ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2452/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe sesizate

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat ca instanța să constate starea de discriminare între aceasta și ceilalți grefieri și personal conex, având în vedere că reclamanta era îndreptățită încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială) pentru perioada 3.05.2014-1.12.2015 și 445,5 RON pentru perioada 1.12.2015-24.02.2017 și pentru viitor; să oblige pârâții la plata dobânzii legale calculate începând cu data de 3.05.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite; să oblige pârâții la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

1

din O.U.G. nr. 572015, în mod retroactiv și, pe cale de consecință, să îi achite sumele datorate, indexate cu indicele de inflație.

Prin cererea completatoare și modificatoare formulată de reclamantă la data de 9.11.2017 și înregistrată la dosar înainte de primul termen de judecată, aceasta a precizat că a înțeles să formuleze contestație împotriva Deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Președintele Curții de Apel București și a anexelor acesteia solicitând: anularea actului contestat și emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale, astfel: începând cu data de 9.04.2015 și până la 30.11.2015 pe baza unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON și începând cu data de 1.12.2015 și până la 30.09.2016 în baza unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, conform art. 4 din Legea nr. 293/2015.

Hotărârile care au generat conflictul de competență

Tribunalul Buzău, prin sentința nr. 701/2017 din 4 septembrie 2017, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a constatat că este învestit cu soluționarea unei cereri având ca obiect acordare drepturi salariale, sens în care reținut că sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanța de la domiciliul său.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Vâlcea, secția Civilă, prin sentința nr. 1404 din 12 decembrie 2017, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Curții de Apel București.

În argumntele prezenate în susținerea soluție, instanța a reținut că, prin precizarea formulată, reclamanta a menționat expres că înțelege să formuleze contestație împotriva deciziei președintelui Curții de Apel București nr. 452/2017 prin care i-au fost stabilite drepturile salariale și a constatat incidența art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 857 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, pe cale de consecință, a declinat comptența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Curtea de apel, examinând actele și lucrările dosarului precum și acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe a apreciat, la rândul său, nu este competentă să soluționeze cererea.

În considerente eexpuse, curtea de apel a reținut, următoarele:

Este adevărat că reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat anularea deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Președintele Curții de Apel București și a anexelor acesteia și emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale.

Însă, conform art. 204 C. proc. civ.:

"(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei. (…). (3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților."

Reclamanta a depus cererea modificatoare ulterior primului termen la care a fost legal citată, acesta fiind termenul la care Tribunalul Buzău și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În consecință, reține instanța, modificarea cererii putea avea loc doar cu acordul expres al tuturor părților.

În lipsa acordului expres al tuturor părților, modificarea cererii de chemare în judecată nu a operat, instanța rămânând învestită cu acțiunea inițială, având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Prin urmare, competența soluționării cererii având acest obiect revine Tribunalului Vâlcea.

Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), 134 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțe îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Este evident că acțiunea formulată de reclamanță (astfel cum a fost modificată) nu se mai încadrează în ipoteza prevăzută de art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, având în vedere cele statuate de curtea de apel, în sensul că "reclamanta a depus cererea modificatoare ulterior primului termen la care a fost legal citată, acesta fiind termenul la care Tribunalul Buzău și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea."

Așadar, cum în mod corect a reținut curtea de apel, modificarea cererii de chemare în judecată nu a operat, instanța rămânând învestită cu acțiunea inițială, având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

În acest sens, conform dispozițiilor art. 95 alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 (privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice), litigiile în legătură cu cariera și raporturile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești sunt date de legiuitor în competența materială de judecată a "tribunalelor de muncă și asigurări sociale", respectiv a "secțiilor sau completele specializate pentru soluționarea conflictelor de muncă", acesta constituind dreptul comun în materie.

Art. 266 din Codul muncii statuează că,,jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

Prin urmare, competența soluționării cauzei revine tribunalului - complet specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale.

Dând eficiență și dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se reține că, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă este instanța aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate celei în a cărei circumscripții se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamanta.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. prin reprezentant B. și pârâții Curtea de Apel București, Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.