ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1816/2018

HOTĂRÂRE

11.05.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1816/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2017 din data de 8 mai 2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., în calitate de personal auxiliar de specialitate, din cadrul Tribunalului București, prin reprezentant ales N., au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate discriminarea și faptul că reclamanții erau îndreptățiți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să plătească reclamanților diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 3 mai 2014 - 1 decembrie 2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 1 decembrie 2015 - 24 februarie 2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 3 mai 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să le achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

La termenul din 4 septembrie 2017, Tribunalul Buzău a disjuns cererea formulată de reclamanta RR., formându-se dosarul nr. x/2017, a invocat din oficiu excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Buzău, iar prin sentința nr. 705 din 4 septembrie 2017 a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Buzău.

A declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta RR., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, în favoarea Tribunalului Olt.

În pronunțarea acestei hotărâri prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. În același sens s-au reținut a fi și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Locul de muncă al reclamantei este în circumscripția Tribunalului București, ceea ce ar atrage competența acestei instanțe, tribunal în cadrul căruia își desfășoară activitatea reclamantul.

Pe de altă parte, domiciliul reclamantei este în județul Olt, iar în cauză instanța a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanța de la domiciliul său.

Astfel învestit, Tribunalul Olt, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 119/2018 din 7 februarie 2018 a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu.

A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta RR., în favoarea Tribunalului Buzău, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Olt și Tribunalul Buzău și, suspendând judecata cauzei, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin "domiciliu" în sens procesual se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, și cum în cauză domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt de reclamantă, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență.

S-a mai reținut că în speță reclamanta a înțeles să sesizeze Tribunalul Buzău, cu respectarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., având dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantei exercitându-se la momentul sesizării instanței, și neputând fi cenzurată de instanță.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., constată că Tribunalul Buzău este instanța competentă teritorial în soluționarea pricinii pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, aceste dispoziții aplicându-se în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor conform alin. (3) al aceluiași text de lege.

Având în vedere rațiunea normei, menită să înlăture orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții, această normă specială de competență devine incidentă ori de câte ori reclamantul deține vreuna din funcțiile la care face referire art. 127 C. proc. civ., la data sesizării instanței.

Reclamanta a sesizat Tribunalul Buzău în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a faptului că este grefier la Tribunalul București, iar acțiunea este de competența instanței la care aceasta își desfășoară activitatea. Rezultă deci că norma imperativă privind interdicția de a sesiza instanța la care reclamantul își desfășoară activitatea, atunci când această instanță ar fi cea competentă, a fost respectată, iar sancționarea nerespectării competenței facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) C. proc. civ. poate avea loc numai în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, câtă vreme prima instanță sesizată nu putea invoca din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, aceasta este instanța legal sesizată, potrivit alegerii reclamantei.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Buzău.