ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1345/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

- să se constate discriminarea și faptul că reclamanții erau îndreptățiți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință:

· să fie obligați pârâții să plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 24.02.2014-01.12.2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 01.12.2015-24.02.2017 și pentru viitor;

· să fie obligați pârâții la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 24.02.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite;

- să fie obligați pârâții să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 10/2007, Legea nr. 53/2003, art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din CEDO, respectiv Protocolul 12 la această Convenție, art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de corupție, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1), art. 16, art. 41, art. 53, art. 147 din Constituția României.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că reclamantele au domiciliul în județul Ilfov, precum și incidența prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, iar acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu aceștia a fost respinsă, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de Apel București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Au fost obligați pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul București să calculeze și să plătească reclamantelor diferențele de drepturi salariale pentru perioadele efectiv lucrate, calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 24.02.2014-01.12.2015, respectiv de 445,5 RON pentru perioada de 01.12.2015 și pe viitor până la încetarea raportului de serviciu al reclamantelor, în raport cu valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate efectiv salariile în perioadele indicate, sume ce urmează a fi indexate cu rata inflației la data plății efective.

Au fost obligați pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata către reclamante a dobânzii legale aferentă sumelor datorate, începând cu data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut incidența dispozițiilor din Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională, a prevederilor art. 127 din C. proc. civ., precum și calitatea de parte în proces a instanței competente să judece cauza în apel, respectiv de intimat-pârât a Curții de Apel București, motiv pentru care a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea unei curți de apel învecinate, respectiv la Curtea de Apel Ploiești.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că în cauză apelul declarat vizează o hotărâre pronunțată de Tribunalul Ilfov, iar potrivit art. 96 pct. 2 din C. proc. civ. coroborat cu art. 35 din Legea nr. 304/2004, competența de soluționare aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia a fost declinată competența de soluționare.

Acțiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecății un conflict de muncă, prin care reclamantele, în calitate de personal auxiliar în cadrul Tribunalului București, au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, la plata acestora.

În primă instanță, cauza a fost soluționată de către Tribunalul Ilfov, prin sentința civilă nr. 708 din 2 martie 2018, hotărâre împotriva căreia pârâtul Tribunalul București a formulat apel, ce a fost înregistrat la instanța ierarhic superioară, respectiv Curtea de Apel București.

Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (2) C. proc. civ., Curțile de apel judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

În aceste limite instanța de apel își verifică competența, curțile de apel judecând apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, raportat la prevederile art. 95 pct. 1 și art. 209, 210 din Legea nr. 62/2011, Curtea de Apel București este instanța ierarhic superioară în ceea ce privește judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 708 din 2 martie 2018 pronunțate de Tribunalul Ilfov.

Curtea de Apel București, instanța învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 708 din 2 martie 2018 a Tribunalului Ilfov, în considerarea asigurării imparțialității obiective față de calitatea sa de parte în proces, respectiv de pârâtă, și, totodată, având în vedere Decizia nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe, respectiv Curtea de Apel Ploiești.

Procedând astfel, Curtea de Apel București în mod eronat a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, întrucât competența facultativă reglementată de dispozițiile art. 127 C. proc. civ. are ca situație premisă calitatea reclamantului de judecător la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, și nu în toate ciclurile procesuale ale judecății, excepția putând fi invocată doar până la primul termen de judecată în fața primei instanțe, în considerarea prevederilor art. 130 C. proc. civ.

Așadar, dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. pot fi invocate doar în fața primei instanțe, nu și în căile de atac, beneficiul fiind acordat doar părților din proces, nu și instanței de judecată.

Într-o atare situație, invocarea argumentelor care țin de aparența imparțialității obiective a instanței nu poate fi reglată aplicarea regulilor din materia competenței, cu atât mai mult cu cât incidentul generat de această excepție se rezolvă în fața primei instanțe.

În acest sens sunt și considerentele din cadrul Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, motiv pentru care, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.