ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin ordonanța nr. 517/P/2011 din 27 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 38, art. 42 și art. 45 C. proc. pen.: 1. Neînceperea urmăririi penale față de : - I.I., în prezent judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 292 C. pen., întrucât faptele nu există; - P.M., judecător în cadrul Curții de Apel Constanța, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 292 C. pen., întrucât faptele nu există. 2. Disjungerea cauzei cu privire la avocatul Z.V. din cadrul Baroului Constanța, cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen. și formarea unui nou dosar. 3. Declinarea dosarului disjuns la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța spre competentă soluționare. Pentru a adopta soluția susmenționată, procurorul de caz a reținut că prin ordonanța nr. 794/P/2010 din 18 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a trimis spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică plângerea formulată de A.T. împotriva judecătorilor I.I.

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și P.M. din cadrul Curții de Apel Craiova și a avocatului Z.V. din cadrul Baroului Constanța, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. Din plângerea formulată, dar și din declarația pe care petiționarul a dat-o în fața procurorului la data de 13 decembrie 2010, rezultă că acesta este nemulțumit de hotărârile pronunțate de către cei doi judecători în cauzele civile în care a fost parte, dar și de concluziile depuse de către apărătorul său în apel. Verificându-și competența, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, a constatat că este competent să soluționeze cauza cu privire la cei doi judecători, întrucât faptele pentru care aceștia au fost reclamați sunt conexe.

Referitor la avocatul Z.V., s-a dispus disjungerea cauzei cu motivarea că fapta pentru care aceasta a fost reclamată de către petiționar nu este conexă cu celelalte, iar competența specială de a efectua cercetări aparține Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța (făptuitoarea fiind avocat în cadrul Baroului Constanța). Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că prin decizia civilă nr. 1418/C din 15 decembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2275/C/2004 al Curții de Apel Constanța, completul format din judecătorii S.E. și P.M. a soluționat apelul civil formulat de pârâții M.I. și M.G. În esență, prima instanță a reținut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 8 septembrie 2003, M.I., M.G.

în calitate de vânzători – promitenți și A.T. și A.P., în calitate de cumpărători promitenți, și-au asumat reciproc obligația de a perfecta în viitor un contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în intravilanul municipiului Constanța, compus din teren în suprafață de 150 mp și construcție. Pentru a se garanta perfectarea vânzării, beneficiarii promisiunii de vânzare-cumpărare au achitat o parte din preț. Întrucât promitenții-vânzători M.I. și M.G. au refuzat perfectarea actului de vânzare-cumpărare, solicitând majorarea prețului convenit în antecontract, instanța a constatat perfectă vânzarea-cumpărarea în condițiile art. 1073 C. civ., hotărârea pronunțată având valoarea unui act autentic de vânzare-cumpărare.

În urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, instanța a respins ca nefondat apelul civil declarat de pârâții M.I. și M.G. Prin decizia civilă nr. 754/C din 23 noiembrie 2005 pronunțată de completul format din judecătorii I.I., T.V. și B.I. în dosarul Curții de Apel Constanța nr. 991/C/2005, a fost admis recursul declarat de recurenții-pârâți M.I. și M.G., s-a modificat în tot decizia recurată dispunându-se rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1949 din 8 septembrie 2003. A concluzionat procurorul de caz că în sarcina judecătorilor I.I. și P.M. nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni întrucât, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție, magistrații sunt independenți și se supun numai legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată de probele administrate de părți.

Mai mult, în legislația română, verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate de către magistrații judecători se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, și nu prin repunerea lor în discuție în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva acestora. Prin rezoluția nr. 2077/II/2/2011 din 6 septembrie 2011, procurorul șef adjunct al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulată de petiționarul A.T. împotriva soluției adoptate în dosarul nr. 517/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică.

