ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1350/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I-a civilă sub nr. x/2017, reclamanții, personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului București, prin reprezentant A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București,Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate discriminarea și faptul că reclamanții sunt îndreptățiți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 03.05.2014- 01.12.2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 01.12.2015-24.02.2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03.05.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

La termenul din data de 04.09.2017 Tribunalul Buzău a disjuns cererea formulată de reclamanta B., formându-se dosarul nr. x/2017.

2.1. Prin sentința civilă nr. 697/4.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta B., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

A reținut că potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

În temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar, în speță, domiciliul reclamantului este în județul Dâmbovița.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanța de la domiciliul său.

2.2. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. x/2017 la data de 18.09.2017.

La data de 7.11.2017 reclamanta B. a depus la dosar o cerere completatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, în raport de faptul că la data de 01.11.2017 a fost comunicată Decizia nr. 452/26.06.2017 a Președintelui Curții de Apel București împreună cu anexele aferente.

Reclamanta a arătat că înțelege să formuleze contestație împotriva Deciziei nr. 452/26.06.2017 emise de Președintele Curții de Apel București și a anexelor acesteia, solicitând instanței anularea actului contestat și emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale, astfel: începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, în baza unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, conform Legii nr. 71/2015; începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 30.09.2016 în baza unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015.

Prin sentința nr. 2413 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de instanță din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 7 al Anexei VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare la data emiterii actului contestat, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

În conformitate cu alin. (2), împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Din aceste dispoziții legale rezultă că norma ce stabilește competența materială a Curții de Apel București are caracter absolut, iar părțile nu pot deroga.

Cum reclamanta din prezenta cauză a solicitat anularea Deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Președintele Curții de Apel București și a anexelor acesteia și emiterea unei noi decizii de salarizare, competența în soluționarea prezentei cauze aparține Curții de Apel București potrivit dispozițiilor menționate mai sus.

2.3. La rândul său, prin sentința civilă nr. 332 din 2 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate de instanță din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că la primul termen de judecată se stabilește competența, fără posibilitatea de a mai fi repusă în discuție ulterior; numai în cazuri excepționale se pune în discuție acest aspect și se acordă termen pentru lămuriri suplimentare.

În prezenta cauză, primul termen acordat în fața instanței, după declinare, a fost cel din 7.11.2017, dată la care era obligatorie stabilirea competenței, în raport de cererea introductivă.

Depășirea acestui moment atrage decăderea din dreptul de a mai invoca necompetența materială și teritorială de ordine publică, atât a instanței cât și a părților

În consecință, în lipsa invocării excepției, instanța a devenit competentă să judece cauza, fără posibilitatea de a mai reveni asupra acestui aspect, ulterior primului termen de judecată.

Mai mult, potrivit art. 123 C. proc. civ., cererile adiționale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, Tribunalul Dâmbovița este competent să judece prezenta cerere, ca urmare a decăderii din dreptul de a mai invoca excepția de necompetență materială după primul termen de judecată.

Analizând conflictul negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că reclamanta, aparținând personalului auxiliar în cadrul Tribunalului București, a învestit inițial instanța de judecată cu o cerere având ca obiect plata unor drepturi salariale recalculate prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON.

Curtea de Apel București a reținut în mod corect că excepția necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică poate fi invocată de prima instanță până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, însă soluția pronunțată de aceasta prin sentința civilă nr. 332 din 2 februarie 2018 este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 130 și art. 131, raportat la art. 204 C. proc. civ.

Potrivit art. 204 C. proc. civ., partea poate să modifice cererea de chemare în judecată până la primul termen, care în speță a fost data de 7.11.2017.

La acest termen, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, arătând că înțelege să formuleze contestație împotriva Deciziei nr. 452/26.06.2017 emise de Președintele Curții de Apel București și a anexelor acesteia, solicitând anularea actului contestat și emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei.

Prin încheierea din data de 7.11.2017, Tribunalul Dâmbovița a dispus comunicarea cererii de completare și modificare a acțiunii și a prorogat pronunțarea asupra competenței de soluționare a cauzei până la termenul următor.

Tribunalul Dâmbovița nu putea să procedeze la verificarea competenței sale la termenul din 7.11.2017, raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, întrucât art. 204 alin. (1) teza II C. proc. civ. obligă instanța să dispună amânarea pricinii și comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.

Astfel, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 204 alin. (1) teza II C. proc. civ., precum și a principiilor contradictorialității și dreptului părții la apărare, primul termen de judecată la care Tribunalul Dâmbovița putea să discute excepția de necompetență materială a fost termenul din 05.12.2017, când părțile erau legal citate în raport cu acțiunea modificată.

În consecință, la termenul din 05.12.2017 Tribunalul Dâmbovița nu era decăzut din dreptul de a invoca excepția necompetenței sale materiale, așa cum eronat a reținut Curtea de Apel București.

În ceea ce privește instanța competentă să soluționeze prezentul litigiu, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (…)."

Înalta Curte constată că aceste dispoziții sunt aplicabile în cauză, întrucât cererea reclamantei, astfel cum a fost modificată, vizează anularea Deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Președintele Curții de Apel București, prin care s-au stabilit drepturile salariale cuvenite personalului de specialitate și conex din cadrul instanțelor judecătorești aflate în raza teritorială a Curții de Apel București, iar reclamanta critică modul de stabilire a acestora și solicită emiterea unei noi decizii de salarizare, cererea încadrându-se, astfel, în ipoteza reglementată de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. - reprezentant al reclamanților în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2018.