ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2785/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 16896/3/20 prin disjungere din Dosarul nr. 30989/3/2014, reclamantul T.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători" SA obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor și drepturilor salariale de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual de muncă și a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011 și până la data pronunțării hotărârii, la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 RON și cele efectiv încasate pentru anii 2011, 2012, 2013 și până la soluționarea prezentei cereri, la plata actualizării cu indicele de inflație a acestor sume de la data nașterii dreptului și până la data plății efective precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că este salariat al pârâtei și că potrivit prevederilor contractelor colective de muncă înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă București din 24 martie 2011 și din 20 martie 2012 trebuia să beneficieze de o serie de sporuri și indemnizații, precum și de un alt mod de calcul al salariului de bază, de care a fost privat de către angajator fără o justificare legală. A mai arătat reclamantul că prin această conduită a angajatorului i-a fost provocat un prejudiciu material a cărui acoperire se tinde a se realiza prin prezenta acțiune. În drept, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 19/2000 și ale C. muncii. Prin sentința civilă nr. 4695 din 08 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: Reclamantul a învestit instanța cu o cerere de soluționare a unui conflict de muncă, așa cum acesta este definit de dispozițiile art. 231 C. muncii. Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, competența teritorială revine instanței în raza căreia domiciliază reclamantul. Cum domiciliul reclamantului este în județul Prahova, competența teritorială de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține Tribunalului Prahova. Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2829 din 26 octombrie 2015, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Și constatând intervenit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a pronunța această soluție, instanța de reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Prin urmare, reclamantul este cel care are posibilitatea de a opta între două instanțe deopotrivă competente. De asemenea, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Reclamantul a optat pentru Tribunalul București, ca instanță în a cărei circumscripție se afla locul său de muncă. Ivindu-se conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție. Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința". Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din același act normativ stipulează că: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc.

civ.". Asttel, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente". Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așa cum s-a reținut și în considerentele de mai sus, în cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect drepturi bănești datorate în temeiul contractului individual de muncă și a contractului colectiv de muncă. De asemenea, se reține că domiciliul reclamantului T.G. este în sat D., comuna Dumbrava, nr. 481, Municipiul Ploiești, județul Prahova, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, fila 3 a dosarului Tribunalului București, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află la sediul pârâtei care se află în Bucureștii așa cum reiese din considerentele deciziei Tribunalului Prahova). Reiese deci, că, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, atât Tribunalul Prahova, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe deopotrivă competente.

Or, din evidențelor programului de gestiune a activității instanțelor, ECRIS, cererea de chemare în judecată, din care a fost disjunsă prezenta cerere, a fost înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, sub nr. 30989/3/2014, Prin urmare, reclamanții, printre care și reclamantul din prezenta cauză, T.G., prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect drepturi bănești, formulată de reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători, în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei având ca obiect drepturi bănești, formulată de reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători, în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință, publică, astăzi 9 decembrie 2015.