ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 235/2016

Decizia nr. 235/2016

Asupra conflictului de competență de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia data de 28 ianuarie 2014, pe rolul Tribunalului București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu SC B. SRL, anularea Deciziei nr. 86 din 28 octombrie 2014 emisă de către conducerea intimatei, de încetare a raporturilor de muncă, pe motive disciplinare, reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii, obligarea pârâtei la plata sumei de 804,07 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii octombrie, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariate ce se cuvin de la data emiterii deciziei până la reintegrarea în postul deținut, la plata despăgubirilor pentru daunele morale suferite în cuantum de 10.000 lei, precum și a tuturor sumelor cu titlu de bonus pentru camerele contractate prin mijlocirea activității sale, în cuantum de 1 euro/camera.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 39, art. 55-64, art. 78-80, art. 253 și art. 266-269 C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 6779 din 23 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis excepția necompetentei teritoriale invocată de reclamant, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Tribunalul a reținut că litigiul de față izvorăște din existența și derularea între părți a unor raporturi de muncă, motiv pentru care în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce reglementează două criterii alternative de stabilire a competenței teritoriale, reclamantul

persoană fizică având dreptul să aleagă între instanța de la domiciliul sau de la locul de muncă său de muncă.

Totodată, sub aspectul competenței materiale, aparține tribunalelor competența soluționării cauzelor având ca obiect litigii de muncă, potrivit prevederilor art. 95 pct. 1) C. proc. civ., ca instanțe cu plenitudine de competență a tuturor cererilor ce nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Față prevederile legale mai sus-enunțate, ce instituie o competență teritorială exclusivă, de la care nici părțile și nici instanța nu ar putea deroga, instanța a reținut că revine Tribunalului Constanța competența materială și teritorială de soluționare a cauzei, ca instanță de la domiciliul reclamantului, situat în municipiul Constanța.

Prin sentința civilă nr. 3052 din 16 noiembrie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă,

a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflict negativ de competență, instanța a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competentă soluționare, precum și suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă a conflictului de competență.

Tribunalul Constanța a reținut că, din interpretarea art. 269 C. muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, iar în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantul este cel care face alegerea între instanța de la locul de muncă al reclamantului și instanța de la locul domiciliului.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în Constanța, iar locul de derulare a raporturilor de muncă este în București, conform înscrisurilor depuse la. dosar de către pârâtă, aspect necontestat de către reclamant, motiv pentru care atât Tribunalul Constanța cât și Tribunalul București, sunt deopotrivă competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe deopotrivă competente.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, în cauză, instanțele au fost sesizate cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

În temeiul dispozițiilor art. 1 lit. p) pct. 3) teza a II-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă (...) „conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".

În speță, prin cererea formulată la data de 28 ianuarie 2014, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 86 din 28 octombrie 2014, emisă de către conducerea intimatei, de încetare a raporturilor de muncă pe motive disciplinare și reintegrarea pe postui deținut anterior concedierii, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce i se cuvin de la data emiterii deciziei, până la reintegrarea în postul deținut.

Deoarece reclamantul a solicitat, în principal, anularea unei decizii de concediere, rezultă că în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce privește determinarea instanței competente material și teritorial să soluționeze cererea de față.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din C. muncii (anterior art. 284 C.muncii). în forma în vigoare începând cu data de 1 martie 2003.

„(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de C. muncii, publicat în M. Of. nr. 322 din 1 mai 2011.

„Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Se constată că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține că art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că:

„Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."

Or, potrivit art. 116 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în Constanța, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în București așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, la filele 71-75, în Dosarul nr. xxx/3/2014 al Tribunalului București, motiv pentru care atât Tribunalul Constanța, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată îa Tribunalul București, reclamantul și-a exercitat dreptui de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv față de prevederile art. 130 alin, (3) și (4) C. proc. civ., Tribunalul București, ca primă instanță sesizată de reclamant, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

Față de cele anterior arătate revine Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2016.