ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 827/2015

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 1 iulie 2013, reclamantul M.F.N. a chemat în judecată pe pârâta SC G4S S.S. SRL, solicitând anularea Deciziei de concediere nr. 520 din 23 aprilie 2014, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă și până la data constatării nulității deciziei și repunerea părților în situația anterioară, inclusiv reintegrarea în funcția deținută anterior.

Prin Sentința civilă nr. 9116 din 3 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, reținând că, întrucât reclamantul nu mai are locul de muncă în București, fiind concediat, în speță sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora competența exclusivă aparține instanței de la domiciliul reclamantului, iar nu dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora cererile mai pot fi adresate și instanței în circumscripția căruia reclamantul își are locul de muncă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 3643/114/2014.

Reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău, arătând că, în speță, competența aparține Tribunalului București. Prin Sentința nr. 24 din 14 ianuarie 2015 Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie o competență teritorială alternativă, reclamantul având, potrivit art. 116 C. proc. civ., alegerea între instanța de la domiciliul său și instanța unde își are locul de muncă. Astfel, constatând că reclamantul își are locul de muncă în București, chiar dacă este în prezent concediat și acesta a învestit Tribunalul București, a apreciat că, în raport de textele legale menționate, competența aparține acestei instanțe.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cereri în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Delimitarea atribuțiilor instanțelor, se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială. În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 NCPC conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel." Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 NCPC se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial. Înalta Curte constată că, în speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamantului privind anularea Deciziei de concediere nr. 520 din 23 aprilie 2014 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă și până la data constatării nulității deciziei și repunerea părților în situația anterioară, inclusiv reintegrarea în funcția deținută anterior.

Conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul." Prin urmare, în situația în care angajatul este reclamant, legea specială stabilește o competență teritorială alternativă. Cum, în speță, locul de muncă al reclamantului se află în circumscripția Tribunalului București, competența soluționării cauzei aparține acestei instanțe, care a fost învestită de acesta în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. civ. Astfel, greșit a apreciat Tribunalul București că, în speță, nu se poate reține că reclamantul are locul de muncă în București, el fiind concediat, întrucât obiectul litigiului îl constituie tocmai anularea deciziei de concediere și reintegrarea în funcția deținută anterior.

În acest context, Înalta Curte constată că Tribunalul Buzău a apreciat în mod corect situația de fapt și de drept reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și, cum reclamantul are locul de muncă în București, chiar dacă este în prezent concediat, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului București. Față de considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2015. Procesat de GGC - LM