ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5213/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 168/CA din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respingându-se acțiunea față de acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte acțiunea formulată de S.H. și S.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și, în consecință, a fost obligat Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanților S.H.

și S.S. decizia reprezentând titlul de despăgubire. De asemenea, a fost respinsă cererea privind stabilirea de către instanță a valorii imobilului situat în Iași, strada C., județul Iași, fiind obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prima instanță a reținut că din dispozițiile art. 19 alin. (1) Capitolul VI, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, rezultă că litigiile privind stabilirea despăgubirilor se soluționează în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanții au formulat în anul 2001 o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iași, strada C., jud. Iași, iar prin dispoziția nr. 100 din 26 ianuarie 2007 Primarul Municipiului Iași a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în speță, dosarul de retrocedare corespunzător acestei decizii fiind înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A apreciat instanța fondului că o situație specială este cea a reclamanților care din anul 2001 solicită autorităților publice ale statului recunoașterea și valorificarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat în mod abuziv, iar împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu înseamnă că acestea nu trebuie soluționate într-un termen rezonabil.

Totodată, s-a apreciat că acțiunea reclamanților este fondată și din perspectiva accesului acestora la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, una dintre garanțiile prevăzute de acest articol fiind aceea a termenului rezonabil în care să fie soluționată cauza, respectiv principiul celerității procedurii judiciare. În ce privește cererea de stabilire a valorii de despăgubire pentru imobil, instanța fondului a reținut că nu se poate substitui în atribuțiile stabilite prin lege Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanții S.H. și S.S., cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ambele părți criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanții critică sentința sub aspectul respingerii capătului de cerere privind stabilirea de către instanță a valorii imobilului situat în Iași, strada C., județul Iași, motivarea instanței cum că „nu se poate substitui în atribuțiile stabilite prin Legea nr. 247/2005 în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor”, fiind neîntemeiată și în contradicție cu celelalte rețineri legate de protecția de care trebuie să beneficieze conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin soluționarea cererii lor într-un termen rezonabil.

Susțin recurenții-reclamanți că în condițiile în care pârâta nu a soluționat cererea lor într-un termen rezonabil, durata de timp fiind chiar nejustificat de lungă, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz, instanța de recurs, în virtutea atribuțiilor sale de instanța de control judiciar, are posibilitatea de a interveni și a stabili că instanțele sunt competente a determina și limita despăgubirilor cuvenite petiționarilor în urma efectuării unui raport de expertiză, fapt ce nu ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la rândul său, susține prin motivele de recurs formulate că sentința este netemeinică și formulează următoarele critici: - instanța de fond nu a ținut seama de faptul că soluționarea dosarelor se face în baza deciziei nr. 2815/2008, aceasta stabilind ordinea de soluționare a dosarelor privind cererile de acordare de despăgubiri, cu respectarea principiului egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite; - instanța de fond nu a avut în vedere că procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede parcurgerea unor multe etape, printre care și cea a evaluării în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor, procedură complexă care presupune un timp mai îndelungat pentru finalizarea ei; - față de obiectul pricinii și a muncii îndeplinite de avocat, cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 RON la care a fost obligată către reclamanți sunt nejustificat de mari, astfel că se solicită reducerea acestora.

În plus, pârâta este o entitate fără personalitate juridică și nu are un buget propriu, astfel că nu putea fi obligată în nume propriu la plata cheltuielilor de judecată. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii petitului privind emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire ca fiind neîntemeiat, precum și reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat. Se invocă dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de pârât, cerând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât a depus note scrise la dosar prin care a reiterat de fapt motivele de recurs formulate.

De asemenea, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus note scrise la dosar, solicitând menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Cu privire la recursul declarat de reclamanți. Critica recurenților-reclamanți vizează modul de soluționare, de către instanța de fond, a capătului de cerere privind stabilirea de către instanță a valorii imobilului în litigiu, capăt de cerere ce a fost respins.

