ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2015

Decizia nr. 2714/2015 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 26 august 2014 reclamantul A., alături de alți reclamanți, a chemat în judecată pe pârâta SN B. SA- Sucursala C. București, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale neachitate și sporurilor prevăzute de contractul colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată. La data de 8 iunie 2015, pentru o mai bună administrare a actului de justiție Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, învestit cu soluționarea cauzei, a dispus disjungerea reclamantului A. și formarea unui dosar nou, iar prin sentința civilă nr. 5989 din 8 iunie 2015 a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat spre soluționare cauza în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a hotărî astfel, instanța aceasta a apreciat că obiect al cererii de chemare în judecată este un drept acordat reclamantului, derivat din raportul de muncă și că în litigiile de acest gen legiuitorul a instituit competența teritorială absolută la domiciliul reclamantului. Prin urmare, întrucât reclamantul își are domiciliul în județul Vrancea, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Vrancea în circumscripția teritorială a căruia domiciliază reclamantul. Astfel învestit prin declinare, Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 508 din 2 noiembrie 2015 a declinat la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Acesta a reținut că inițial au formulat cererea de chemare în judecată mai mulți reclamanți, iar prin încheierea din data de 8 iunie 2015 s-a dispus disjungerea cauzei și formarea a câte unui dosar pentru fiecare dintre reclamanți. Drepturile pretinse de către reclamanți au aceeași cauză, respectiv Contractul Colectiv de Muncă invocat în contradictoriu cu același pârât, existând condițiile coparticipării procesuale active. Cum cel puțin unul dintre reclamanți locuiește în municipiul București, Tribunalul Vrancea a statuat că Tribunalul București este competent să soluționeze cauza, potrivit art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, indiferent de domiciliul reclamanților coparticipanți. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Așa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive de instanță, obiectul acesteia îl constituie solicitarea de a i se plăti reclamantului de către pârâtă drepturi salariale și sporurile de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual și a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011 până la data pronunțării hotărârii judecătorești. Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, ”Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că “Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința”.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că “Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din același act normativ stipulează că: ”Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc.

civ.” Astfel, având în vedere că obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente normele de competență instituite prin dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esențial regimul juridic al competenței teritoriale a tribunalului în soluționarea conflictelor de muncă, înlocuind astfel competența teritorială absolută cu o competență alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă. Și într-o situație și în cealaltă reglementarea competenței teritoriale a tribunalului în materia conflictelor de muncă se realizează prin norme derogatorii de la dreptul comun, care prin prevederile art. 107 C. proc.

civ. dispun că cererea se adresează instanței de la domiciliul pârâtului, cu scopul creării unei facilități pentru salariat care, de regulă, are calitatea de reclamant. Se reține că prin disjungerea cauzei nu se mai pune problema unei coparticipări procesuale active, care să atragă competența teritorială a Tribunalului București, raportat la domiciliul unor alți coparticipanți și la alegerea expresă a acestei instanțe de către aceștia, respectiv a opțiunii lor de a se judeca la Tribunalul București. Având în vedere că atât domiciliul reclamantului cât și locul său de muncă sunt situate în circumscripția teritorială a Tribunalului Vrancea, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Vrancea.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2015.