În considerentele susmenționatei rezoluții s-a reținut, având în vedere acțiunile concrete ale magistraților cercetați, care nu au făcut decât să judece și să participe la judecarea unor cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată, în limitele prevăzute de lege și fără exercitarea abuzivă a funcției, că faptele reclamate de petiționar nu au fost săvârșite în materialitatea lor. Potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, desființarea și reformarea hotărârilor judecătorești este permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.

Altfel spus, nu este permisă imixtiunea în actul de justiție la intervenția subiectivă a uneia din părți, pretins defavorizate prin hotărârile pronunțate, aceasta având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și/sau extraordinare, cenzurarea unei hotărâri judecătorești realizându-se numai de către instanțele de judecată, și nu în cadrul unei anchete penale. În cauzele aflate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate și de propria convingere, iar nemulțumirea părților față de soluția adoptată și etichetarea acesteia drept abuzivă, fără prezentarea vreunui element care să susțină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistratului respectiv.

S-a concluzionat că nu există indicii în sensul săvârșirii de către magistrații P.M. și I.I. a vreunei fapte penale în contextul soluționării dosarelor civile nr. 2275/C/2004 și nr. 991/C/2005, ambele ale Curții de Apel Constanța și, în consecință s-a menținut ca legală și temeinică soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată prin ordonanța nr. 517/P/2011. Împotriva ordonanței procurorului de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul A.T. a formulat plângere la instanță în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. În esență, în plângerea formulată, petiționarul a susținut că judecătorii I.I. și P.M.

au pronunțat hotărâri judecătorești în cauzele în care el a fost parte, cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența după materie și a solicitat desființarea ordonanței din data de 27 iulie 2011 și a rezoluției din 6 septembrie 2011 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de magistrații susmenționați, în conformitate cu prevederile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Verificând ordonanța atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, așa cum cer dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționar nu este fondată. Din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă că prin decizia civilă nr. 1418/C din 15 decembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2275/C/2004 al Curții de Apel Constanța, completul format din judecătorii S.E.

și P.M. a soluționat apelul civil formulat de pârâții M.I. și M.G., prin respingerea lui ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 754/C din 23 noiembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 991/C/2005 al Curții de Apel Constanța, secția civilă, completul format din judecătorii I.I., T.V. și B.I. a admis recursul formulat de pârâții M.I. și M.G. cu consecința admiterii acțiunii formulate de pârâții reclamanți M.I. și M.G. împotriva reclamanților pârâți A.T. și A.P.

În mod corect procurorul a reținut, în raport de dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție și ale art. 17 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, republicată, că magistrații sunt independenți și se supun numai legii, – soluțiile lor exprimând convingerea formată pe baza probelor administrate în cauză – și că desființarea și reformarea hotărârilor judecătorești este permisă numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, nefiind admisă cenzurarea hotărârilor judecătorești în cadrul unei anchete penale.

Nemulțumirea petiționarului față de soluțiile pronunțate în cauză și etichetarea acestora drept abuzive, fără prezentarea vreunui element care să susțină o atare calificare nu reprezintă temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraților susmenționați care prin acțiunile lor concrete au participat la judecarea unor cauze aflate pe rolul instanței de judecată, în limitele prevăzute de lege și fără exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Întrucât pe parcursul soluționării dosarelor civile nr. 2275/C/2004 și nr. 991/C/2005 de către magistrații I.I. și P.M. nu s-a constatat existența unor elemente care să se circumscrie noțiunii de indicii temeinice că aceștia au săvârșit faptele penale reclamate, plângerea formulată de petiționar se va respinge ca nefondată în conformitate cu prevederile art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen. cu consecința menținerii ordonanței de netrimitere în judecată adoptată de procuror. Dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a căror aplicare a cerut-o petiționarului nu sunt incidente în cauză față de cerințele art. 228 alin. (1) C. proc. pen. în conformitate cu care, începerea urmăririi penale se dispune atunci când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10. Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, în speță există unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale și anume, cel prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. deoarece infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals în declarații reclamate de petiționar nu există în materialitatea lor. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.T. împotriva ordonanței nr. 517/P/2011 din 27 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Menține ordonanța atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 18 ianuarie 2012.