ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2015

Decizia nr. 2714/2015

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 26 august 2014 reclamantul A.,

alături de alți reclamanți, a chemat în judecată pe pârâta SN B. SA- Sucursala C.

București, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale

neachitate și sporurilor prevăzute de contractul colectiv de muncă, cu

cheltuieli de judecată.

La data de 8 iunie 2015,

pentru o mai bună administrare a actului de justiție Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, învestit cu soluționarea

cauzei, a dispus disjungerea reclamantului A. și formarea unui dosar nou, iar prin

sentința civilă nr. 5989 din 8 iunie 2015 a admis excepția necompetenței sale

teritoriale și a declinat spre soluționare cauza în favoarea Tribunalului

Vrancea.

Pentru a hotărî

astfel, instanța aceasta a apreciat că obiect al cererii de chemare în judecată

este un drept acordat reclamantului, derivat din raportul de muncă și că în

litigiile de acest gen legiuitorul a instituit competența teritorială absolută

la domiciliul reclamantului. Prin urmare, întrucât reclamantul își are domiciliul

în județul Vrancea, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului

Vrancea în circumscripția teritorială a căruia domiciliază reclamantul.

Astfel învestit prin

declinare, Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 508 din 2 noiembrie

2015 a declinat la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți, pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Acesta a reținut că

inițial au formulat cererea de chemare în judecată mai mulți reclamanți, iar

prin încheierea din data de 8 iunie 2015 s-a dispus disjungerea cauzei și

formarea a câte unui dosar pentru fiecare dintre reclamanți. Drepturile

pretinse de către reclamanți au aceeași cauză, respectiv Contractul Colectiv de

Muncă invocat în contradictoriu cu același pârât, existând condițiile

coparticipării procesuale active. Cum cel puțin unul dintre reclamanți

locuiește în municipiul București, Tribunalul Vrancea a statuat că Tribunalul

București este competent să soluționeze cauza, potrivit art. 269 alin. (1) și

(2) C. muncii, indiferent de domiciliul reclamanților coparticipanți.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Așa cum rezultă din

cuprinsul cererii introductive de instanță, obiectul acesteia îl constituie

solicitarea de a i se plăti reclamantului de către pârâtă drepturi salariale și

sporurile de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual

și a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011 până la data

pronunțării hotărârii judecătorești.

Potrivit art. 269 alin.

(1) C. muncii, ”Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor

judecătorești stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că “Cererile

referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente

în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința”.

Pe de altă parte, art.

210 din Legea nr. 62/2011 prevede că “Cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din

același act normativ stipulează că: ”Dispozițiile prezentei legi referitoare la

procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în

mod corespunzător cu cele C. proc. civ.”

Astfel, având în

vedere că obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente

normele de competență instituite prin dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210

din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esențial

regimul juridic al competenței teritoriale a tribunalului în soluționarea

conflictelor de muncă, înlocuind astfel competența teritorială absolută cu o

competență alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a

sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv

locul său de muncă.

Și într-o situație și

în cealaltă reglementarea competenței teritoriale a tribunalului în materia

conflictelor de muncă se realizează prin norme derogatorii de la dreptul comun,

care prin prevederile art. 107 C. proc. civ. dispun că cererea se adresează

instanței de la domiciliul pârâtului, cu scopul creării unei facilități pentru

salariat care, de regulă, are calitatea de reclamant.

Se reține că prin

disjungerea cauzei nu se mai pune problema unei coparticipări procesuale

active, care să atragă competența teritorială a Tribunalului București,

raportat la domiciliul unor alți coparticipanți și la alegerea expresă a acestei

instanțe de către aceștia, respectiv a opțiunii lor de a se judeca la

Tribunalul București.

Având în vedere că

atât domiciliul reclamantului cât și locul său de muncă sunt situate în

circumscripția teritorială a Tribunalului Vrancea, instanța competentă să

soluționeze cauza este Tribunalul Vrancea.

Pentru aceste

considerente, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în

favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2015.