ÎCCJ, decizie (scj.ro #169635)

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2017, contestatoarea A. a formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A. contestație împotriva deciziei de concediere nr. 125 din 27 aprilie 2017, solicitând să se constate nelegalitatea și netemeinicia acesteia, reintegrarea sa în postul deținut anterior și obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între data concedierii, 28 aprilie 2017, și până la data reintegrării efective, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, constând în onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 5931 din 13 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017, s-a admis excepția lipsei de interes a contestației și s-a respins contestația formulată de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimata B. S.A. ca lipsită de interes, contestatoarea fiind obligată la plata către intimată a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat parțial).

Prin decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanta-contestatoare A. împotriva sentinței civile nr. 5931 din data de 13 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a anulat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1531 din 19 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017*, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr.1531 din 19 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și a obligat apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu avocațial redus.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2017*, la 3 mai 2019, pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A., a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1531 din 19 martie 2019, în sensul admiterii capătului de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 3423 din data de 11 iunie 2019, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1531 din 19 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/3/2017*, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocațial redus.

Prin decizia civilă nr. 4532 din 16 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017*/a1, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de apelata-reclamantă A. și apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3423 din 11 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017*.

La 13 ianuarie 2020, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 4531 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017*. Totodată, a reiterat și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 513 și art. 508 C. proc. civ., art. 208-216 din Legea nr. 62/2011, art. 229 alin. 2 C. Muncii, art. 275 C. Muncii și art. 483 alin. 2 C. proc. civ., față de care Înalta Curte urmează a se pronunța în dosarul asociat x/1/2020/a1. În motivarea cererii de revizuire , revizuenta-reclamantă A. a susținut că cele două hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019 și decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018, definitive, pronunțate de Curtea de Apel București asupra aceluiași litigiu, având aceleași părți, obiect și cauză conțin dispoziții potrivnice, motiv pentru care solicită revizuirea hotărârii în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Totodată, petenta a menționat că prezenta cauză dedusă judecății, având ca obiect contestație împotriva unei decizii de concediere pentru motive care țin de persoana salariatului în dosarele nr. x/3/2017 și nr. x/3/2017*, este consecința exclusivă a nepunerii în executare, în mod real, de către angajator a sentinței civile nr. 7654/05.09.2016, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2016, având ca obiect tot contestație împotriva unei decizii de concediere, pentru motive care nu țin de persoana salariatului, decizia de concediere atacată în dosarul nr. x/3/2017 fiind emisă de către angajator cu câteva zile înaintea soluționării apelului pe care angajatorul îl declarase împotriva sentinței civile nr. 7654/05.09.2016 în dosarul nr. x/3/2016, sentință definitivă și executorie de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. Muncii. Astfel, a arătat că, ulterior pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei civile nr. 3388 din 31 mai 2017, în dosarul nr. x/3/2016, angajatorul a invocat în dosarul nr. x/3/2017 puterea lucrului judecat a acestei hotărâri. În acest sens, a susținut că instanțele de judecată, până la proba contrarie, aveau obligația să prezume buna-credință a angajatorului, legea fiind confuză, contradictorie și interpretabilă, incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă și cu regulile speciale aplicabile litigiilor de muncă, permițând angajatorului să invoce prevederi legale care nu erau în niciun caz incidente speței, prin omiterea cu intenție și rea-credință a prezentării unor înscrisuri doveditoare care au fost solicitate de către instanțe/salariat pe parcursul judecății, și pe ”strecurarea” în permanență a dubiului și a îndoielii cu privire la susținerile revizuentei, doar prin afirmații nedovedite. Astfel, în contextul aplicării în cadrul unui litigiu de muncă a principiului ” in dubio pro reo” din dreptul penal, au fost generate consecințe grav vătămătoare pentru salariat, căruia, practic, i s-au anulat toate drepturile care rezidă din calitatea sa de salariat. Autoarea cererii a arătat că, în orice proces, atât în dreptul civil, cât și în dreptul penal, este consacrată regula ” actori incumbit probatio ”, potrivit căreia cel care face o afirmație trebuie să o dovedească, această regulă fiind în corelație strânsă cu regula ” eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat” , potrivit căreia proba incumbă celui care pretinde ceva, nu celui care neagă. Or, în litigiile de muncă, din punct de vedere al sarcinii probelor, în cazul acțiunii împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, acțiune introdusă numai de salariat, care în această situație are calitatea de reclamant, sarcina probei revine, prin lege, angajatorului-pârât potrivit art. 272 C. Muncii. Cu toate acestea, în practică, în cadrul procedurii de soluționare a conflictelor de muncă, nu se ține cont de această particularitate care este determinantă în aprecierea probelor și, în consecință, din punct de vedere al pronunțării soluției în cazul litigiilor de muncă, având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere, în condițiile art. 275 C. Muncii, dispozițiile Titlului XII - Jurisdicția muncii se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, potrivit art. 278 alin. 1 C. Muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul Muncii, cu dispozițiile legislației civile, regulile speciale de procedură prevăzute de legislația muncii fiind, în fapt, completate cu reguli de procedură incompatibile cu specificul raporturilor de muncă. Cu privire la procedura de soluționare a litigiilor de muncă, după judecata fondului, judecată în urma căreia, potrivit art. 274 C. Muncii, se pronunță o hotărâre definitivă și executorie de drept, a menționat că este una contradictorie și interpretabilă, existând paralelism de dispoziții legale în ceea ce privește jurisdicția muncii. Or, materia dreptului muncii, prin specificul raporturilor de muncă, se bazează pe reguli speciale de procedură în soluționarea litigiilor de muncă, consecința faptului că raporturile de muncă au particularități cărora nu le pot fi aplicabile prevederile dreptului comun, particularități care determină ca aceste raporturi să facă obiectul unei legi organice care să le reglementeze, Codul Muncii reglementând inclusiv jurisdicția muncii și regulile speciale de procedură aplicabile. De o deosebită importanță, în legătură cu particularitățile raporturilor de muncă, este faptul că acestea au la bază contractul individual de muncă, un contract care se deosebește fundamental de contractul civil în ceea ce privește poziția juridică în care se găsesc părțile în acest contract. Astfel, în contractul civil părțile sunt pe poziție de egalitate juridică, în timp ce contractul individual de muncă este un contract în care angajatorul este pe poziție de autoritate față de salariat prin însăși definiția contractului individual de muncă dată de dispozițiile art. 10 C. Muncii, potrivit cărora, ”contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu”. În concluzie, a susținut că, deși salariatul trebuie protejat de legislația muncii și de Constituția României, în condițiile legislației actuale, în ceea ce privește jurisdicția muncii și procedura referitoare la soluționarea litigiilor de muncă, salariatul nu numai că este partea slabă în cadrul contractului individual de muncă, dar este și discriminat de dispozițiile legale care prevăd, pe de o parte, încheierea, executarea și încetarea contractului individual de muncă potrivit Codului Muncii și a legislației muncii, iar, pe de altă parte, procedura de judecată pentru soluționarea litigiilor de muncă conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, dispoziții care nu sunt totdeauna compatibile și aplicabile specificului raporturilor de muncă. Petenta a subliniat că, în Codul Muncii, lege organică care guvernează raporturile de muncă, este prevăzut la art. 274 că ”hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept”, fapt care nu reiese explicit și nu este precizat clar în hotărârile pronunțate de către instanțele de fond ale Tribunalului București, motiv pentru care aceste hotărâri încalcă dispozițiile legale ale Codului Muncii, fiind contrare literei și spiritului legii. Totodată, a susținut că speța dedusă judecății, ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2017, nu a fost judecată pe fond de către instanțe, nici măcar în rejudecare, în dosarul nr. x/3/2017*, având în vedere că speței, care are ca obiect contestație decizie de concediere, i s-au aplicat în mod exclusiv doar prevederi și excepții aplicabile litigiului civil. În consecință, instanțele aveau obligația să supună discuției părților, ca în orice proces civil, toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, conform art. 14 alin. 5 C. proc. civ., având, de asemenea, obligația să judece în primul rând fondul, potrivit regulilor speciale de procedură aplicabile în soluționarea conflictelor de muncă, reguli care impun imperativ cel