține acestei instanțe, care a fost învestită

de acesta în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. civ.

Astfel, greșit a

apreciat Tribunalul București că, în speță, nu se poate reține că reclamantul

are locul de muncă în București, el fiind concediat, întrucât obiectul

litigiului îl constituie tocmai anularea deciziei de concediere și reintegrarea

în funcția deținută anterior.

În acest context,

Înalta Curte constată că Tribunalul Buzău a apreciat în mod corect situația de

fapt și de drept reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 210 din

Legea nr. 62/2011 și, cum reclamantul are locul de muncă în București, chiar

dacă este în prezent concediat, competența soluționării cauzei aparține

Tribunalului București.

Față de

considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM