ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 664/2019

HOTĂRÂRE

26.03.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 664/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 mai 2017 pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate discriminarea în sensul stabilirii drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON încă din anul 2007 și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâților la plata către reclamanți a diferențelor salariale (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11 % prevăzute de O.G. nr. 10/2007 pentru valoarea de referință sectorială), pentru perioada 2 mai 2014-1 decembrie 2015, respectiv de 445,5 RON pentru perioada 1 decembrie 2015-2 mai 2017 și pentru viitor; să fie obligați pârâții la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu 2 mai 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite; să fie obligați pârâții să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

din O.U.G. nr. 57/2015 în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să le achite reclamanților sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

Prin încheierea din 18 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, tribunalul a dispus formarea a trei dosare distincte pe rolul aceluiași complet, cu termen de judecată la 16 octombrie 2017, pentru fiecare dintre reclamanții A., B. și C., având domiciliile în alte județe decât județul Buzău.

Astfel, cererea reclamantei B. a fost înregistrată la 19 septembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 958/2017 din 16 octombrie 2017, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița.

Pentru a hotărî astfel, instanța inițial sesizată, constatând că domiciliul reclamantei este situat în județul Ialomița și că litigiul dedus judecății se încadrează în materia dreptului muncii, a reținut incidența în cauză și a făcut aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul Muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că se atrage competența teritorială a instanței de la domiciliul reclamantei.

La 24 noiembrie 2017, litigiul a fost înregistrat pe rolul instanței de declinare sub același număr unic de dosar - x/2017

Prin sentința civilă nr. 211/F din 12 februarie 2018, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta și, în consecință, a respins cererea reclamantei față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea introductivă; i-a obligat pe pârâți la calcularea și la plata către reclamantă a drepturilor salariale cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON corespunzătoare funcției, gradului profesional, gradației și vechimii în funcție începând cu 9 aprilie 2015 și indexată cu 10% începând cu 1 decembrie 2015; i-a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a diferențelor de salariu astfel rezultate pentru perioada 9 aprilie 2015 - 1 octombrie 2016, precum și a dobânzii legale și a actualizării sumelor respective cu indicele de inflație de la data când drepturile trebuiau achitate până la plata lor efectivă; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei vizând perioada 1 aprilie 2014 - 9 aprilie 2015, precum și cererea privind plata drepturilor în viitor; s-a luat act că în cauză a fost citat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert în discriminare.

Împotriva acestei sentințe, pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București au formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 3263/2018 din 10 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a apelurilor formulate împotriva sentinței civile nr. 211/F din 12 februarie 2018 a Tribunalului Ialomița, secția Civilă în favoarea Curții de Apel Pitești.

Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a reținut incidența în cauză a celor statuate de instanța de contencios constituțional prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 638/2018 ulterior pronunțării sentinței apelate.

Astfel, constatând că în cauza dedusă judecății reclamanta este grefier în cadrul Tribunalului București, referitor la care a afirmat că este și instanța învestită cu soluționarea apelului, Curtea de Apel București a apreciat că împrejurările menționate, potrivit celor statuate de Curtea Constituțională, constituie un element obiectiv de natură să genereze îndoieli asupra imparțialității instanței, argumente în considerarea cărora a notat că se impune declinarea competenței de soluționare a apelurilor către o instanță judecătorească învecinată de același grad, respectiv către Curtea de Apel Pitești.

Urmare a declinării, la 29 octombrie 2018 dosarul nr. x/2017 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, care prin decizia civilă nr. 85/2019 din 9 ianuarie 2019 a admis excepția propriei necompetențe teritoriale și a declinat competența soluționării apelurilor formulate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 211/F din 12 februarie 2018 a Tribunalului Ialomița, secția Civilă în favoarea Curții de Apel București. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării incidentului procedural.

Pentru a decide în acest sens, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a reținut, în esență, că cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Buzău, care, prin sentința civilă nr. 958/2017 din 16 octombrie 2017, și-a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului Ialomița, instanță care a soluționat pricina pronunțând sentința civilă nr. 211/F din 12 februarie 2018, ce face obiectul apelurilor.

Curtea a notat în continuare că, potrivit normelor de organizare judiciară, competența teritorială a soluționării apelurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul Ialomița aparține Curții de Apel București, în a cărei circumscripție teritorială se află acest tribunal, fiind vorba de o competență teritorială absolută.

Pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cauza a fost înregistrată la 4 martie 2019 sub numărul x/2017.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

Cererea introductivă are ca obiect drepturi salariale, a căror recunoaștere reclamanta o solicită în calitate de grefier în cadrul Tribunalului București.

În primă instanță acțiunea a fost soluționată de Tribunalul Ialomița.

Conflictul de competență s-a născut între instanțele învestite cu soluționarea apelului declarat de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 211/F din 12 februarie 2018 a Tribunalului Ialomița, secția Civilă.

Astfel, verificarea actelor dosarului relevă indubitabil faptul că acțiunea dedusă judecății se circumscrie materiei litigiilor de muncă și că a fost promovată de un consorțiu procesual activ, între care și B., devenit reclamant unic în dosarul pendinte ca și consecință a disjungerii cererii sale din acțiunea colectivă ce a format obiectul dosarului nr. x/2017

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Înalta Curte reține, însă, că în speță atât competența materială, cât și cea teritorială sunt reglementate de norme speciale în materia conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeași lege, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul reclamantei B., care a învestit instanța cu soluționarea litigiului, se află în circumscripția Tribunalului Ialomița, care a și soluționat litigiul în primă instanță, sentința formând obiectul apelurilor a căror soluționare a fost declinată reciproc de instanțele în conflict.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate", iar pct. 3 lit. C) din Anexa nr. 1 la lege prevede că Tribunalul Ialomița, ca și Tribunalul București se regăsesc în circumscripția Curții de Apel București.

Prin urmare, potrivit normelor de organizare judiciară, competența teritorială de soluționare a apelurilor declarate împotriva hotărârilor date în primă instanță de Tribunalul Ialomița aparține Curții de Apel București, în a cărei circumscripție teritorială se află acest tribunal, fiind vorba de o competență teritorială absolută.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt norme speciale de competență teritorială, instituind derogări de la regulile de drept comun.

Normele evocate reglementează însă doar competența teritorială a primei instanțe, competentă din punct de vedere material să soluționeze cauza, iar nu și competența instanțelor de control judiciar, situație confirmată de decizia nr. 7/16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin care s-a subliniat că prevederile art. 127 din C. proc. civ. vizează sesizarea primei instanțe, nu și exercitarea căilor de atac (paragraful nr. 67).

Aceeași concluzie se desprinde și din decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale.

În acest sens este de remarcat că în paragraful 23, instanța de contencios constituțional a consemnat că dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. pot fi invocate doar în fața primei instanțe, nu și în căile de atac, având în vedere că, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocate de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

De asemenea, la paragraful 27, curtea a notat referitor la competența facultativă că aceasta are ca situație premisă calitatea reclamantului de judecător la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, și nu toate ciclurile procesuale ale judecății, putând fi invocată doar până la primul termen de judecată în fața primei instanțe, spre deosebire de strămutare, care poate fi cerută în orice fază a litigiului.

Așadar, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. privind competența facultativă sunt aplicabile doar în ceea ce privește determinarea competenței teritoriale a primei instanțe, competentă material să soluționeze cauza în care au calitatea de parte (reclamant sau pârât) fie un judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă sau la instanța de control judiciar, conform deciziei Curții Constituționale, fie una dintre aceste instanțe.

Utilizarea de către legiuitor a noțiunilor de "reclamant" și "pârât", la care s-a raportat și instanța de contencios constituțional în decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, demonstrează o dată în plus că normele de competență specială reglementate de art. 127 C. proc. civ. sunt aplicabile în ceea ce privește determinarea competenței primei instanțe, nu și în ceea ce privește competența instanțelor de control judiciar, acestea din urmă având în competență soluționarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare arondate teritorial potrivit legii de organizare judiciară.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Curții de Apel București.