puțin celeritate și sarcina răsturnată a probei. Suprimarea pentru litigiile de muncă a căii extraordinare de atac a recursului, care potrivit art. 483 alin. 3 C. proc. civ., „supune Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile” și înlocuirea unei căi extraordinare de atac cu una ordinară în care una dintre părți stabilește limitele în care instanța de apel rejudecă fondul, potrivit art. 477 alin. 1 C. proc. civ., raportat la durata soluționării litigiului dintre părți, conduc, fără echivoc, la concluzia că celelalte căi de atac, calea revizuirii și cea a contestației în anulare sunt inutil de exercitat, atâta vreme cât procedura de judecată a acestora este una contradictorie, bazată exclusiv pe condiția exercitării în prealabil a recursului, fapt care se opune dispozițiilor constituționale. De asemenea, a menționat că, în cadrul procedurii de judecată a căilor extraordinare de atac, se mai ridică și problema competenței instanței de judecată. Astfel, în cazul litigiilor de muncă, în cadrul recursului nu este permisă discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, problemele susceptibile a fi analizate de instanță fiind cele de drept și numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres și limitativ de lege. Or, în cazul de față, revizuirea și contestația în anulare, căi extraordinare de atac care condiționează exercitarea recursului în prealabil exercitării acestor două căi de atac, sunt judecate chiar de către instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă, fapt ce contravine principiului dublului grad de jurisdicție. Mai mult, în cazul cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., legea prevede la art. 513 alin. 4 din același Cod , că, ”dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat”, ceea ce înseamnă că o instanță de apel va trimite spre rejudecare cauza altei instanțe de apel, încălcându-se astfel principiul organizării justiției pe sistemul dublului grad de jurisdicție. Revizuenta menționează, în esență, că, în prezentul dosar x/3/2017, între aceleași părți, cu același obiect și având aceeași cauză, instanța de fond a admis excepția lipsei de interes a contestației salariatului în baza puterii lucrului judecat în decizia civilă nr. 3388 din 31 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2016, favorabilă angajatorului, dar tot instanța de fond nu consideră obligatorie dezlegarea dată tot printr-o hotărâre definitivă de Curtea de Apel București între aceleași părți, cu același obiect și având aceeași cauză, de această dată hotărârea fiind favorabilă salariatului. În ședința publică din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepția litispendenței, pentru motivele consemnate în practicaua prezentei decizii. Examinând cererea de revizuire formulată în cauză, prin prisma motivului de revizuire și a argumentelor invocate de revizuentă, Înalta Curte reține următoarele: Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, care se poate exercita în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege (art. 509-513 C. proc. civ.). Potrivit art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., „revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”, iar conform art. 509 alin. 2 din același act normativ, „pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul”. Motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. are ca finalitate protejarea autorității de lucru judecat decurgând din hotărâri judecătorești rămase definitive. Pentru incidența acestui motiv de revizuire este necesar ca, în dosare diferite, în care există tripla identitate de părți, obiect și cauză, să fi fost pronunțate hotărâri definitive potrivnice, iar în al doilea dosar să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța de judecată să fi omis să se pronunțe asupra ei. Astfel, pentru a se dispune anularea ultimei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre pronunțată anterior este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor anterior evocate. Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că cele două decizii pretins a fi contradictorii nu au fost pronunțate în cauze/dosare diferite, ci în aceeași cauză, în cicluri procesuale diferite ale aceluiași litigiu. Așadar, decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019 a cărei revizuire se solicită a fost pronunțată în dosarul nr. x/3/2017* în cel de al doilea ciclu procesual, iar decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018 a fost pronunțată în primul ciclu procesual al aceluiași litigiu. Cea dintâi hotărâre pronunțată nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietății cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării în prezenta cauză, pentru simplul fapt că a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. În cazul în care hotărârile sunt pronunțate în același dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenței unei autorități de lucru judecat. În cadrul aceluiași proces nu se poate pretinde că au fost pronunțate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății. Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.