ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 913/2018

HOTĂRÂRE

20.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 913/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/114/2017, reclamantul A. și alți 71 reclamanți, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului București, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției. Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, pentru a se constata discriminarea și faptul că erau îndreptăți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să plătească reclamanților diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 03.05.2014-01.12.2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 01.12.2015-24.02.2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03.05.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să le achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile O.G. nr. 10/2007, Legea nr. 53/2003, art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 4 din Carta socială europeană revizuită, O.G. nr. 137/2000, Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15.12.2016, art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1), art. 16, art. 41, art. 53, art. 147 din Constituția României.

La termenul din 04 septembrie 2017, instanța a disjuns cererea formulată de reclamantul A., formându-se Dosarul nr. x/114/2017, disjungerea fiind realizată în raport de sediul angajatorului și domiciliul reclamanților din dosarul inițial.

Prin sentința civilă nr. 690 din 4 septembrie 2017, pronunțata de Tribunalul Buzău, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Analizându-și competența, instanța a constatat că, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în cauză, necompetența teritorială este exclusivă, de ordine publică, motiv pentru care poate fi invocată inclusiv de instanță, din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Instanța a reținut că este învestită cu soluționarea unei cereri având ca obiect acordare drepturi salariale, fiind incidente în cauză prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce determină instanța competentă ca fund cea de la domiciliul sau reședința reclamantului, acest text instituind o competență teritorială de ordine publică.

A reținut instanța că locul de muncă al reclamantului este în circumscripția Tribunalului București, ceea ce ar atrage competența acestei instanțe, tribunal în cadrul căreia își desfășoară activitatea reclamantul, în raport de reglementările din legislația munci, însă, față de prevederile art. 127 din C. proc. civ. reclamantul nu ar fi putut sesiza Tribunalul București.

Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că domiciliul reclamantului este în județul Vrancea, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) din C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanța de la domiciliul sau.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea, sub același nr. x/114/2017, pe data de 14 septembrie 2017.

La rândul său, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 701 din data de 31 octombrie 2017, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, declinând competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Instanța a reținut că, raportat la obiectul său, litigiul face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art. 266 din Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 Iit. p) din Legea nr. 62/2011.

Reținând incidența în cauză a prevederilor art. 269 din Codul muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul a apreciat că în situația în care 72 de reclamanți, care fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului București, solicită stabilirea drepturilor lor salariale, sunt aplicabile dispozițiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, prin raportare la prevederile art. 216 din Legea nr. 62/2011, întrucât între drepturile reclamanților există o strânsă legătură, aceștia fiind interesați să promoveze o acțiune comună, nu numai prin prisma utilității administrării unui probatoriu comun, ci și a aplicării unitare a reglementărilor privind stabilirea drepturilor salariale raportat la aceeași valoare de referință sectorială pentru persoane care fac parte din aceeași categorie de personal și au același loc de muncă.

În consecință, instanța a reținut că reclamanții aveau posibilitatea de a alege între instanțele competente de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, prin depunerea cererii la Tribunalul Buzău reclamanții investind în mod legal această instanță, stabilind în mod definitiv competența în favoarea acesteia, astfel încât Tribunalul Buzău nu putea, nici măcar în urma disjungerii acțiunii formulate de reclamantul A., care avea domiciliul într-o localitate ce nu se află în circumscripția Tribunalului Buzău, să se declare necompetent teritorial în soluționarea acesteia.

Analizând conflictul de competență dedus prezentei judecăți, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Se constată că litigiul de față este disjuns din Dosarul nr. x/114/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, având ca obiect cererea formulată de reclamantul A. și alți 71 reclamanți, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.

Cererea formulată are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din C. muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul "

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Se mai observă că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2001:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."

Conform prevederilor cuprinse la art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Art. 129 din C. proc. civ. reglementează excepțiile de necompetență, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar dispozițiile art. 130 alin. (3) din același act normativ prevăd că: "Necompetență de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv litigiu de muncă întemeiat pe dispozițiile legii speciale, sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, dispoziții derogatorii de la norma generală stipulată în art. 107 din C. proc. civ.

În speță nu a fost instituită însă o normă de competență teritorială exclusivă, ci, în termenii indicați de textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, o normă de competență alternativă. Prin urmare, reclamantul putea opta între mai multe instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză, pârâții nu au invocat prin întâmpinare excepția necompetenței teritoriale a instanței, ceea ce înseamnă că, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, Tribunalul Buzău avea dobândită competența sub aspect teritorial, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Așadar, la primul termen de judecată cu părțile lega! citate, eventuala necompetență teritorială de ordine privată era acoperită prin neinvocarea excepției de către partea interesată în termenul de decădere expres prevăzut de art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., astfel că Tribunalul Buzău a rămas competent să judece litigiul.

În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, instanță competentă teritorial față de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 129 și 130 alin. (3) din C. proc. civ.