ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2777/2015

Decizia nr. 2777/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 3 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014 din 21 septembrie 2014, a invocat excepția necompetenței materiale față de reclamanții indicați în cererea de chemare în judecată care nu au domiciliu în București și a disjuns cererile, formându-se dosare diferite, raportat la domiciliile reclamanților.

Astfel, urmare disjungerii pronunțate prin încheierea din data de 3 septembrie 2015, s-a format Dosarul nr. x/3/2015, reclamanții fiind A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. Prin cererea de chemare în judecată formulată, acești reclamanți au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata drepturilor bănești (obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor și a drepturilor salariale de care reclamanții ar fi trebuit să beneficieze pentru perioada 2011 până la data pronunțării hotărârii, respectiv spor vechime, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare, spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul normal, spor pentru cumul de funcții conform contractului colectiv de muncă); menționarea acestor sporuri în carnetul de muncă și în contractul individual de muncă ca sporuri cu caracter permanent, tichete de masă pentru perioada ianuarie 2011 la zi, al treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de vacanță pentru anii 2011-2013, prima de Paști și de Crăciun pentru anii 2011-2013, diferența de salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013 obligarea;

pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi pentru anii 2011, 2012, 2013 până la soluționarea cauzei, raportat la salariile efectiv plătite pentru această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui de inflație pentru toate aceste drepturi, de la data scadenței, până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 9470 din 8 octombrie 2015, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

S-a reținut că reclamanții au locul de muncă la Stația Mărășești din cadrul Sucursalei N. Galați - Județul Vrancea și că, po trivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, prin urmare, în domeniul conflictelor de muncă competența teritorială este exclusivă. În raport de locul de muncă al reclamanților, cauza a fost declinată la Tribunalul Vrancea.

Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 545 din 16 noiembrie 2015, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea stabilirii instanței competente în soluționarea pricinii. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că drepturile pretinse de reclamanți au aceeași cauză, respectiv Contractul Colectiv de Muncă invocat în contradictoriu cu același pârât. Între aceste drepturi există o strânsă legătură, potrivit art. 59 C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active. S-a mai reținut că cel puțin unul dintre reclamanți locuiește în municipiul București, deci Tribunalul București inițial sesizat cu cererea de chemare în judecată este competent să soluționeze cauza în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii.

Dispoziția instanței de disjungere a cauzelor reclamanților în tot atâtea dosare nu poate fi cenzurată potrivit art. 465 C. proc. civ., iar competența stabilită în favoarea primei instanțe învestite potrivit opțiunii reclamanților conform art. 116 C. proc. civ. nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata drepturilor bănești (obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor și a drepturilor salariale de care reclamanții ar fi trebuit să beneficieze pentru perioada 2011 până la data pronunțării hotărârii, respectiv spor vechime, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare, spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul normal, spor pentru cumul de funcții conform contractului colectiv de muncă); menționarea acestor sporuri în carnetul de muncă și în contractul individual de muncă ca sporuri cu caracter permanent, tichete de masă pentru perioada ianuarie 2011 la zi, al treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de vacanță pentru anii 2011-2013, prima de Paști și de Crăciun pentru anii 2011-2013, diferența de salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013;

obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi pentru anii 2011, 2012, 2013 până la soluționarea cauzei, raportat la salariile efectiv plătite pentru această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui de inflație pentru toate aceste drepturi, de la data scadenței, până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit datelor indicate în cererea de chemare în judecată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. au domiciliul în județul Vrancea și locul de muncă la Stația Mărășești, din cadrul Sucursalei N. Galați - județul Vrancea.

Chestiunea de drept, care a determinat ivirea prezentului conflict de competență, este reprezentată de faptul că, urmare disjungerii, s-au format mai multe dosare separate, cel de față pentru petenții cu domiciliul în județul Vrancea, Tribunalul Vrancea reținând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., opțiunea reclamanților nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, instanța aleasă de aceștia fiind Tribunalul București. De asemenea, Tribunalul Vrancea a reținut că art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii) statuează că instanța competentă este oricare dintre instanțe, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, iar, în speță, sunt întrunite aceste cerințe, unii din reclamanții din cererea de chemare în judecată înregistrată sub un număr unic anterior măsurii disjungerii având domiciliul în municipiul București.

În speță, obiectul pricinii se circumscrie conflictelor individuale de muncă, iar măsura Tribunalului București de disjungere și formare de dosare separate pentru fiecare reclamant nu poate fi cenzurată cu prilejul soluționării conflictului de competență. În conformitate cu dispozițiile art. 107 C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) C. muncii stipulează: „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii”, iar, în alin. (2), se prevede că „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința”.

În același sens, Legea nr. 62/2011 constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluționare a conflictelor individuale de muncă și prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013), competența în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv: „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, mai sus evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Dat fiind că reclamanții au domiciliul în județul Vrancea, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2015.