Recurenții susțin că, contrar celor susținute de instanța de fond, acest petit al acțiunii putea fi rezolvat favorabil, voința legiuitorului în ceea ce privește procedura administrativă instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 fiind aceea de rezolvare cât mai rapidă a cererilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri, spre a se elimina cât mai curând posibil echivocul situațiilor juridice incerte și pentru a se repara prejudiciile cauzate de măsurile abuzive ale Statului comunist. Aceasta, cu atât mai mult cu cât autoritatea pârâtă nu a procedat la rezolvarea cererii lor într-un termen rezonabil. Critica este neîntemeiată, dat fiind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune mai multe etape obligatorii, printre care și cea a evaluării în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor, această procedură finalizându-se cu aprobarea raportului de evaluare în ședința Comisiei Centrale și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire. Deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai putea fi stabilită în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci numai în cadrul procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De aceea, în mod corect, instanța de fond a concluzionat că, în stabilirea valorii de despăgubire pentru imobilul în litigiu, instanța de fond nu se poate substitui în atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, această entitate fiind, potrivit legii, singura cu atribuții în domeniul evaluării. Pe cale de consecință, recursul declarat de reclamanți se privește ca nefondat și urmează a fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Critica pârâtului vizează soluția instanței de fond de obligare a sa la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, dat fiind că nu i se poate reține vreo culpă în nerezolvarea cererii recurenților-reclamanți într-un termen rezonabil.

Este nefondată critica formulată, de vreme ce, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanții au formulat încă din anul 2001 notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar dosarul aferent dispoziției Primarului Municipiului Iași nr. 100 din 26 ianuarie 2007 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 32495/CC/2007. Recurentul-pârât susține că în exercitarea atribuțiilor ce i s-au conferit prin Legea nr. 247/2005 trebuie să țină seama și de decizia nr. 2815/2008, care stabilește ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubiri, respectând principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite.

Este incontestabil că această decizie există și că ea stabilește o procedură internă de soluționare a dosarelor de despăgubire dar prin această procedură nu trebuie să se ajungă la soluționarea cu întârziere a cererilor și implicit la încălcarea prevederilor legale și a drepturilor fundamentale ale părților. Astfel, cum corect motivează și instanța de fond, legea nu impune un termen pentru emiterea deciziei, ea prevede anumite etape în soluționarea cererilor de retrocedare, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie soluționate într-un termen rezonabil. Recurenții-reclamanți au și ei dreptul la un proces echitabil și la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, potrivit art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Termenul rezonabil de soluționare a cauzei, cuprinde, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, și durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanței, în speță fiind inclusă și procedura administrativă conform Titlului VII din Legea nr. 247/2007. Calculul termenului rezonabil începe de la momentul formulării notificării, anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, dată de la care au trecut mai bine de 9 ani timp în care nu s-a ajuns nici măcar la etapa evaluării imobilului, precum și de la momentul înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – anul 2007 – moment de la care au trecut mai bine de trei ani, dosarul rămânând în aceeași stare de nelucrare.

Aceasta fiind starea de fapt, se constată că instanța de fond a procedat în mod corect la obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire într-un termen rezonabil, caz în care trebuie urgentată procedura de evaluare a imobilului care odată finalizată poate determina emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire. A proceda altfel, ar însemna a accepta conduita culpabilă a pârâtului care datorită lipsei de eficiență în derularea etapelor procedurii instituite precum și a lipsei de diligență în rezolvarea cererii reclamanților într-un termen rezonabil, ar lipsi pe reclamanți de protecția ce le este asigurată de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cât privește critica recurentului-pârât cu privire la cuantumul prea mare al cheltuielilor de judecată la care a fost obligat către reclamanți, se constată că este neîntemeiată. Suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată reprezintă onorariul de avocat și ea se justifică în raport de munca depusă de apărător, cuantumul său nefiind nepotrivit de mare în raport și de pricina dedusă judecății. Instanța de control judiciar consideră că în aceste condiții nu este cazul a micșora onorariul apărătorului, nefiind astfel întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Cât privește susținerea că această entitate funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice și nu are personalitate juridică, neavând un buget propriu, pentru a suporta aceste cheltuieli de judecată, este evident că este neîntemeiată de vreme ce în dosar parte este Statul Român reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de S.H., S.S. și de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 168/CA din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.