ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1364/2019

Ședința publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 23 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. c), art. 55, art. 65 alin. (1), art. 80, art. 159, art. 166 alin. (4), art. 168 alin. (1)-(2), art. 171 și art. 268 alin. (1) din Codul muncii.

Prin încheierea din 6 martie 2019, Tribunalul Buzău a admis excepția de litispendență și a dispus trimiterea dosarului nr. x/2017 la completul învestit soluționarea prezentului dosar.

Prin sentința civilă nr. 349/2019 din 6 martie 2019, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Buzău a evocat dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131 și art. 132 C. proc. civ., după care a constatat că litigiul are ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere nr. 17 din 30 octombrie 2018.

Reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 208 și art. 210 lit. a) din Legea nr. 62/2011, același tribunal a constatat că domiciliul reclamantului este în București și că acesta nu mai are locul de muncă în Buzău, întrucât prin decizia contestată i-a încetat contractul individual de muncă.

Tribunalul Buzău a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalului de la domiciliul reclamantului, în cazul în care acesta nu mai are calitatea de salariat.

Reținând că domiciliul reclamantului este în București, Tribunalul Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2773 din 15 mai 2019, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a evocat dispozițiile art. 269 alin. (1)-(2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, după care a constatat că, în cazul conflictelor de muncă, competența teritorială este una alternativă.

Astfel, competența teritorială aparține tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, acesta având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Evocând dispozițiilor art. 87 C. civ., același tribunal a reținut că noțiunea de "domiciliu" care prezintă relevanță în procesul civil nu corespunde elementelor care interesează evidența populației, ci se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, scopul normelor fiind acela al asigurării cunoașterii procesului și a actelor de procedură îndeplinite în cursul procesului.

Tribunalul București a constatat că domiciliul de fapt, respectiv reședința reclamantului la momentul sesizării instanței era în județul Buzău, aspect învederat de acesta în cursul procesului.

Același tribunal a apreciat că reclamantul nu poate opta între instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul său legal și cea în circumscripția căreia se află reședința sa.

Astfel, alegerea instanței competente urmează a se realiza după criteriile prevăzute de dispozițiile speciale aplicabile în materia dreptului muncii, respectiv între instanța domiciliului și cea a locului de muncă.

Prin urmare, Tribunalul București a apreciat că instanța competentă este cea în a cărei circumscripție reclamantul își avea domiciliul în fapt la momentul formulării contestației, motiv pentru care a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 28 iunie 2019, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Buzău și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Litigiul are ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 17 din 30 octombrie 2018, emisă de pârâta B. S.A.

Așadar, reclamantul A. a învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din analiza acestui text de lege rezultă că, în materia conflictelor individuale de muncă, competența revine fie tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripție își are locul de muncă.

În aplicarea acestui text de lege, instanța supremă reține că, deși reclamantul a menționat în cuprinsul contestației că are domiciliul în București, sediul angajatorului său este în Buzău, conform extrasului O.N.R.C., aflat la dosarul Tribunalului Buzău.

Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanței competente nu poate fi exclus ca urmare a emiterii deciziei de concediere, întrucât validitatea acestei decizii este contestată, fiind solicitată anularea sa.

În plus, contestația formulată în prezenta cauză cuprinde și un capăt de cerere având ca obiect reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior concedierii sau pe un post similar.

Având în vedere că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie un caz de competență teritorială alternativă, rezultă că alegerea instanței deopotrivă competente aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

În aceste condiții, introducerea acțiunii pe rolul instanței în circumscripția căreia se află locul de muncă al reclamantului impune concluzia că Tribunalului Buzău îi revine competența de soluționare a conflictului individual de muncă.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 116 raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2019.