ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2777/2015

Decizia nr. 2777/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 3 septembrie 2015, Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul

nr. x/3/2014 din 21 septembrie 2014, a invocat excepția necompetenței materiale

față de reclamanții indicați în cererea de chemare în judecată care nu au

domiciliu în București și a disjuns cererile, formându-se dosare diferite,

raportat la domiciliile reclamanților.

Astfel, urmare

disjungerii pronunțate prin încheierea din data de 3 septembrie 2015, s-a

format Dosarul nr. x/3/2015, reclamanții fiind A., B., C., D., E., F., G., H., I.,

J., K. și L.

Prin cererea de chemare

în judecată formulată, acești reclamanți au solicitat, în contradictoriu cu

pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la

plata drepturilor bănești (obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor și a

drepturilor salariale de care reclamanții ar fi trebuit să beneficieze pentru

perioada 2011 până la data pronunțării hotărârii, respectiv spor vechime, spor

pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare,

spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopții,

spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul

normal, spor pentru cumul de funcții conform contractului colectiv de muncă);

menționarea acestor sporuri în carnetul de muncă și în contractul individual de

muncă ca sporuri cu caracter permanent, tichete de masă pentru perioada

ianuarie 2011 la zi, al treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de

vacanță pentru anii 2011-2013, prima de Paști și de Crăciun pentru anii

2011-2013, diferența de salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013

obligarea; pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate

în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit.

a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi

pentru anii 2011, 2012, 2013 până la soluționarea cauzei, raportat la salariile

efectiv plătite pentru această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui

de inflație pentru toate aceste drepturi, de la data scadenței, până la data

plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr.

9470 din 8 octombrie 2015, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Vrancea.

S-a reținut că

reclamanții au locul de muncă la Stația Mărășești din cadrul Sucursalei N.

Galați - Județul Vrancea și că, po

trivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile

referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei

circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar, conform art. 210

din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor

individuale de muncă se adresează tribunalului în cărui circumscripție își are

domiciliul sau locul de muncă reclamantul, prin urmare, în domeniul

conflictelor de muncă competența teritorială este exclusivă. În raport de locul

de muncă al reclamanților, cauza a fost declinată la Tribunalul Vrancea.

Tribunalul Vrancea,

prin sentința civilă nr. 545 din 16 noiembrie 2015, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit

conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de

Casație și Justiție în vederea stabilirii instanței competente în soluționarea

pricinii.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut

că drepturile pretinse de reclamanți au aceeași cauză,

respectiv Contractul Colectiv de Muncă invocat în contradictoriu cu același

pârât. Între aceste drepturi există o strânsă legătură, potrivit art. 59 C.

proc. civ., fiind îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

S-a mai reținut că

cel puțin unul dintre reclamanți locuiește în municipiul București, deci

Tribunalul București inițial sesizat cu cererea de chemare în judecată este

competent să soluționeze cauza în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii.

Dispoziția instanței

de disjungere a cauzelor reclamanților în tot atâtea dosare nu poate fi

cenzurată potrivit art. 465 C. proc. civ., iar competența stabilită în favoarea

primei instanțe învestite potrivit opțiunii reclamanților conform art. 116 C.

proc. civ. nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de

competență ivit între cele două instanțe, va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, pârâta să fie obligată la plata drepturilor bănești (obligarea

pârâtei la plata tuturor sporurilor și a drepturilor salariale de care

reclamanții ar fi trebuit să beneficieze pentru perioada 2011 până la data

pronunțării hotărârii, respectiv spor vechime, spor pentru condiții grele de

muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare, spor pentru condiții

periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopții, spor pentru ore

suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul normal, spor pentru

cumul de funcții conform contractului colectiv de muncă); menționarea acestor

sporuri în carnetul de muncă și în contractul individual de muncă ca sporuri cu

caracter permanent, tichete de masă pentru perioada ianuarie 2011 la zi, al

treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de vacanță pentru anii

2011-2013, prima de Paști și de Crăciun pentru anii 2011-2013, diferența de

salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013; obligarea pârâtei la plata

diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de

bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul Colectiv

de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi pentru anii 2011, 2012, 2013

până la soluționarea cauzei, raportat la salariile efectiv plătite pentru

această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui de inflație pentru toate

aceste drepturi, de la data scadenței, până la data plății efective; obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit datelor

indicate în cererea de chemare în judecată, reclamanții A., B., C., D., E., F.,

G., H., I., J., K. și L. au domiciliul în județul Vrancea și locul de muncă la

Stația Mărășești, din cadrul Sucursalei N. Galați - județul Vrancea.

Chestiunea de drept,

care a determinat ivirea prezentului conflict de competență, este reprezentată

de faptul că, urmare disjungerii, s-au format mai multe dosare separate, cel de

față pentru petenții cu domiciliul în județul Vrancea, Tribunalul Vrancea

reținând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., opțiunea reclamanților nu poate

fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, instanța aleasă de aceștia

fiind Tribunalul București. De asemenea, Tribunalul Vrancea a reținut că art. 269

alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii) statuează că instanța competentă

este oricare dintre instanțe, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării

procesuale active, iar, în speță, sunt întrunite aceste cerințe, unii din

reclamanții din cererea de chemare în judecată înregistrată sub un număr unic anterior

măsurii disjungerii având domiciliul în municipiul București.

În speță, obiectul

pricinii se circumscrie conflictelor individuale de muncă, iar măsura

Tribunalului București de disjungere și formare de dosare separate pentru

fiecare reclamant nu poate fi cenzurată cu prilejul soluționării conflictului

de competență.

În conformitate cu

dispozițiile art. 107 C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea

cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție

domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Ca dispoziție

specială, art. 269 alin. (1) C. muncii stipulează: „Judecarea conflictelor de

muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii”,

iar, în alin. (2), se prevede că „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.

(1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își

are domiciliul sau reședința”.

În același sens,

Legea nr. 62/2011 constituie legea specială de reglementare a procedurii de

soluționare a conflictelor individuale de muncă și prevede, în art. 210 (astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013), competența în favoarea instanței

în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul,

respectiv: „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de

muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul

sau locul de muncă reclamantul”.

În consecință, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, mai sus

evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Dat fiind că reclamanții

au domiciliul în județul Vrancea, Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 decembrie 2015.