ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2018

HOTĂRÂRE

09.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 734/2018

Asupra conflictului de competență constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/114/2017 în data de 04 mai 2017,

reclamantele A., B., C. și D., în calitate de personal auxiliar de specialitate, din cadrul Tribunalului București, prin reprezentant ales A., au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, E., cu citarea obligatorie a F., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate discriminarea și faptul că erau îndreptăți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 lei și, pe cale de consecința, să fie obligați pârâții să Ie plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 03 mai 2014 - 01 decembrie 2015, respectiv 445,5 lei, pentru perioada 01 decembrie 2015-24 februarie 2017 și pentru viitor, precum și ia plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 02 mai 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să le achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

La termenul din 11 octombrie 2017, Tribunalul Buzău a disjuns cererea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu Ministerul justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, E. și F., cauza disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/114/2017.

Prin sentința civilă nr. 1127 din 08 noiembrie 2017 a Tribunalului Buzău

a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta face parte din cadrul personalului auxiliar al Tribunalul București, iar, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (1) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010, în sensul că reclamanta putea sesiza instanța de la domiciliul său, domiciliul aflat în județul Dolj.

Pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, cauza a fost înregistrată la data de 20 noiembrie 2017 sub nr. x/114/2017.

Prin sentința civilă nr. 103 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe în privința reclamantei care are calitatea de grefier la Tribunalul. București și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. în baza art. 133 pct. 2 C. proc. civ., s-a constatat intervenit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul, pentru soluționarea conflictului de competență, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deliberând asupra competenței de soluționare a. cauzei, Tribunalul Dolj a constatat următoarele:

Art. 210 din Legea dialogului social, completează art. 269 alin. (2) C. muncii, prevăzând că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text instituie așadar, o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea: sau la domiciliul lor (înțeles în sens larg, inclusiv reședința) sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă (care, de cele mai multe ori, coincide cu sediul angajatorului).

Or, după cum se poate constata, reclamanta, grefieră ia Tribunalul București, a optat pentru instanța de la locul de muncă, situație în care a intervenit incidența art. 127 pct. 1 și 3 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deși au denumirea marginală de „competență facultativă", obligă reclamantul, în raport de calitatea sa de angajat/persoană care funcționează în cadrul instanței competente să soluționeze cauza, să sesizeze una din instanțele de aceiași grad din raza unei curți de apel învecinate.

Tribunalul Dolj a apreciat că art. 127 C. proc. civ. este aplicabil în speță, întrucât reclamanta are calitatea de angajată a Tribunalului București.

Din această perspectivă

Tribunalul a constatat că declinarea competenței către instanța de la domiciliul reclamantei lipsește de conținut dispozițiile art. 127 pct. 3 C. proc. civ. coroborate cu art. 210 din Legea dialogului social, ce reglementează competența facultativă, adică posibilitatea reclamantei de a-și alege instanța competentă, dintre cele pe care legiuitorul i le-a pus la dispoziție.

Față de considerentele expuse, având în vedere că reclamanta a înțeles să învestească Tribunalul Buzău cu soluționarea prezentei cauze, în aplicarea dispozițiilor legale speciale, derogatorii de la dispozițiile comune în materie, în temeiul legal oferit de art. 127 C. proc. civ., dar și în baza principiului disponibilității consacrat de art. 9 din același cod, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Buzău.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat Ia art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit cererii de chemare in judecată și a obiectului acesteia, reclamanta a promovat o acțiune pentru soluționarea unui conflict individual de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența instanței de judecată în soluționarea conflictelor individuale de muncă, respectiv tribunalul în circumscripția căruia se află domiciliul reclamantei sau locul de muncă al acesteia.

Ambele instanțe care s-au dezinvestit reciproc au pornit de ia premisa că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor drepturi salariale ale personalului din justiției, decurgând din raporturile de muncă dintre părți, astfel încât se constată că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu un conflict de drepturi.

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată -04 mai 2017, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii (actual art. 269 alin. (2)), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă.

În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011: „cererile referitoare fa soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, însă absolută, reclamanta avea alegerea între două instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., respectiv fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la locul de muncă al acesteia.

În speță, se constată că reclamanta are domiciliul pe raza județului Dolj (situație de fapt reținută de instanțele în conflict și necontestată de părți), în timp ce locul de muncă, în considerarea căruia reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale neachitate, este situat în municipiul București; pe de altă parte, instanța de la domiciliul reclamantei, Tribunalul Dolj, este situată în circumscripția teritorială a Curții de Apel Craiova, în timp ce cea de la locul de muncă al acesteia, Tribunalul București, este situată în circumscripția teritorială a Curții de Apel București.

Conflictul negativ de competență între Tribunalul Buzău și Tribunalul Dolj nu a fost generat de aplicarea prevederilor sus - citate, ci de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., astfel încât, dacă se ajunge la concluzia că art. 127 nu este incident, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată trebuie stabilită în raport de art. 210 din Legea nr. 62/2010.

Art. 127 C. proc. civ. prevede:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competenta să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată disjunsă, reclamanta la data promovării cererii de chemare în judecată, avea calitatea de grefieră în cadrul Tribunalului București, calitate pe care o are și în prezent.

În speță, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt prevalente în cauză față de dispozițiile C. muncii și Legii nr. 62/2011, fiind dispoziții speciale și derogatorii, ce sunt de strictă interpretare și care reglementează expres doar situația în care cererea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea grefierul care are calitatea de reclamant, situație ce se regăsește în speță.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt aplicabile în speță, deoarece acestea reglementează ipoteza particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații; respectiv, când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) - cazul în speță - și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În cea dintâi situație, potrivit legii, reclamantul „va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

Pentru a opera însă această competența specială, obligatorie când este vorba despre legitimarea procesuală activă a subiectelor vizate de textul legal, este necesar a fi îndeplinite două condiții: a) reclamantul să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă potrivit legii; b) sesizarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate.

Înalta Curte constată că, în cauză, este îndeplinită atât prima condiție, în sensul că din relațiile aflate Ia dosar rezultă că reclamanta funcționează ca grefieră în cadrul Tribunalului București, cât și cea de-a doua condiție, fiind sesizat Tribunalul Buzău, instanță de același grad, din circumscripția curții de apel învecinate (Curtea de Apei Ploiești) celei în care reclamanta își desfășoară activitatea ca grefier (Curtea de Apel București).

În acest sens, se reține că, la edictarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., intenția legiuitorului a fost de a stabili o competență teritorială, în astfel de cazuri, în cadrul unei curți de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța în care reclamanta, în oricare dintre calitățile prevăzute de acest text, își desfășoară activitatea.

Pentru a putea invoca dispozițiile legale anterior citate și pentru a sesiza o altă instanță este suficient ca la data promovării cererii, reclamanta să fie judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea în raza teritorială instanței competente să soluționeze cauza, aspect necontestat.

Soluția este în acord și cu Decizia nr. 7 din 3 6 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că sintagma „instanța la care își desfășoare activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în prima instanță.

Or, reclamanta s-a adresat în vederea soluționării propriului litigiu de muncă Tribunalului Buzău, aflat în raza de competență a unei curți de apei învecinată Curții de Apel București, respectiv Curtea de Apel Ploiești.

Introducând cererea de chemare în judecată la Tribunalul Buzău, respectiv Ia una din instanțele competente material din circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în raza căreia se află domiciliul sau locul său de muncă, reclamanta și-a manifestat opțiunea, determinând astfel competența teritorială exclusivă în soluționarea cererii sale.

Așa fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Buzău.